Cezarina
Adamescu:
TREI ANI DE NEUITARE: CLIPA
AURORALĂ A LUI ARTUR SILVESTRI sau POEZIA
DINTRE CUVINTE
Artur Silvestri, Revolta FONDULUI NECONSUMAT.
Cazul
Zaharia Stancu, Ediţia a II-a, Editura Carpathia Press, Bucureşti, 2010
„Mă
porţi în rădvanul tău, Amintire...”
-Zaharia Stancu-
Cultivarea
memoriei unui om de cultură este pentru oamenii din lumea întreagă
dar în special pentru noi, românii, o
datorie civică, o datorie de onoare, dar mai ales o datorie morală,
înscrisă în codul creştin, aproape ca o Lege divină din Decalog
sau ca o Fericire din Noul Cod de Legi transmis de Isus Cristos pe Muntele
Fericirilor.
Prof. Cărturar Artur Silvestri a
fost Omul Mare a cărui principală trăsătură
morală, pe lângă alte calităţi de excepţie, a fost promovarea
oamenilor de cultură contemporani, dar şi omagierea, comemorarea, evocarea
celor care au fost. Şi nu puţine sunt exemplele în care, atât prin
viaţa, activitatea şi Opera lui, a dat măsura
generozităţii şi iubirii sale de Patrie, de Neam, de Limbă
Română, de Spiritualitate, de cultură şi de artă.
Cu acest gând care l-a fascinat
toată viaţa, a creat acea ROMÂNIE TAINICĂ, acel tărâm
mirific unde spiritele înalte se întâlnesc şi pot comunica prin căile
freatice ale Adevărului şi Frumosului, care vor salva omenirea,
după spusa unui alt mare clasic.
Nevoia de Frumos, de Adevăr
şi de Bine, dar şi de Dragoste de semeni, sunt cei patru piloni care
stau la baza întregii existenţe a acestui om de excepţie care a
lăsat o moştenire spirituală inestimabilă urmaşilor,
moştenire care nu va fi roasă de molii şi nici de rugină.
Este moştenirea de suflet dată nouă, cu limbă
testamentară, pe care, acum, la împlinirea a trei ani de la grăbita
lui plecare, toţi care au avut şansa de a-l cunoaşte, fie
şi numai de la distanţă, prin mijloacele ştiute şi
utilizate permanent, nu pot să nu şi-o reamintească şi
să o pună, la rândul lor, în valoare.
De ce e atât de fascinantă şi
cutremurătoare amintirea marelui cărturar? Pentru că nu a
precupeţit nici cel mai mic efort întru propăşirea neamului din
care făcea, şi facem şi noi parte, prin cultivarea limbii, prin
reînvierea trecutului, cinstirea strămoşilor, evocarea înaltelor
personalităţi ecleziale ori laice care au lăsat urme de
neşters, presărate cu pulberi de aur.
Iată de ce, familia ilustrului Om
îi cultivă memoria cu respect şi pietate, aşezând în lumina
arzătoare a Slovei, întreaga operă a cărturarului. Dar şi
prietenii lui şi colaboratorii de la Reţeaua INTERMUNDUS MEDIA, Divizia
Publicaţii, adunaţi la candela neistovită a luminii sale, îi
cinstesc memoria şi-l pomenesc, cu orice ocazie. Într-adevăr,
cărturarul Artur Silvestri nu poate fi uitat sau neglijat, cu nici un
chip.
Chezăşie stau, volumele
postum care au în centru figura luminoasă a scriitorului, publicistului,
„grădinarului dăruit” Artur Silvestri. Enumerăm doar câteva
dintre acestea: „Artur Silvestri – Mărturii
tulburătoare”; „Vocaţia căii singuratice” – cartea
Cleopatrei Lorinţiu; ultimele gânduri cu valoare de apoftegme, strânse
într-un caiet sub titlul „Frumuseţea lumii cunoscute. Zile de
neuitat” – un album emoţionant în care-l regăsim aşa cum
a fost; reeditarea unor volume personale: „APOCALYPSIS cum figuris. Şapte nuvele
fantastice cu prolog şi epilog”; „Perpetuum mobile” Ediţia a
II-a;
„Radiografia spiritului creol. Cazul
Miron Radu Paraschivescu”; „Memoria ca un concert baroc” (vol. I,
II, III) - reeditare, „Revolta fondului neconsumat. Cazul Zaharia
Stancu”- ediţia a II-a, iar în colecţia „Pro Memoria”, „Artur Silvestri Fapta culturală”;
„Artur Silvestri Aşa cum l-am cunoscut”, ş.a.
Cartea de faţă respectă întru totul textul cărţii
scrise de Artur Silvestri în 1987, se menţionează la începutul lucrării.
Zaharia
Stancu – scriitorul Rădăcinilor
amare, este pus în lumină, de data aceasta în lirica sa, de
către Artur Silvestri într-o “cheie de aur” – aşa cum remarca
în “Telegraful Român” din 1987,
Acad. Dr. Antonie Plămădeală, unul din cei mai apropiaţi
spiritului arturian.
Nu
e un lucru necunoscut şi nici întâmplător, faptul că Artur
Silvestri a fost un spirit pătrunzător şi deosebit de generos
care intuia harul şi talentul scriitorilor, dar, mai ales, faptul că
el împărtăşea cu largheţe tuturor din “descoperirile” sale,
făcându-le, cu diferite ocazii, daruri de suflet: fie o carte, fie cuvinte
de învăţătură, urări şi “doriri de bine”, cuvinte
ziditoare, încurajându-i cu o forţă de convingere care îi motiva pe
autori să scrie mai mult, mai frumos, mai bine şi-i determina în
conştiinţă să nu se lase învinşi de inerţie,
să depăşească piedicile şi să ia parte la
edificarea acelei Românii Tainice, proiect cunoscut şi răspândit prin
paginile multiplelor reviste şi publicaţii ARP, prin edituri şi presa
audio-vizuală.
