Cezarina Adamescu:
CĂRŢI PILDUITOARE,
CĂRŢI EDUCATIVE
COPILĂRIA
VĂZUTĂ PRIN DIOPTRII SUFLETEŞTI
Flora
Mărgărit Stănescu, „Cufundată
în vaietul lumii”, Editura Semănătorul, ianuarie 2009
Se
ştie, îndeobşte, că dioptriile au puterea de a clarifica, de a
limpezi vederea şi de a mări lucrurile, astfel ca ele să
devină cât mai vizibile. Ele desemnează, nu neapărat un om cu
deficienţe de vedere, dar, unul care doreşte să distingă,
să vadă mai bine persoanele şi lucrurile din jur. Cu atât mai
mult, dioptriile sufleteşti, te ajută să vezi cu sufletul,
adică să pătrunzi în miezul lucrurilor sau chiar în inima
oamenilor, să-i “citeşti” şi să-ţi dai seama cu cine
vorbeşti.
Antoine de Saint Exupery în fermecătoarea poveste “Micul Prinţ” are o
replică rostită de Vulpe, care a rămas un reper pentru conduita
omului: “Limpede nu poţi vedea
decât cu sufletul”.
Aşadar,
pentru a vedea mai bine cu sufletul şi a ne regăsi în poveştile
Florei Mărgărit Stănescu, e nevoie de
oarece dioptrii sufleteşti care au darul de a aduce pe un ecran mental,
imagini fermecătoare din copilăria fiecăruia. Şi noi,
dornici de similitudini, întreprindem o călătorie
iniţiatică în trecut, până la vârsta primilor ani, vârsta ferice
când încă nu pierdusem Paradisul. Alegându-ne, eventual, de la un Magazin
fermecat, astfel de dioptrii, putem să ne luăm avânt, ca pe covorul
zburător, până hăăăt! pe
strada Copilăriei şi în casa natală, alături de
părinţi, de fraţi şi surori, de tovarăşi de
joacă, trecând prin filtrul amintirii obiceiurile, traiul de atunci care
era cu totul altul decât cel de azi. Însă, în orice epocă, în orice
ţară, copilăria nu poate fi decât fermecătoare, în pofida,
uneori, a unor condiţii neprielnice.
V-aţi
întrebat vreodată, de ce e fericit un copilaş care se joacă în
ţărână cu picioruşele goale, alături de alţii?
Care se murdăreşte, aleargă, cade, se răneşte, este
îmbrâncit, mai primeşte câte un pumn, mai dă şi el doi, se
prinde în jocuri încântătoare şi dacă e întrebat cum se simte,
spune că totul e minunat, chiar dacă acasă îl aşteaptă
un trai modest şi părinţii nu prea au ce să-i dea de
mâncare şi cu ce să-l îmbrace. În inocenţa lui, el nu face
încă deosebirile dintre traiul super-îmbelşugat al unora şi
sărăcia lucie în care se zbat alţii, în mintea lui, totul e
încă egal, lumea trăieşte la fel şi, dincolo de
uliţă sau stradă, în imensitatea oraşului şi a
necunoscutului, oamenii sunt de aceeaşi condiţie cu el, trăiesc
aidoma. Abia la şcoală va observa unele prăpăstii şi
diferenţe, care se vor adânci pe parcurs până la ireconciliere.
Dar în primii ani, Raiul este aici, în casă, ogradă, uliţă,
la câmp, în pădure, în vie, alături de cei cunoscuţi. Termenele
de comparaţie vor veni mai târziu. Însă pe unii prichindei,
sărăcia şi lipsurile îi marchează profund şi aşa
vor rămâne toată viaţa. Cufundaţi în amintirile lor din
copilărie, ei rămân timoraţi, complexaţi, ancoraţi
într-o stare chinuitoare pentru că nu pot uita neajunsurile prin care au
trecut, tragediile pe care le-au trăit, îndeosebi cei care au avut
neşansa de a se naşte în perioade de război sau imediat
după marile conflagraţii. Copiii nu se pot rupe prea lesne de
trecutul lor, legăturile cu primii ani de viaţă sunt foarte
puternice. Iată de ce se întorc mereu de unde au plecat, sperând să
se regăsească aceiaşi.
