Cezarina Adamescu:
POEME DIN DUMINICA
TOAMNEI
FLORA MĂRGĂRIT STĂNESCU, Poemele mele vesele sau triste, Editura
Semănătorul, martie 2010
Flora
Mărgărit Stănescu
Blânde şi triste precum o duminică de
toamnă târzie în care zdrenţe de raze abia dacă ating frunzele
strivite, poemele Florei Mărgărit Stănescu aduc în suflet, cum
altfel? decât o suavă melancolie după ceva pierdut, dar nu definitiv,
ci rămas undeva, într-un ungher al amintirii, sub forma unor fotografii
vechi în care surâd nemişcaţi cei care au trecut într-un fel sau
altul, prin viaţa noastră. Volumul nu sparge tipare, nu strigă,
nu te apucă de mânecă, nu te forţează şi nu te
agresează în nici un fel. N-o putea ea, Poezia să schimbe
faţa lumii, nici mentalitatea deja schimbată şi
contorsionată, nici goana oamenilor după căpătuire, dar
măcar îşi va spune punctul de vedere asupra unor lucruri şi fenomene
care au proliferat. Şi dacă măcar o persoană ia aminte la
acestea, este un bun cîştigat. Cartea e ca un soi de sedativ atunci când
vrei să te odihneşti. Te invită la odihnă şi la
repaus, la siestă, la meditaţie şi contemplare
retrospectivă a întregii vieţi. E bine, e rău? Cred că e
necesar să ne facem, din timp în timp, astfel de bilanţuri
provizorii, ca un soi de abluţiune, de spălare rituală, de
primenire sufletească, până la încheierea socotelilor de aici, de pe
pământ, unde am venit ca pelerini şi străini în Valea de
lacrimi, pentru o scurtă vreme, răstimp în care am făcut de
toate. E timpul să vedem, ce.
Cartea este structurată în câteva capitole
esenţiale, cuprinzând cu precădere poeme despre natură,
viaţă, Lumină, Dumnezeu, copilărie, dragoste, amurg,
esenţe absolut necesare, alături de alte câteva ingrediente specifice
fiecăruia.
Un prim capitol se referă la natură şi
societate şi cuprinde, ca atare, poeme de un lirism aşezat şi
cuminte, dar şi învolburat de gânduri şi sentimente de aşa-zisă
zădărnicie existenţială. Flora Stănescu ajunge, prin
natură, prin om, la Lumina generată de Duh, mai precis la iluminare
lăuntrică pe care o împarte cu generozitate în jur, sperând ca razele
ei să ajungă, să atingă şi să pătrundă
cât mai multe fiinţe. Drumul ei este de la orizontal la vertical,
adică din sfera împrejurului spre înaltele sfere cereşti unde se
află Lumina pregătită fiecăruia. Ce am fi noi,
lipsiţi de această lumină serafică în care ne odihnim
sufleteşte? Dumnezeu s-a îndurat de noi şi ne-a oferit-o gratuit, cu
generozitate, fără nici o contribuţie din partea noastră.
De felul cum o vom păstra şi gestiona, depinde viaţa
noastră cea adevărată.
Cu “Gânduri şi flori” ne
întâmpină poeta chiar din uşa cărţii, invitându-ne, îmbiindu-ne,
făcându-ne semne binevoitoare cu mâna, cu ochii, cu gura, să poftim
în sanctuarul de sine, unde putem afla un strop de tihnă şi o
linguriţă de dulceaţă amăruie.
Flora Stănescu stăruie, caută destinatari
vrednici de gândurile sale curate şi înmiresmate precum florile atunci
când îşi deschid potirele să reverse parfum. Dar oricui le-ar da, ea
are sentimentul că ar provoca emoţii, tristeţi, tulburări,
aşa că ţine gândurile în propriul sipet, lăsând doar
parfumul lor să pătrundă, precum razele, prin
crăpăturile lacrei. Ea speră în felul acesta, ca gândurile ei:
“Poate vor da roade.../ când părul meu va fi alb,
/ la fel de alb... / ca florile
de pe ramuri” (Gânduri
şi flori).