Restaurarea
imaginii lui Zaharia Stancu, poet - este
subiectul cărţii de faţă, ştiut fiind că întâile îndemnuri
către literatură, au fost de domeniu liric, pentru ca apoi să
izbucnească romancierul de excepţie care a colindat „Desculţ” prin toată lumea
şi ne-a dus faima românescă în toate colţurile lumii. În
toată epica lui Zaharia Stancu poezia e presărată chiar în cele
mai dramatice pagini, ori poate, cu osebire în acelea.
Artur Silvestri afirmă
că „Zaharia Stancu e, întâi de toate, poet şi o cercetare a prozei, lăsând de o parte ceea ce este
etnografie şi memorialistică,
ne arată că, de fapt, substanţa ireductibilă este şi acolo de natura
lirismului. De altminteri, cine extrage
compoziţiile prozastice (de la Desculţ şi până la Ce
mult te-am iubit) de sub tutela clipei, află un rapsod
de colectivităţi arhaice, prefăcând uzurpările în epos
şi spaimele în litanie. Pretutindeni, poezia a pătruns ca o
esenţă vitală”.
Versurile repetitive
conferă poemelor, ca şi frazelor din epica sa, o nunaţă apăsătoare,
elegiacă, de refren repetat obsesiv, ceea ce poate da o aparenţă
de monotonie, ca în rugăciunea Sfântului Rozariu. Dar aceste
repetiţii au darul de a îngădui un spaţiu liber pentru
meditaţie şi înţelegerea în adâncuri a sensului. De asemenea au parfumul versetelor din Psalmii
biblici.
Pe bună dreptate, observă Artur Silvestri, „El pare ca
s-a exprimat pe deplin încă de la întâile cântari şi nu simte, mai
apoi, decât trebuinţa de a prelungi o emoţie gâlgâitoare, inaptă
de forme noi şi spontană după cum sunt spontane pădurea
care foşneşte şi iarba unde foiesc gâzele. Arta e aici natură
şi dacă romanul se înalţa, cu această substrucţie, la
epos, lirica e rapsodie, dupa cum, în viaţa ei fără istorie, natura e rapsodică”.
Artur Silvestri se
serveşte de opera lui Zaharia Stancu pentru a-i alcătui un portret
viabil, inedit, reflectat în verbul acestuia tăiat în piatră,
colţuros, parcă neşlefuit, uneori dur, dar rezistent ca şi
stânca. Totodată evocă şi momentul cheie când tânărul
deliormănean, abia descins din câmpie, vine la Bucureşti cu un caiet
de poezii, ca să cucerească oraşul şi lumea.
Verbul arturian, în susţinerea poiectului său,
este clar, precis, precum diamantul.
“Prin 1922, în lumea mondenă a Bucureştilor, îşi
facu apariţia un tânăr subţiratec şi înalt, care nu
împlinise încă douăzeci de ani; ceea ce atrăgea de îndată
la el era o privire verzuie şi mocnită, misterioasă, prevestind
primejdii precum sclipirile unor diamante blestemate. Chipul lung, oval, avea
pielea arsă de soare şi buzele trădau o senzualitate de
mediteranean; sprâncenele conjugate şi stufoase sporeau impresia de
creatură salbatică, pe care junele mai degrabă o cultiva cu inteligenţă
decât o documenta psihologiceşte. Acest tânar cu înfaţişare
hotărâtă, lasând să se întrevadă ceva din tenacitatea
balzacianului Rastignac, venea din Roşiorii de Vede ai Deliormanului
şi se numea Zaharia Stancu. Începuse, cu vreo doi ani mai înainte, să
publice poezii şi continuase cu poeme şi gazetărie, încântat
poate ca reuşise, puţin înainte de sfârşitul lui 1920, să
se facă mai cunoscut, cu o poezie, prin Universul literar al lui Nikita Macedonski.
Artur Silvestri dă
dovadă aici de o mare măiestrie portretistică, demnă de un
condeier încercat.
El fixează cadrul
şi conjunctura în care, apariţia insolită a tânărului poet,
avea să fie remarcată. Momentul propice în care: “cultura românească îşi descoperea toate componentele şi
le slobozea energiile, concentrate în vremi, în direcţia unei restauraţii
ideale”.
E uluitor cum Artur Silvestri are capacitatea de a
radiografia atât de bine atmosfera literară a primelor decenii ale
veacului trecut, cu boema specifică şi cu scriitori şi
poeţi de statura lui Lucian Blaga, Radu Gyr-Demetrescu, Nichifor Crainic,
Ion Pillat, Mircea Streinu, Dragoş Vicol, Aron Cotruş, George
Bacovia, Ion Barbu. Şi cu acest prilej, Artur Silvestri explică
sintagma “revolta fondului neconsumat”
din titlul cărţii sale, după ce, mai înainte definise termenii
şi-i fixase în context, ceea ce pentru noi, astăzi, constituie
aproape o noutate: “O substanţă
odată exprimată dar rezultată dintr-o preponderenţă
antropologică iniţială, peste care se adăugaseră
stratificaţii istorice, îşi caută încă o dată vocile
capabile să facă a răsuna un fond estetic nu atât nelatin (precum îl denumise Lucian
Blaga), cât mai degrabă neconsumat.