Vaietul
lumii nu e acelaşi însă, cu Vaietul Duhului. Duhul adie,
şopteşte, cheamă, îndeamnă, dă nume, trimite spre
vestire pe cel pe care
l-a ales. Vuietul lumii poate simboliza pierderea
identităţii, căutarea perpetuă a unui reper, a unui model,
agăţarea de o himeră, pentru ca după un timp, să
sufere o dezamăgire care poate avea repercusiuni grave.
Metafora din titlul acestei cărţi
oglindeşte o stare a fiecăruia dintre noi, care suntem cufundaţi
în absurdul cotidian din care, arareori putem ieşi cu faţa
curată, dar mai ales, cu sufletul neîntinat.
A şti să-i asculţi pe oameni atunci
când au ceva să-ţi comunice, este, fără doar şi poate,
o virtute, un har care le întrece pe cele ale răbdării şi politeţei.
Este virtutea bunului simţ. Flora Mărgărit Stănescu
mărturiseşte în scurta prezentare de început a acestei
cărţi că ştie să asculte oamenii, să culeagă
întâmplări adevărate, trecându-le prin filtrul personal şi
să le metamorfozeze în pagini agreabile de literatură, din care
cititorul are numai de câştigat. Este, de fapt, regula numărul unu a unui
om care mânuieşte condeiul. Dacă nu ai răbdare ori nu ştii
să asculţi poveştile altora, relatarea ta va fi searbădă şi
săracă, dar mai ales, fără suport istoric sau psihologic. O
istorisire inspirată din realitate are în componenţă amănunte
care le scapă celor mai mulţi oameni. Îţi trebuie ochi de
privit, ureche de auzit, simţuri treze care să-ţi semnaleze
faptul extraordinar din cel comun, pepita din noianul de nisip, esenţa din
faptul banal. Şi toate aceste calităţi sunt apanajul scriitorului
autentic.
“Cufundată-n
vaietul lumii” este o astfel de scriere, inspirată din propriile
amintiri şi întâmplări ca şi conjunctura în care s-au
desfăşurat anumite evenimente din viaţa autoarei.
Flora
Mărgărit Stănescu începe, firesc, cu
perioada copilăriei, de la vârsta primei păpuşi adevărate
din carton presat şi cu faţa pictată, şi ne istoriseşte cu emoţie-n vârful condeiului,
împrejurarea în care a primit-o, ocazie cu care descrie tradiţia
creştină a împodobirii bradului în Ajun de Crăciun cu
jucării şi podoabe confecţionate manual de familie sau chiar de
autoare.
Cine
citeşte în zilele noastre relatarea despre aceste obiceiuri, poate e
tentat să surâdă maliţios, dacă nu cumva, să râdă
de-a binelea. Dar în acele vremuri, acum 50-60 de ani, acestea erau luate în
serios şi, cu modestele mijloace materiale, se respectau tradiţia
şi datina creştinească. Şi nu mică era bucuria
copiilor, ba chiar şi a adulţilor, când găseau sub
brăduţul sărăcăcios, câte un cadou mic pregătit
cu dragoste şi migală, pentru
fiecare membru al familiei. Era cel mai frumos moment, fixat în memorie de
fiecare, pentru că era unic.
Amintiri
învăluite-n lacrima nostalgiei, de acasă, de pe stradă sau din
vecinătate, se derulează în faţa ochilor noştri sub forma
unor proze cu tentă memorialistică. Perioada dificilă de
ocupaţie rusească, încărcată de temeri şi primejdii
felurite, îndeosebi pentru copiii care nu aveau voie să
părăsească spaţiul curţii şi-şi găseau
jocuri şi jucării doar în casa părintească.