Poeta se consideră aidoma mărului de lângă
drum înmiresmat cu fărâme de suflet, pretext pentru a se dărui celor
însetaţi şi înflămânziţi, la fel cum, altădată,
Mihai Beniuc se identifica mărului fără gard care iese în
întâmpinarea drumeţului obosit. O generozitate fără margini
respiră aceste versuri suave, aproape patetice, care roagă,
bate la uşă sfios, aproape că imploră, să fie primite
în acasa inimii noastre.
Se pare că Flora Stănescu a găsit formula
fericită de a trăi alături de ceilalţi fără
să provoace mari seisme: “Îngăduie-i pe toţi şi pe tine, /
binecuvântează clipa de nesomn, / ea este cu adevarat
...viaţă” (O oră).
E în aceasta un soi măreţie a smereniei, de
înţelepciune ancestrală dobândită în timp, ori datorită
vremurilor în care oamenii nu mai sunt deloc îngăduitori unul cu
celălalt. Fără toleranţă, fără
îngăduinţă, naţiunile se pierd, răpuse de propriile
trufii şi orgolii.
Unele poeme sunt adevărate poveşti scurte de
viaţă, personificate în elemente naturale ori în copaci şi
flori, pilde creştine de comportament, absolut necesare
oricărui om: “Fluviul de foc: La o răspântie în timp, / am
întâlnit un fluviu. / Oameni haini îi secaseră apele, / timpul
însuşi, uscase albia sărăcită./ Mi-am cufundat mâna
însetată, / în nisipul fin al prundului. / N-aveam lacrimi să-mi
plâng setea, / dar arşiţa privirilor mele, / a cuprins albia, / stârnind un fluviu
de foc, / pornit să-şi stingă mânia, / în sarea
adormită a mării, / tot la o răspântie de timp”.
Şi
iată că autoarea oferă şi câteva cugetări personale de
mare adâncime spirituală: “Cugetări
personale! Între o privire rece, de gheaţă şi o privire fierbinte
de...laser, una de mijloc îţi topeşte inima.
*
Nu strivi mâna ce ţi se întinde, ai putea
descoperi cândva, cioburile unei pietre rare....prietenia.
*
Dacă o ramură îţi zgârie
astăzi obrazul, n-o tăia !
Mâine ţi-ar putea dărui un măr
dulce”.
Şi iată care este motivaţia Crezului
artistic al Florei în poemul “Oameni ai Terrei”: “să mă cufund, / în adâncul
fiinţei mele, / să rup stăvilarul gândurilor, / să le las să
se-nalţe spre cer. / Să dau simţirii mele ... / înţeles de cuvânt, / iar cuvîntul, / spre infinit
să se îndrepte ».
Gânduri prevenitoare şi chiar un patetic
SOS ! revarsă Flora Stănescu şi asupra existenţei
Terrei, făcând un apel la oameni să fie atenţi să nu o
distrugă, pentru că e singurul pământ pe care putem călca
şi singurul care ne hrăneşte şi ne ţine : « O! voi oamenii mari / ai lumii, /
vegheaţi copiii, / ce se joacă cu focul, / salvaţi TERRA
astăzi, / ajungă-vă jocul, / daţi lumii / odihna şi
pacea, / destul de forţat / vi-i norocul.” (Oameni ai Terrei).
Autoarea aduce omagii
acestui pământ, ţarinei din care e plămădită cu
suflare de Duh, arborilor, naturii-mamă care ne hrăneşte şi
ne potoleşte setea.
Liniştea aproape maternă pe care o degajă
poeta care veghează la căpătâiul nostru precum o mamă la
pătucul copiilor, este, cu toate acestea, aparentă. Arderea
interioară se face simţită, răzbate prin piele, degajând
căldură şi uneori flăcări de iubire. « E un rug? / e ceva din care
flăcări, /
se revarsă rând pe rând...
“ Mai bine zis, e văpaia focului sacru care îi
animă mişcările, voinţa, simţirile şi care
înlătură întunericul din noi.