Aceasta revoltă a fondului neconsumat, proprie momentelor când o
integrală a unei culturi îşi căuta idealitatea
imanentă spre a o exprima, explica, dintr-un punct de vedere,
desfăşurările nepereche pe care literatura română le cunoscu
îndată după 1919 şi până către 1940. Este foarte important de înţeles,
întreaga mişcare convergentă a literaturii, spre comandamentele pe
care le reclama situaţia politică şi economico-socială a
ţării în perioada interbelică.
“În aproape douăzeci de ani, ea izbuti să se
clarifice în direcţia resuscitării unui fond antropologic, şi
chiar dacă aceste îndemnari se vor reformula abia târziu, după
încă douăzeci de ani, este de observat că programul estetic
instinctiv putuse, totuşi, sa-şi găsească interpreţi
pe măsură. Aceasta desfăşurare de pânze, valorificând o geografie
spirituală cu rădăcină straveche şi totuşi
activă, găsi, printre reprezentanţii unui spirit sudic, şi
pe Zaharia Stancu, om de câmpie din Salcia teleormăneană, rapsodul,
pentru multa vreme, al acestei regiuni etnografice”.
Însă tânărul Zaharia nu se lasă încartiruit
în vreo schemă prestabilită, spiritul lui liber avea să fie punctul
de foc al scrierilor sale, din care aveau să ţâşnească
scânteile harului.
“Omul Teleormanului nu e un gaucho şi nici o vietate a Dunarii ce clipoceşte mai
jos, către medievalele
raiale: el ilustrează o civilizaţie a sedentarilor de îndeletnicire agrară, aflaţi prin comunicaţiile de râuri în
legătură cu Argeşul şi cu Transilvania, şi, mai în jos, cu Balcanii. Geografia însăşi ilustrează un
fel de lume de răscruci”.
Venit
aşadar, din lumea de răscruci, Zaharia Stancu avea să
pornească pe un drum anevoios, drumul alcătuirilor de cuvânt, în
stare să re-compună o lume care abia apusese, dar care, încălzindu-se
încă în aurora care anunţa veacul, putea să-şi întindă
orizontul de aşteptare, ca un curcubeu-legământ între cer şi
pământ, între Dumnezeu şi oameni, în miezul naturii “tuturor
lucrurilor”.
“Este, faţă
de Vlaşca pădurilor, - scrie Artur Silvestri -, o prelungire a lumii colinare,
o punte a Transilvaniei către Balcani, şi mulţimile de
păstori ardeleni ce veneau să ierneze la Dunăre se aşezau
adesea prin luncile de pe lângă Turnu Măgurele. E, în fine, o lume a văilor, cu satele rânduite unul
lângă altul în obşti de riverani. Din această civilizaţie
conservatoare şi deopotrivă absorbantă, având rădăcini
în culturile de deal şi în acelea de câmpulunguri montane, ieşi, deodată,
şi poezia lui Zaharia Stancu, a cărui operă e, în formula ei
fundamentală, a unui poet”.
Este uimitor ce
căldură degajă aceste cuvinte ale lui Artur Silvestri,
faţă de spiritul marelui scriitor înaintaş.
Începând cu volumul “Poeme
simple” (1927) – Artur Silvestri analizează amănunţit,
stilul şi mijloacele de expresie, mesajul şi particularităţile
liricii lui Zaharia Stancu, în capitolul “Stratul etnografic”.
De remarcat, afirmă Artur
Silvestri că: “Întâile creaţii, ce se aduna
parţial în Poeme simple (1927), izbesc prin ineditul
documentului etnografic, apt sa reconstituie o regiune mai degrabă decât să
afirme o poezie. E, pretutindeni, imaginea unei utopii naturale, rezultată
din biografia ţărănească, astfel încât poetul nu trebuie
considerat un sămănatorist ci un naturist care nu exaltă
libertatea ruralilor din raţiuni sociale ci constată slobozenia
omului înfrăţit cu natura. Chiar şi atunci când mediul e al
oraşelor mici de câmpie şi se evocă târgul mohorât, cu uliţe de asfalt, încheierile privesc
totuşi câmpurile nesfârşite, ce se întind de îndată ce
ogrăzile târgoveţilor se pierd în vegetaţia de Câmpie
Nebună. Astfel de retrageri către un cadru fizic liniştitor
răsar de peste tot, şi poetul înţelege prin aceasta un soi de
libertate ferină, un simţamânt de vietate eliberată de regulile unei
vieţi citadine, reacţionară,
nepricepătoare de modern”.
În viziunea poetului
Zaharia Stancu, precizează Artur Silvestri - “Satul ar fi, în accepţiunea lui,
paradisul, însă nu o lume de rânduială armonică şi
inatacabilă sociologic, ci o ilustraţie a vieţii unui popor încredinţat
că universul este înfrăţit cu el. Legea acelei lumi este legea
naturală”.
Înţelegerea atât de armonioasă a naturii
şi elementelor care alcătuiesc poeziile lui Zaharia Stancu este o
dovadă peremptorie că Artur Silvestri şi-a însuşit temeinic
arta descifrării intuitive a mesajului liric şi a
semnificaţiilor lui. Corespondenţa simţurilor nu
înşeală. Empatic, Artur Silvestri simte în, mai vârstnicul scriitor,
filonul de aur al satului, reverberat în imagini simple, limpezi, aşa cum
limpede este cerul deasupra câmpiei într-o zi de vară. Pana evocatorului
izbucneşte în aceleaşi tuşe sugestive, de un cromatism auster,
cu doar câteva culori pregnante. E o senzaţie aproape materială, o
contopire cu natura agrestă dăruitoare de hrană, ori
pedepsitoare, atunci când Creatorul găseşte de cuviinţă.