“Vecinii noştri ruşii” este
istorisirea în care autoarea-copil are prilejul de a viziona primul film din
viaţa ei, la un vecin unde erau cantonaţi nişte ofiţeri
ruşi. Copiii sunt cu toţii fascinaţi de cutia magică în
care se aflau atâţia oameni şi animale ce se mişcau pe cearşaful
alb, improvizând un ecran, ca şi când erau gata să
năvălească în ograda unde se aflau cu toţii urmărind
filmul. Povestea este antrenantă, amuzantă, autoarea având un dar
deosebit al relatării.
O
altă povestioară, “Abandonat şi găsit” –
relatează despre găsirea de către o soră mai mare a unui
nou născut într-o lizieră de salcâmi aproape de casă, pretext
pentru a povesti despre familia în care s-a născut şi a crescut,
familie modestă, dar demnă şi cinstită din toate punctele
de vedere, care a constituit un exemplu pozitiv pentru copiii lor şi
pentru vecini.
Figura
mamei se detaşează: o femeie simplă dar cu mult bun simţ,
care-şi creştea cei şapte copii în frica lui Dumnezeu, dându-le
mereu pilde despre cum să se comporte, pedepsindu-i ori
răsplătindu-i, după cum merita fiecare.
Povestirile
sunt inegale ca întindere epică dar conţin, fiecare, aspecte
interesante ale vieţii de la mijlocul secolului XX, într-o familie de
condiţie mijlocie din împrejurimile Bucureştiului,
cu mulţi copii, cu greutăţi şi nevoi, mai ales că
războiul adusese după sine, ani grei de secetă şi foamete,
iar apoi cu hainele şi alimentele raţionalizate, pe cartelă, cu
condiţii precare de învăţământ şi lipsă acută
de mijloace de informare. În aceste condiţii, un copil de câţiva anişori
care reuşea să frecventeze o grădiniţă, apoi o
şcoală, era considerat norocos. Familiile făceau toate
eforturile pentru a-şi susţine copiii la şcoală, la
internat ori în diferite alte instituţii.
Cei care
au trăit acei ani îşi pot aduce aminte că nimic nu era uşor
de obţinut sau de întreţinut. Abia mai târziu aveau să fie
electrificate comunele, satele, cătunele şi să se creeze
condiţii umane de şcolarizare pentru viitorii specialişti. Cu
toate acestea, educaţia era făcută în familie şi, ceea ce
copiii învăţau de la părinţi şi bunici era de
natură să-i formeze ca oameni adevăraţi. Este şi cazul
autoarei acestei cărţi care nu uită imaginile copilăriei,
ci le împodobeşte cu voalurile amintirilor, netezind
asperităţile şi lucrurile neplăcute.
Părinţii
erau stâlpii care susţineau edificiul familiei din care răsăreau
mai târziu lujerii şi se răspândeau în lume. Stilul de relatare este
simplu, neîncărcat cu mijloace inutile de expresie, cu o naturaleţe
şi prospeţime a frazei pe care o dă sita vremii, dar şi
iscusinţa scriitoarei. Autoarea
evocă iernile din anii ’50 cu nămeţii cât casa şi cu
tuneluri săpate ca să se poată ieşi afară. Amintirea
pâinii de casă şi a jumărilor de porc, a cozonacului scos din
cuptor, consumate iarna, îi aduce parcă în nări mirosuri apetisante
şi gust de copilărie, nu în zadar numită de ea “O
iarnă ca în basme”.
Scriitoarea
relatează şi anumite episoade dramatice pe care le-a traversat
familia în acea perioadă, cum a fost cea a inundaţiilor precum
şi tragediile care s-au întâmplat când unele case au fost distruse de
apă împreună cu toată agoniseala de-o viaţă, cu pomii
din grădină, cu orătăniile din curte şi cu sufletele
sfârtecate de supărare şi de groază.
Momentul
este redat în chip realist şi, în ciuda dramatismului, are şi câteva
elemente hazlii.
Prima
călătorie în Bucureşti constituie pentru fetiţa de
altădată din comuna Otopeni, un eveniment major, acum elevă în
Capitală, de aceea e
reţinută cu lux de amănunte şi redată fidel, cu toate
stările şi sentimentele aferente.
Amintirile se constituie chiar în mici povestiri
savuroase care dau farmec scriiturii.