Soarele din sufletul Florei nu reuşeşte
însă, de fiecare dată să înlăture zidurile pe care oamenii
le ridică dinaintea semenilor, ziduri mai impenetrabile decât cele de
piatră şi cărămidă, fiindcă şi piatra se mai
înmoaie şi cărămida se mai crapă şi sfărâmă
în faţa dogorii iubirii. Ziduri:
Zidul peste care priveam, / a crescut fără să ştiu, /
umbrindu-mi soarele.../ Am greşit privind peste zid ? / Greșesc acum, când aş
vrea să-l nărui ? / Nu vreau să văd ...ziduri, / şi
totuşi le văd..../ n-am vrerea să-l nărui, / şi totuşi
aş vrea, / dar soarele meu coboară, / în
sălaşul asfinţitului său, / năruind
ziduri..sperante.../ poleind totul...în ruginiul...toamnei”.
Şi iată că Flora se vede pe
sine a fi aidoma Păsării Phoenix, renăscută din
scrum, pregătindu-şi aripile cu migală pentru marele drum spre
Infinit pe care-l are de străbătut atunci când Dumnezeu va binevoi.
Plină de nostalgie poeta colindă pe urmele
copilăriei, “ninsă de floarea de cireş” şi
rămasă-n amintire, dar la care se-ntoarce adeseori visând cu ochii
deschişi şi păstrând parfumul ei.
Cu tot părul şi tâmplele ninse, Flora
recunoaşte: “doar
inima-mi se-avântă, / într-o joacă de copii » (Unde
eşti, copilărie ?)
Flora Stănescu are dreptate : Poetul este o
făptură care aude ceea ce, îndeobşte omul comun nu aude, vede –
ceea ce toţi ceilalţi nu văd, simte cu o simţire în plus
faţă de ceilalţi, iată şi de ce :
Zeiţa Utopia (citiţi : Muza !) este mereu cea care-l
împinge din spate să facă lucruri pe care, altfel, nu le-ar
înfăptui, adică, tocmai acelea care au menirea de a
RĂMÂNE :
“Utopie: Să poţi să crezi, ce
nimeni nu mai crede, / sau să visezi la vremuri ce n-au fost,/ să
poţi sa vezi mereu, ce nu se vede, / să dai un rost anume, celor
fără rost. // Să te cufunzi în vise, ce rămân deşarte,
/să speri ce nimeni, nu mai vrea să spere, / să simţi
aproape, tot ce este departe, / să crezi că viaţa-i
veşnică deşi... e efemeră”.
Iată şi ce vrea autoarea: “vreau doar să
scriu...cu sufletul” (Gen pustiu). Pentru că e
conştientă că: “eu sunt
un simplu călător »
(Nu-i de ajuns).
Ceea ce puţini oameni
conştientizează astăzi, din nefericire.
Floarea favorită a Florei este – bineînţeles,
simbolul curăţiei: crinul, dar şi crizantema, floarea
biciuită de ploi şi vânturi şi uneori de zăpada timpurie,
care ştie să sufere şi să-şi dăruiască
frumuseţea, culoarea şi parfumul, chiar şi sub vremuri vitrege.
Poemele de toamnă din acest volum sunt blânde
mângâieri sufleteşti, mărgăritare şlefuite cu migală, salbe
de versuri, safirele din cuvânt, încărcate de sens şi de parfumul
încă persistent, al verii abia trecute. Între om şi anotimp au
existat din totdeauna similitudini. Aflată în toamna existenţei,
încărcată de roadele şi de culorile soarelui la
asfinţit, femeia care scrie poemele de faţă, este gata să
dăruie panerele pline vârf de roade brumării.
Poeta închină un imn simbolului vieţii, Bradului,
cel veşnic verde, căruia îi cere iertare pentru sacrificiul de a se
dărui oamenilor sub forma lemnului, a hârtiei sau chiar a copacului
împodobit cu steluţe şi beteală de Sfintele Sărbători.
În imaginaţia sa rodnică,
ea are chiar o convorbire cu bradul
care i se jeluieşte că
a fost sfârtecat, nimicit de persoane fără nici un temei.
Autoarea
are şi un cuvânt binevoitor şi pentru cei plecaţi departe
să-şi câştige pâinea şi-l imploră pe Dumnezeu
să-i aibă în paza Sa.
O altă secvenţă lirică este
intitulată: “Medalion. Poezii de buzunar” şi în aceste
rânduri, poeta îşi aşterne gândurile chiar pe perna cititorului,
trimiţându-le un înger care să le vegheze odihna.