Contopirea sacrului cu profanul, într-o armonie naturală este
evidentă. Copacii sunt aidoma trupurilor unor femei, înălţându-se
precum lujerii ori iedera.
“E, mai întâi de toate, o lume a
văilor de râu de la câmpie, cu agricultura întinsă pe plaiurile
înălţate dincolo de terase şi unde omul se pierde în grâne de
miros toropitor. Vegetaţia e nu puţină, ca în stepă,
însă, atunci când nu e civilă (presupunând culturi de cereale),
slujeşte, esteticeşte, unei sugestii coloristice, având efect. În lanuri
galbene sclipesc macii roşii, pe răzoare creşte cicoarea azurie,
de peste tot ţâşnesc florile şi ierburile magice, ca într-un
eden de mirosuri şi de corespondenţe în cromatic. Salcâmii, caisul,
mărul ce îi adăposteşte pe iubiţi, plopii înalţi, indicând
o elongaţie de trup feminin, formează arboretul acestei lumi, aflate
între câmpie, lunca şi văi. Când nu vede vegetaţia agrară
şi de pădure tăiată, poetul evocă livezile şi
podgoriile, ca şi arbuştii de funcţiune aproape religioasă,
precum busuiocul, care face sânul înmiresmat, şi agliciul”.
E în această descriere analitică ceva
sălbatic şi diafan, un amestec inefabil şi totodată
terestru, pământesc şi ceresc se amuşină şi se
împletesc într-un imn al biruinţei forţelor benefice, de care omul e,
de bună seamă inconştient, altfel nu ar trece
nepăsător pe lângă atâta frumuseţe. Poate că nimeni nu a sesizat
mai bine frumuseţea şi acurateţea versului campestru, mai bine
ca Artur Silvestri, privitor la lirica lui Zaharia Stancu. Frumuseţea
câmpiei, văzută cu ochii lui Artur Silvestri, capătă noi
forme, culori şi înţelesuri. Şi toate acestea, incită la o nouă lectură a cărţilor acestui
mare scriitor clasic român.
“Apoi,
câmpul, cu ţârâit de greieri şi cu iepuri care fug, cu porumbei
şi cu berze, cu lăstuni şi cu şoimi plutitori, cu dropiile enigmatice
şi cu mulţimile de fluturi, cu lăcuste tăind ca o
dungă vegetaţia suculentă. În fine, cocoarele, indicând un
calendar al naturii atunci când se unesc în stoluri geometrice spre a
părăsi, toamna, aceasta lume cu ierni scitice, stăpânite de crivăţ”.
Peisajul idilic descris de comentatorul Artur
Silvestri este mai mult decât încântător, aproape că te subjugă,
şi-ţi amuşină dorul de străbătut cu pasul, mai
degrabă cu tălpile goale, prin imensitatea campestră, pentru a
simţi freamătul spicelor în adierea zefirului, mustul dulce al
bobului dat în spic, mireasma pâinii viitoare. Şi câmpia are farmecul ei,
neasemuit, însă trebuie să ai ochi s-o poţi descoperi în
adevărata ei splendoare. Dar mai are o dimensiune: dimensiunea întoarcerii la
lucrurile naturale, la tot ceea ce Dumnezeu a lăsat pentru om, încă
de la început şi “a văzut
că toate erau bune”. Nu e de mirare, aşadar, că un om
sensibilitatea lui Zaharia Stancu a devenit rapsodul plaiului natal.
“Această alcătuire
paradiziacă nu-i, totuşi, singuratică şi izolată,
căci poetul e mai degraba străin de tabloul obiectiv de natură:
peste tot, el introduce un procent considerabil de afect şi atunci când înfăţişează
câmpul deschis şi poteca prin rarişti, lunca plină de cirezi
şi culturile de grâu ce îngroapă vietăţile, ne
prezintă acest mediu fizic cu precădere prin raport la om. Câmpia
nu-i un gol pustiu ci o regiune stăpânită prin civilizaţia unor
autohtoni ştiutori de agricultură şi de păstorit,
practicând şi albinăritul, viticultura şi pescuind în râurile cu
val argintiu, şi nu-i o lume de pescari danubieni, căci poetul se
înfăţişează, înainte de toate, drept un campestru şi
un agrarian”.
Cine, citind
această analiză generoasă, nu ar dori să citească ori
să-şi amintească poeziile lui Zaharia Stancu?
“Lanurile sunt aci verzi şi în ele se pierde un fir de vânt, drumul e singuratic
pe câmpuri şi e străjuit de câte o troiţă, orizontul e
spart câteodată de măguri, grădinile bulgăreşti sunt pline de bolbotine, în prisacă zumzăie albine, câmpul e negru,
căci în el se înfundă noaptea, fântâna are ghizdurile largi, apele
sunt constituite în râuri; dimineaţa cade magic, sub formă de
rouă, peste o lume trezită din somn, pe câmpuri strălucesc
focurile ciobăneşti, şi aşa mai departe”.
Viziunea idilică a satelor campestre din acea zonă mirifică
l-ar putea clasa pe Zaharia Stancu printre poeţii pastelişti ori
autori de idile, cu reverb în corespondenţa sentimentelor.