Buna
creştere primită în casa părintească o face să se
minuneze de primele imagini ale vitrinelor cu minunăţii care luau
ochii trecătorilor. Iată ce-şi aminteşte scriitoarea:
„Luxul n-a
pătruns niciodată în casa noastră părintească, dar
nici beţia, desfrâul sau alte apucături de acest fel, n-au existat.
Am crescut
liberă ca pasărea cerului, cântam cât mă ţinea gura printre
vişini şi pruni, sveltă ca o
plantă răsădită pe un pământ bun. Veselă şi
fericită ca toţi copiii, pe care îi ocrotesc părinţii
adevăraţi. Veşmintele mele modeste şi ieftine, nu m-au
făcut niciodată să roşesc. De mic copil am purtat în suflet
mândria omului sărac dar curat, atât la propriu cât şi la figurat”.
Povestea este fixată în memorie şi
datorită peripeţiilor prin care a trecut atunci, la prima
călătorie în Bucureşti, la amenzile pe care le-au primit, ea
şi colega ei de la un miliţian pentru că nu au traversat pe
zebră, dar şi amintirea chipului micuţei cerşetoare din
Piaţa Amzei.
Pornite să descopere lumea şi
chiar s-o cucerească la 14 ani, fetiţele de la liceul
bucureştean descoperă o lume ascunsă lor până atunci,
plină de contradicţii pe care deocamdată nu le înţeleg. Fel
şi fel de întrebări se iscă în minţile lor. De ce oamenii
bogaţi nu au milă de cei nevoiaşi, de ce o femeie cu stare
îngrijeşte şi iubeşte un căţel mai mult decât pe un
copil, de ce există cerşetori. Şi mai ales, de ce există
profitori de pe urma acestor sărmani puşi să
cerşească?
Constatările de acum faţă de amintirile
de atunci ale autoarei sunt fără echivoc şi în toate, autoarea
nu se abate de la principiile sale de viaţă:
„Am mers mai
departe, în lume, în viaţă, observând atât cele bune dar şi cele
rele.
Într-adevăr,
de unul singur nu poţi schimba mare lucru, dar dacă poţi
însenina sufletul cuiva, fie şi pentru o scurtă perioadă de
timp, consider că este bine să o faci.
Fata despre
care am povestit, se regăseşte în miile de cerşetori, care fac
din cea mai umilitoare formă a existenţei umane, o meserie, un mod de
viaţă”.
În următoarea secvenţă
istorisită atenţia noastră este mutată spre sentimentul cel
mai vechi din lume, spre iubire. O iubire universală care cuprinde
pământ şi cosmos, apă, soare, stele, oameni, vietăţi,
îngeri. Asistăm alături de autoare la „Un răsărit superb” ,
un spectacol al luminii proiectate pe cer astfel încât îţi crea impresia
unui colţişor de rai.
„Întâmplări neprevăzute” –
este o nuvelă amplă, poate un fragment de roman în care,
întorsăturile de situaţie dau măsura exactă a faptelor
fiecăruia. Şi Regula de Aur a creştinismului este aici pusă
în evidenţă cu precădere: Nu face rău cuiva pentru că
acel rău se va întoarce cândva, împotriva ta. Mai pe româneşte: „Ce
ţie nu-ţi place, altuia nu face”. Destinul bărbatului Mihai,
tatăl lui Cosmin este răvăşit de
un accident în urma căruia rămâne orb şi dus la un azil de
bătrâni, îngrijit de propriul fiu, ajuns medic oftalmolog. Întâmplare,
coincidenţă?
Mai
exact, Providenţă.
Sunt atinse pe rând, multe probleme
spinoase, foarte frecvente în societatea noastră: soarta bătrânilor
uitaţi de copii, a copiilor abandonaţi de părinţi, a
cerşetoriei, a neşansei în căsnicia încheiată din interes,
a afacerilor oneroase care în cele din urmă sfârşesc prin a fi
descoperite.