Flora Stănescu are acea natură fericită
care o face să primească totul fără murmur, ba chiar
să mulţumească pentru tot. Ea-şi deschide braţele
şi parcă spune: sunteţi bineveniţi, aveţi cu
toţii loc în inima mea largă. Operând cu simboluri, ea primeşte
oameni şi vieţuitoare sub forma literelor dragi şi sfinte ale
poeziei de toamnă. Iată ce frumos spune: “Simboluri: În zori îmi deschid
/ larg braţele, / îmbrăţişez ziua însorită, /
ce-şi trimite / cântăreţii la fereastră, / să-mi
ciugulească / din palmă, / literele dragi şi sfinte, / ale poeziei de
toamnă”.
Există o tristeţe şi o durere mocnită
în versurile Florei, chiar şi în sunetul delicat şi patetic al
unei viori ea vede plânsetul copacului din care regina muzicii a fost
cioplită. O asemenea sensibilitate este izvorâtă dintr-un suflet
curat care nu cunoaşte răutatea şi ura.
Strigătul ei mut după viaţa care s-a scurs
fără să ia aminte, e încărcat de o durere pe care doar
versurile o pot alina şi transforma în mângâieri. În plină
toamnă ea se vede un fel de cireş amar, cu ramurile încărcate de
dor, întinse spre cele patru zări.
Uneori tristeţea capătă accente patetice,
de strigăt şi plânset amar, de amărăciune, de jeluire
şi neputinţă astfel încât o sumedenie de întrebări
fără răspuns îi dau ghes şi-i alungă liniştea.
Câteva poezii au în centru figura unor bătrâni
gârboviţi, ”umbre singuratice/ şi ninse / printre morminte”
- stând aproape nemişcaţi, la porţi sau la ferestre, cu
ochii scurşi în zare, cu speranţele care şi-au luat zborul
precum cocorii toamna, care-şi aşteaptă copiii să se
reîntoarcă şi se roagă să mai trăiască măcar
până în primăvara viitoare. Sunt foarte triste şi relevă
sentimentul bătrâneţii iminente, al drumului fără
întoarcere care-i aşteaptă cât de curând.
O
altă secvenţă lirică este dedicată iubirii pe care
poeta o asemuieşte cu „Darul Luminii”:
Luminii i-a fost dat, / să vadă...omul. / Luminat, purificat, prin... / el însuşi. /
Lumina l-a privit. / Dându-i lumină, / colorând albeaţa ochiului, / iar omul, i-a
zis... / I u b i r e”.
Nu în zadar poeta iubeşte floarea de crin care i
s-a cuibărit în suflet cu imaculatul nimb. El îi aduce lumina
jinduită atunci când cerul e cenuşiu. Ea are în acest grupaj şi
poeme testamentare în care se aud şoaptele simfoniei tăcerii. Lumină
şi crini, aşteptare, întrebări retorice, tânguire,
nerăbdare, îndoială, pustiu, nesiguranţă,
dorinţă, angoasă, târziu, lacrimi, iată recuzita cu care
construieşte poeta scări spre Infinit. Dar iată că ea se
vede precum un copac dintre cer şi pământ, în ramurile căruia a
construit cuiburi pentru păsările cerului, pe care le
aşteaptă să se reîntoarcă de pe unde au
zburătăcit. (Copacul cu prieteni).
Cu toate acestea, prea multe cărări
bătătorite, prea multe locuri comune care dau un aer de stătut
poeziei în general şi doar arareori, gura de aer reavăn se simte.
Astfel de sintagme comune şi tablouri destul de sumbre precum sunt:
inimă-mi rănită, timp prielnic, vânt nemilos,
iubire-nvinsă, fântână secată, lacrimi şi cuvinte uscate de
dor, amărăciunea din cuvânt, visul trist, al nopţii domn,
blândă nălucire, dulce-amară rătăcire, “totul este
trecător”, “mănunchi de raze luminoase”, (pleonasm), “mă
plec în faţa sorţii”; “dansul fulgilor de nea”; preaplinul
inimii, frunzele copacilor, aripile păsărilor, (expresii
aproape pleonastice), lacrimă de dor, un petic de cer, aripi frânte,
paharul cu pelin, dulce nălucire, ungherele sufletului, ş.a. Dar
şi imagini proaspete precum: “tu fiu al ploii de vară”, câteva
versuri din poemul „Aşteptarea”: Cu ninsoarea
cernută avar / aş vrea să mai scriu doar, / un singur poem de
tăceri, / la lumina ochilor tăi, / ca a unui far în eter”, ş.a.