În faţa unor atari
dovezi negrăite ale creaţiei naturale, omul nu poate face decât
să se închine şi să urmeze, după un ritual ancestral,
legile firii: să muncească, să cultive pământul, să iubească, să facă
prunci, să-I crească, să moară, să reînvie, o
dată cu natura, în fiecare fir de iarbă crescut în
devălmăşie, chiar şi în cimitirul din sat. Rosturile firii
nu sunt neglijate pentru că altminteri, viaţa ţăranului ar
fi şi ea dată peste cap. Omul trebuie să se bucure de orice
element natural şi să-l folosească la maximum, să-i
smulgă naturii toate bogăţiile.
„Când mi-o-ngheţa cuvântul, abia şoptit pe gură, / N-aş vrea
să mă prefac în fluture sau floare, / Ci într-un nor de aur plutind pe-un cer
de zgură, / Belşugul tot să-l scutur pe rodnice ogoare“.
Scurgerea inexorabilă a
vremii este punctată şi de clopotul satului care cheamă la
utrenie şi vecernie, marcând momentele de mulţumire şi
adoraţie ale omului, faţă de Creator şi faţă de
sfinţii lui slujitori.
Şi pe cât este de vrednic la muncă,
ţăranul trebuie să fie râvnic şi în închinare şi
rugăciune, aşa cum a pomenit din străbuni. Nu e de mirare,
aşadar, că el se simte înfrăţit cu pământul: “când lumina-mi joacă pe obraz, / Îmi
murmur ruga-n fluier vechi de fag. // Sunt limpede şi liber cum e
vântul, / Pe unde vreau îmi pot croi cărarea / M-a înfrăţit
viaţa cu pământul, / Cu cerul nalt, belşugul cald de soare. //
şi lăinicesc prin ierburi verzi, din zori, / Cu şerpi, cu prepeliţe,
cu şopârle, / Leg mieilor, lângă corniţe, flori / şi turma albă
mi-o adăp în gârle. // şi doar atunci îmi aciuiez popas, / Când păsări cad
în cuiburi pe aproape / şi-amurgul îngenunche, fără glas,/ şi-şi
pleacă chipul galben peste ape“.
Şi într-adevăr, peisajele sunt de o frumuseţe
aparte, uşor idilică, precum amintirile din copilărie: „Uliţi
largi, colibe cu scufii de stuh, / Ogrăzi cu vite, pajişti cu soare,
/ Cer înveşmântat în argint, sărbătoare, / Vulturi pleşuvi
fâlfâind în văzduh, // Ciopoare de şi sive şi albe, / Din
urmă, copii cu ochi limpezi le mână / Cu fluiere de paltini în mână. /
La horă, flăcăi şi fete cu salbe, // Boii odihniţi rumegă în ocoale,
/ La mori, apa creşte zăgăzuită-n vad. / Desprinse din nesfârşite
rotocoale, / Pe şuri, două berze tocănind cad. // Liniştea, dincolo
de deal, sub zăvor, / Soarele s-a cuibărit în sufletul copiilor. /
Piuitul ciocârliilor / Îi sărută cu buze de izvor. // Deschid viaţa trăită
ca pe-o psaltire, / ştiută pe dinafară, / Către aceleaşi
privelişti însorite / Mă porţi în rădvanul tău, Amintire... // Mereu
mă porţi în rădvanul tău, Amintire...“
Mă-ntreb: ce-ar fi frumuseţea montană fără
alpinişti? Ce-ar fi câmpia fără cântăreţii ei, fie din
fluier, fie în doine şi balade, fie în versuri precum acestea, care
nu-şi caută cu tot dinadinsul mijloacele de expresie, ci curg firesc,
precum izvoarele din creierul munţilor.
Misiunea lui Artur
Silvestri este de fapt de a descifra şi da înţeles Poeziei dintre
Cuvinte. Adică inefabilului.
Rădvanul
amintirii care-l poartă pe Zaharia Stancu este răvdanul propriei
noastre închipuiri, tras de bidiviii albi, înaripaţi care zboară ca
vântul şi ca gândul şi se opresc acolo unde iarba de acasă are
gustul neasemuit al copilăriei.
„Copil,
alergam peste câmpuri să prind fluturi cu aripi cu zimţ, / La iaz mă duceam
să mă scald, viteaz mă plecam peste scoc, / Priveam cum fuioare de apă
se frâng, se-mpletesc ca la joc, / Apoi rătăceam prin livezi, în soare,
cum cresc să mă simţ. // Pe drum, în cirezi pestriţate,
treceau vite domoale şi bune, / În urmă, boarul, pe umăr c-o
traistă şi-o bâtă de corn, / În gură c-o pipă roşcată, la
şold, peste-o ploscă, un corn, / Cu faţa pârlită de vânt, cu
ochii şi cu păr de cărbune, // Umblam pe cărări, rătăcind cu gândul
în zări risipit, / Pe mirişti prindeam să culeg mure şi flori
de răsuri, / Departe de sat roteau berze, încet se lăsau şi, pe
şuri, / Cu gâtul nălţat către cer, tocau ca-ntr-o toacă de
schit“.