Cu multă îndemânare şi
iscusinţă, autoarea scoate la iveală adevăruri de
necontestat pe care le serveşte garnisite cu exemple pe măsură:
suntem adeseori înverşunaţi pe cine nu trebuie, adică exact pe
acele persoane care ne iubesc cel mai mult. De câte ori nu greşim
revărsându-ne furia oarbă asupra persoanelor dragi şi în schimb
facem concesii şi compromisuri faţă de persoanele care ne chinuie, ne asupresc, ne fac să suferim. Este un
paradox al vieţii.
Faptul că medicul Cosmin
este alături de tatăl său Mihai în timpul bolii şi al
internării sale la azil este un bun exemplu de comportament filial
creştinesc, care ne îndeamnă să iertăm pe cei care ne-au
pricinuit suferinţă. Şi un fel de compensaţie a răului
pricinuit familiei de către tată. Toate acestea se răsfrâng în
chip neplăcut şi asupra odraslelor care preiau de la
părinţi comportamentul defectuos. Este şi cazul Aurorei, fiica
lui Mihai şi sora vitregă a lui Cosmin, care
ajunge să se drogheze şi să-şi risipească viaţa
în zadar.
Lumea tumultuoasă a
adolescenţilor este abordată în proza „Între Bach, Pitagora şi Rocco” – în care ne sunt înfăţişate
probleme ale tineretului de azi.
Probleme grave ale adolescenţilor
sunt tratate în chip uşor didactic şi în scrierea „Mentalitate”
care are drept subiect soarta unor fete care cad pradă uşor,
amăgite de bărbaţi şi sfârşesc în chip tragic, fie
născând copii şi abandonându-i, fie refugiindu-se în droguri şi
alcool sau cu tentative de suicid în urma unor depresii provocate de
experienţele traumatizante prin care au trecut.
În proza „O iubire până dincolo de
moarte”, cu specificaţia de sub titlu („Strict autentic”) –
scriitoarea ne introduce în atmosfera
medicală a Sanatoriului Techirghiol, unde facem
cunoştinţă cu personajele, venite la terapie. Aflăm în trecere şi legenda statuii lui Techir dar şi cazul unei femei care rămăsese
văduvă în urmă cu 30 de ani. Povestirea dobândeşte un accent supranatural prin relatarea
văduvei care, într-o împrejurare dramatică (moartea soţului ei)
– mărturiseşte că i-a văzut sufletul înălţându-se
sub forma unui ghem luminos spre tavan, în timp ce asupra ei s-a abătut o
ploaie de pulbere aurie. Femeia a dobândit puteri paranormale şi a început
să practice, după oarecare studiu, tratamentele cu bioenergie, apoi
levitaţie, spiritism şi alte fenomene care ţin de paranormal.
Următoarea povestire se
intitulează „Blestem sau dreptate divină” şi relatează o
dramă petrecută într-o comună
dobrogeană, un caz nefericit de
incest care avea să fie răsplătit peste măsură cu
moartea a două fetiţe nevinovate, înecate în acelaşi timp în
Dunăre.
“Zborul
de noapte” este povestea unor fete ajunse în semiobscuritatea unui
bordel oriental, ademenite de un tânăr care se ocupa cu trafic de carne
vie, sub acoperişul unor job-uri la restaurante şi pizzerii, lucru
arhicunoscut în ultimele decenii chiar la noi, când mii, poate sute de mii de
românce ajung victimele unor traficanţi. La sfârşitul povestirii,
vocea auctorială se face simţită prin unele observaţii de
bun simţ.
Întâmplări din lumea
afaceriştilor şi a celor care câştigă bani lesne ne
relevă faptul că viaţa nu valorează, în concepţia lor,
decât, distracţie, lux, plimbări, petreceri destrăbălate.
Toate acestea fac parte din „vaietul lumii” pe care autoarea a reuşit atât
de real să-l surprindă. Şi de care, adeseori, doreşte
să se distanţeze.