De fapt, Flora Mărgărit Stănescu
îşi cântă speranţele apuse ori spulberate, iubirile care
s-au dus, sufletul scindat, aşteptările zadarnice şi peste
toate, oboseala care s-a instalat pe trup şi pe suflet. E o poezie de
stare destul de apăsătoare în care a pierit optimismul, dorinţa
de a merge mai departe. Abia în câteva se întrevede o rază aurie
menită să tămăduiască, să întremeze. Se ştie
că poezia are şi rol taumaturgic. Poate că toate acestea,
aşa cum am mai spus, n-or să oprească războaiele,
nedreptăţile lumii, bolile incurabile, dar pot să creeze
stări de linişte de care omul are nevoie, îndeobşte. Este firul
de iarbă de care omul are nevoie să se agaţe de
viaţă. Fie şi pentru atât, volumul se justifică prin
curăţia inimii, prin sinceritate, prin sufletul desenat cu
cretă pe asfalt care va fi, desigur, mai târziu, călcat în picioarele
veacului. Poeta foloseşte şi licenţe poetice în mai multe
rânduri, dar acestea nu sunt stânjenitoare. Dar altceva e foarte
supărător, folosirea unor cuvinte apoetice: cotidian, prostie, “mulţime
oropsită”, “orbecăim bezmetici”; “pretenţii de îngeri”; ş.a.
O altă secvenţă lirică este
intitulată şi se referă la « Credinţa
sufletului », care reliefează latura spirituală a
autoarei, de fapt cea mai pregnantă, în care ea excelează.
Ex. „Nu
pot face jurământ:Ninge floarea mărului, / peste fruntea mea
plecată, / cer iertare Domnului, / pentru mintea-mi întinată. //
Pentru multele greşeli / şi uitarea mea de toate, / pentru
gravele-ndoieli, / şi mulţimea de păcate. // Las fierbinţi
lacrimi să curgă, / nu le-am mai simţit de mult, / şi cu
jale-nalţ o rugă, / nu pot face jurământ. // Domne! Ce-mi
cunoşti amarul, / îmi ştii doruri şi nevoi, / iar mi s-a umplut
paharul, / de când nu mai suntem doi”.
De
altfel, poeta este conştientă de înălţimea zborului
său liric şi mărturiseşte în acest sens: « Recunoştinţă :
Ascultă foşnetul / frunzei, / soarbe
răcoarea / izvorului pur, / păşeşte cu
grijă / pe sub cetini, / nu tulbura liniştea / nici
frumuseţea, / soarbe parfumul / florilor, / mulţumeşte-i / lui Dumnezeu, / pentru fiecare zi, / fiecare clipă” sau, şi mai limpede, în
poemul:
„Nu
sunt meşter faur: Nu-mi fac din versuri, / brăţară
de aur, / nu sunt meşter faur. / Sunt un menestrel, /
cu doruri şi vise, / cu gânduri nescrise, / cu speranţe
ucise. / O pasăre phenix, / ce-şi va lua
zborul, / într-o bună zi, / tot fără a şti / rostul
ei de-a fi”.
În
sfârşit, ultima secvenţă lirică se intitulează „Fabule
şi Poezii amuzante” – şi ea cuprinde, atât fabule în stil
clasic, cu morală, dar şi fabule moderne, din lumea sofisticată
a ciberneticii, care a devenit lumea noastră şi îi suntem
subjugaţi.
În
ansamblu, volumul „Poemele mele vesele sau triste” al Florei
Mărgărit Stănescu este o lecţie
despre viaţă, despre cum să învingi nefericirea prin cultivarea
spiritului şi astfel cum să revii – după ce ai fost lovit
cumplit – la o viaţă suportabilă şi aproape normală
într-o lume care a luat-o de-a dura, pe calea anormalităţii.
Ceea ce e
de dorit pentru noi toţi.
CEZARINA
ADAMESCU
10 Brumar 2011
***
Propuneri si contacte : editura.online@gmail.com
Situl aparţine ARP - ASOCIAŢIA
ROMÂNĂ PENTRU PATRIMONIU