Pe canavaua istoriei şi
a tradiţiei se desfăşoară toate evenimentele satului de
câmpie pe care poetul l-a părăsit destul de devreme, dar, în care s-a
întors mereu cu dragoste. Oricum, el a purtat satul pretutindeni cu el, în
buzunarul inimii, pentru că părinţii, străbunii şi
rudele nu pot fi date uitării fără să ai sentimentul
că te-ai împuţinat pe tine însuţi: „Eu am crescut cu
macii şi strugurii pe câmp / şi mai păstrez, ca iarba, şi-acum,
sub ploape, rouă. // Străbunii mei vânjoşi, cu tulnice şi ghioage, /
Pe-aicea şi-au păscut cirezile blajine, / Cioporul de mioare bălane,
herghelia, / şi lângă crama scundă cu chiote în căzi / Băsmeau lungiţi
la focuri când adormea prisaca. // De-aceea mi-e drag câmpul, livada, codrul
sur, / Podgoriile, boii, albinele şi mânjii / Ce trec, năluci sirepe, prin
porumbişti brumate“.
Lumea aceea şi-a
păstrat parfumurile în sipete de cristal, deschise adeseori ca să le
inspire miresmele îmbătătoare care să revigoreze substanţa
sufletească şi trupească, dar mai ales, să
tămăduie.
Universul rustic este, la
Zaharia Stancu cel care defineşte fiinţa. Comuniunea cu natura este
apanajul celor născuţi în acest mediu rural. Toate simţurile
intră în acest joc al vieţii, al prefacerii, al morţii şi
învierii ciclice a naturii. Germinarea e doar o etapă de acumulări
cantitative şi o aşteptare mai mult sau mai puţin
prelungită a renaşterii seminţei. Zaharia Stancu este un
cunoscător al naturii în toată plenitudinea ei.
Exultările lui sunt în ton
cu ciclicitatea naturii: clocotitoare pe timp de vară, întunecate iarna,
izbucnind într-o efervescenţă fără precedent,
primăvara, nostalgice atunci când se apropie toamna.
Există şi un fior erotic adolescentin care
completează tabloul idilic al satului, socotit de îndrăgostiţi,
paradisul terestru, în care, precizează Artur Silvestri, “iniţierile erotice se
desfăşoară în chipul unui ritual de investiţie,
născocit ad-hoc.”
Interesant de semnalat că natura participă
afectiv la iubirea poetului, e complice şi chiar îl ajută: „Aş
vrea să te mângâi cu zorii şi
lumina, / S-aduc în preajmă-ţi flori din lanuri ca albina /
Să-ţi stâmpăr setea gurii cu apă de izvor, / Cu
creanga-mbelşugată de rod să-ţi dărui spor, / Să-ţi cânt
cu sturzii-n codru, cu greierii-n livadă, / Cu vişinii în părul buclat
să-ţi cern zăpadă / şi, nevăzut, alături de tine să mă ştiu, /
În soare umbra dulce, în neguri, focul viu“.
Nu mai puţin
interesantă este şi frumuseţea naturii pure care taie pur
şi simplu respiraţia şi la care participă întreaga suflare,
adăugându-i un spor de măreţie. Şi aici trebuie precizate,
emoţia şi extazul omului care, căzând în genunchi,
lăcrimează, mulţumeşte lui Dumnezeu şi începe să se închine: “Pe sus,
lăstunii trec şi şoimii în plutire. / Din ţarcuri fură
miei şi-i urcă-n cer vulturii, / Mândră se-aprinde luna în
creştetul pădurii / şi-amurgul cade simplu c-un pâlc de
pitulici, / De pretutindeni curge mireasmă de aglici. / Pe lângă drumul
aspru se scaldă-n sânge plopii, / Răzoarele ascund, în cuiburi calde,
dropii. / Pe câmp, în straie, trec ţărani cu chipul brun, / Îi
cheamă să se roage cu clopot în cătun. / Cazi şi tu în genunchi, cu
mine, şi te roagă / Să nu-ţi rămână gândul şi inima
pârloagă, / şi când ne-om da odihnii pe maldăre de fân, / Pământul să ne
strângă şi somnul lângă sân“.
Amestecul de sacru şi profan, de cântec şi
tăcere, de ecouri îndepărtate care se apropie, fac inima să
pulseze în ritmul naturii înconjurătoare. Argumentul suprem folosit de poet în
susţinerea pietăţii şi evlaviei sale, este acela că
toatre făpturile din cer, de pe pămînt şi de sub pământ, I
se închină lui Dumnezeu şi-i mulţumesc: „Dac-ai veni-n
grădină, ţi-aş arăta în zori / Albine cum se roagă smerite
şi se-nchină / Pe fiecare dintre sălbaticele flori, / Ca-ntr-o
bisericuţă de rouă şi lumină“.
Tot ce-l înconjoară pe om îl îmbie la rodul bun şi
zemos, doar să întindă mâna şi să-l culeagă. Aici se
întrevede şi o aluzie erotică:
“Ai venit din
târgul tău să vezi / Cum cad seara stelele-n fântâni, / Dar acum, când umbli
prin livezi, / Pomii îţi aruncă roadele-n mâini. // De ne poartă calea
printre grâne, / Spice şi se prind de poala rochii / şi câmpia la
picioare, ca un câne, / Ţi se culcă s-o mângâi cu ochii. // Viile
se-aţin lângă cărare / şi te-mbie cu ciorchini de coarnă, / Iar
cişmeaua gureşă-ţi răstoarnă / şi pot clar în palme şi
răcoare. // Herghelii sălbatice-n boaz / Ni se-nchină ca şi boii jugări, /
Greieruşi în straie de călugări / şi brotaci pe margini verzi de iaz.
// Toate, toate sunt ca la-nceput / Pe aici, şi-s numai pentru noi, / Chiar
şi soarele ce ne-a-născut / În lumină, ca să nu fim goi“.