Visul spulberat al unei fete care urma
să fie mireasă, durerea şi neputinţa ei în faţa
refuzului băiatului chiar în ultima clipă, pe motiv că nu
doreşte copii, îşi pun amprenta pe viaţa tinerei, în povestirea
„Fără
rochie de mireasă”
O altă istorisire – strict autentică –
aşa cum îi place autoarei să ne atenţioneze este intitulată „Spre mormânt cu zâmbetul pe
buze”. Este povestea unei femei îndoliate, în vârstă de 55 de ani
care pierduse câteva fiinţe apropiate şi în chip deosebit, durerea
era pricinuită de pierderea surorii sale care fusese paralizată 15
ani, bolnava fiind supusă unui tratament inuman de către nora sa.
În cele din
urmă, sărmana femeie se stinge cu zâmbetul pe buze, iertându-şi
nora şi fiul care o maltrataseră şi îi pricinuiseră atâta
suferinţă, doar pentru avere.
Şi
autoarea conchide: „Cât de mare şi
de iubitoare poate fi inima unei mame. Cât de mare i-a fost credinţa în
Dumnezeu, de a mai avut puterea să-i binecuvânteze pe torţionari”.
Tot un caz autentic este şi cel relatat în proza „Incredibila
iubire”. Un caz interesant de iubire între o tânără
plecată să lucreze în Italia şi un bărbat de 50 de ani,
suferind într-un cărucior cu rotile. Situaţia precară în care
trăia în ţară au făcut-o pe tânără
să-şi caute un loc, unde a văzut cu ochii. Munca titanică
de la azil, au făcut-o, în cele din urmă pe Despina
să se simtă epuizată, descurajată, fără
nădejde. În aceste condiţii, fata se apropie de Paulo
de care şi-a unit destinul câţiva ani mai târziu.
Din când în când, în povestire intervine
vocea auctorială care-şi spune părerea: „Se impune aici o întrebare...fata asta cere atât de puţin, oare
de ce nu a primit în ţara ei acestea?”
Ea sugerează adeseori şi
eventualele norme de comportament pe care trebuie să le aibă un
creştin dacă vrea să trăiască în linişte cu ei
înşişi şi cu cei din jur, cu atât mai mult în familie.
„Pleacă
româncele acolo unde eforturile le sunt apreciate, nu sunt timorate nu sunt
dispreţuite şi înjosite de proprii soţi, sau mai rău chiar
de membrii familiei”.
Ultima
povestire, “Întoarcerea fiicei risipitoare”, aluzie la Parabola
biblică a Fiului risipitor
existentă în Evanghelie. Acţiunea ne conduce, de data aceasta într-o
maternitate unde există un salon plin de copii abandonaţi.
Micuţa Carmen este înfiată de o familie care-şi dorea cu ardoare
un copilaş. Crescută fără griji, tânăra află
că e înfiată şi atunci se dezlănţuie în ea spiritual
rău, plecând de acasă şi picând în mâinile unui om de nimic care
a profitat din plin de naivitatea şi de furia momentană a fetei
îndreptată împotriva familiei adoptive.
Nimic nou sub soare. Cazuri din acestea
există cu miile. Important e să-şi dea seama la timp încotro se
îndreaptă şi ceea ce vor de la viaţă.
Cu un stil lejer, relaxat, bazat pe amintiri şi
mărturisiri de-ale altor persoane, Flora Mărgărit Stănescu şi-a aşternut gândurile, amintirile
bunătatea şi crezul creştin pe hârtie, în 18 povestiri
antrenante, pline de miez şi de poveţe, lăsând mărturie urmaşilor
că viaţa trebuie trăită demn şi cu credinţa în
Dumnezeu.
Că şi-a propus acest lucru sau nu, autoarea a reuşit cu brio
să ofere cititorului una din acele cărţi încărcate de
lumina înţelepciunii, de pilde şi experienţe de viaţă,
relatate cu sinceritate şi lejeritate, spre învăţătura
celor care vor dori să ia aminte.
CEZARINA ADAMESCU
www.agero-stuttgart.de
11 octombrie 2011
***
Propuneri si contacte : editura.online@gmail.com
Situl aparţine ARP - ASOCIAŢIA
ROMÂNĂ PENTRU PATRIMONIU