Artur Silvestri remarcă lirismul pillatian al lui Zaharia Stancu.
Înrudirea cu Arghezi, Blaga,
Pillat are aceeaşi sursă: lumea satului românesc.
De asemenea, profesorul Artur
Silvestri remarcă eclectismul lui Zaharia Stancu: “Poetul ajunsese la un fel de eclectism al speciilor, cultivând
deopotrivă pastelul de consistenţă etnografică (şi
fără o descripţie de natură abstractă, localizând
adică materia îmbrăţişată), idila, în gustul pastoralei,
elegia unui spirit ce învăţase o lecţie romantică,
vădind şi îndemnuri către o versificaţie cu prozodie grea,
apăsată, şi membri prelungi de vers. Câte o schiţă marină e totuşi întâmplatoare,
ca şi miniatura, fie europeană, adică populară, fie
orientală, ca o broderie, precum aceasta: „Pe vârfurile minaretelor subţiri, / Allah a-ntins / O diafană
pânză de lumină, / Dar soarele ce-a
răsărit / Atâta aur a zvârlit,
/ C-a sfâşiat-o-n fire lungi, subţiri, / În fire de lumină, / De care
gâzele se-anină“.
Artur Silvestri mai face o remarcă
interesantă şi anume, aceea că, în “Poeme simple”, Zaharia
Stancu venea cu “intuiţia
cântecului”, “care ar fi întâia
schiţă a unei specii pe care o ilustrează mai întâi de toate, făcând
din aceasta un amestec de litanie pe o muzică nu totdeauna
previzibilă, de bocet surd popular şi de elegie cultă, intonate
deopotrivă de un guslar. Un Cântec,
în ritmuri neprecise, indică în chip remarcabil această
invenţie, pe care trebuie să o socotim drept emanaţia unui fond
antropologic atât de vechi încât aproape că nu se întrevede: „Rădvanele liniştii dincolo de deal au poposit / Apele sunt cum e cerul, cerul cum sunt apele. / Amurgul
rumen închide pleoapele /
Vântul trece, strigă un clopot în turnul
învechit. // Cirezile vin, cumpenile fântânilor li se închină, / Umbrele cresc, şoapte
înfrigurate răsar / În
limpezişurile cerului se risipesc iar / Bani, neatinşi de rugină“.
Versurile au o
nobleţe frustă şi o frumuseţe austeră fără
egal, în esenţa lor.
Cu râvna căutătorului de aur, şi cu migala
unui artizan, modelator şi şlefuitor în metale preţioase, Artur
Silvestri descoperă la înaintaşul său, în capitolul: “Esenian”
şi “anonim” înrudirea spirituală cu marele poet rus. Diagnosticarea este atât
de exactă încât aproape că nu mai e nevoie să citim versurile,
de ajuns fiind oglindirea lui analitică: “De la Poeme simple încolo, lirica lui
Zaharia Stancu începe sa se aşeze,
precum vinul după o fierbere
furtunoasă, şi se limpezeşte treptat în direcţia unei metode ce nu se abate de la cadrele iniţiale, forţându-le
să se omogenizeze. Începuturile, oricât
ar fi cuprins producţii memorabile, rămân expresia unui talent viguros şi cu o senzorialitate considerabilă, aratând o
natură poetică năzuind, ea
însăşi, către o poetică a naturii; era un lirism de autodidact, impulsionat de viaţa
la sat şi de un mediu ce putea
să fie insolit pentru lirism şi plăcea nu doar prin pitoresc, ci şi printr-un primitivism de naivităţi, cum le plăcea ultramodernilor amatori de artă
neagră. Acum, poetul trebuie să se instruiască în chip organizat şi ajunge, la
1934, să-şi traducă din lirica
lui Serghei Esenin, ceea ce îi pune deodată probleme numeroase în direcţia tehnicii, alta decât aceea populară şi în gust
tradiţional pe care o cunoştea.
Privite azi, aceste compuneri sunt nu fără merite şi îl valorizează, pe cât era cu
putinţă, pe Esenin, indicând, pe de altă parte, şi o
înclinaţie cu totul nimerită către acest poet.
O raportare la lirica lui
Esenin, ca o înrudire spirituală, este explicată pe larg de Artur
Silvestri care punctează astfel specificitatea liricii lui Zaharia
Stancu: “Ceea ce e propriu liricii lui Zaharia Stancu, încă de la Albe, e acest amestec inefabil de
muzica oi de procedari retorice, pigmentate adeseori cu interogaţii,
rămase adeseori fără un răspuns ori cu răspunsul
elegiac, negativ, ca presimţirea unui dezastru: „Numele tău, simplu, ca al Maicii Domnului, / Mă îngână cald, ca un şal, / Zac
uitat la porţile somnului
/ Cu ochii spre celălalt mal. // Paşii cenuşii, ca paşii zorilor, / Pe unde or fi? Nu-i
mai aud. / Cu inima, clopot al
florilor / Sun către nord, sun către sud...“ Ceva din
simbolism a ramas aci, chiar daca în
linia romanţei cantabile, crescută din mediile tristeţilor lăutăreşti”.
Artur Silvestri merge mai
departe în analiza lui, asupra liricii lui Zaharia Stancu, până la
rânduioala prozodiei, “evoluată
până la un fel de
canon, constând în două catrene, arareori trei, unde
întâiul e alcătuit din câteva notaţii aparent fără
legatură, unificate apoi de o interogaţie conţinând ideea,
urmată de o încheiere tulbure, subordonată sugestiei: „Pe străzi de vată, cu tălpi de vată, / Caut
un ţipăt, o zvâcnire. / E
calm, ca după sfârşitul lumii, / Ca după o ultimă limpezire. // Iarnă, de ce ţi-ai dezlănţuit
viscolele? / Cum de ţi-ai risipit
haitele? / Fiara bălană îşi
muşcă inima / şi nu i se aud vaietele...“ Spre a întari
aceasta maturizare estetică, vadită, poetul simte că e momentul
sa rescrie, în stil nou,
pasteluri odinioară desfăşurate, acum reduse la un desen în
peniţă subţire, foarte rafinată.”
Putrerea de sugestie
este, de asemenea, pusă în evidenţă: “O întreagă tehnică a sugestiei e convocată spre a cânta
o elegie unde e de neclarificat cât este erotică şi cât anxietate
adâncă, letală, raportată la om: „Nu ştiu ce este
dincolo de mâini, / Dincolo de tălpi şi ferestre. / Lumânări, lumânări ard pretutindeni, /
Înalte şi fumurii lumânări.
// Nu ştiu ce este dincolo de dinţi, / Dincolo de sânge şi
chiot. / Ce rece era gura ta — fagur! / Clopote mari vin dinspre poartă“.
Artur Silvestri subliniază că
lirismul lui Zaharia Stancu este “o
expresie a magiei memoriei”.
O altă
trăsătură a liricii lui Zaharia Stancu este „Clasicismul
pagân“ sinteză explicată pe larg de Artur Silvestri, în
capitolul cu acelaşi nume.
“Acest
clasicism crepuscular dezvolăa o caligrafie a imaginii, un machetism de
pastel şi de atelier, durabil totuşi atâta vreme cât se
întemeiază pe un complex de senzaţii trăite şi nu
imaginate”.
O raportare la volumul “Iarba
fiarelor” este cât se poate de edificatoare: “Ceea ce aduce inedit Iarba fiarelor e un simţământ agresiv al
letalităţii, manifestat în sonoritatea elegiacă a carei
anticipaţie pare să fie pictura de mediu natural cuprinsă de o
dezagregare mortală; e, în acestea, mai cu seamă, răsfrângerea
de gust romantic, a unei stări de spirit:
„Ard stuhurile şi sălciile. Ulmii
/ Au frunzele ca banii de var.
/ Aerul e cucută. Amar, / Amar şi
singur am rămas lângă culmi“. Când ajunge la erotică, sufletul
vibrează sălbatic, ca un nerv atins cu penseta, şi o elegie dedicată iubirilor
defuncte trebuie înţeleasă şi ca o presimţire a morţii”.
Artur Silvestri a remarcat
în chip magistral faptul că poemele sunt punctul de plecare al epicii
copleşitoare de mai târziu: “Acel simţ al emoţiei profunde,
tremurătoare, ca şi înclinaţia, izbitoare în Poeme
albe, către etnografic, îşi găseşte formula cea
mai nimerită într-un ciclu de romane, început prin Desculţ (1948) şi încheiat cu Şatra (1968), care ar fi ininteligibile în absenţa raportarii la poezie. Este în afara îndoielii că Pădurea nebună, Desculţ, Şatra,
Jocul cu moartea şi, mai mult decât toate acestea, Ce mult te-am
iubit, nu trăiesc decât printr-o substrucţie lirică, printr-un aer de rapsodie de
esenţa muzicii subiective, prin
acel cântec discursiv, apt
să se încorporeze în erotica febricitantă,
în zugrăveala de medii sociale, în
psihologii nebuloase, în prelungi încântari şi în tristeţi, în sfârşit, în
bocet. Poetul se exersa prin mijlocirea
unei specii heterogene, aflate la
marginea prozei şi la marginile poeziei, absorbind de la fiecare câte ceva şi
ferindu-se a se lasa supusă
de canoanele care s-o reducă la o formulă”.
După “Cântec şoptit” – lirica lui
Zaharia Stancu intră în categoria “liricii crepusculare” – remarca Artur
Silvestri.
“Exprimate în momentul senectuţii, astfel de constatari
au un aer rezolutiv, de încheiere şi de epitaf. De altfel, poezia e acum,
în ceea ce are durabil, expresia unei vârste şi un Cântec de toamnă conţine aceeaşi tipologie
poetică, determinată, adică, de biografie, ca şi
producţiile juvenile ori mature, atâta doar că materia e aici
psihologia unui batrân”.
În
capitolul Extract din “esenţial” – Artur Silvestri îşi
motivează alegerea, făcând unele precizări importante.
Analiza
liricii lui Zaharia Stancu, având explicaţii ample, rezultatul
consultării unei bibliografii impresionante, ajută cititorul să
înţeleagă mai bine şi să-şi însuşească
temeinic, personalitatea şi opera unui scriitor care ne-a fascinat şi
ne fascinează încă. Repunerea lui în lumină, după nedreapta
trecere în uitare, este, aşa cum am mai amintit, un merit deosebit şi
o datorie împlinită pentru cărturarul Artur Silvestri care, precum “Grădinarul dăruit”, a
sădit şi sădeşte încă, în sufletul nostru,
seminţele harului din care vor creşte mai târziu, flori neasemuite.
CEZARINA ADAMESCU,
17 noiembrie 2011
***
Propuneri si contacte : editura.online@gmail.com
Situl aparţine ARP - ASOCIAŢIA
ROMÂNĂ PENTRU PATRIMONIU