Adina Dumitrescu:
Misterul leitmotivului Paparudei
… Aşa cum Paparuda, simbol mitic şi religios care
detronează rugăciuni cereri rămânând proaspătă în
obiceiurile noastre încă dinainte de a scrie Dimitrie Cantemir
Descriptio Moldavie,
aşa cum vrerea românului-femeie poate să fie realizată doar prin
gând, şoaptă spusă cu patos, dorinţă, şi
exemplificare, prin imitare până la pierdere de sine a actului cerut,
dăruire totală în dans şi transpunere ca incantaţie, parte
inclusă naturii umane ca o extensie de cunoştinţă-conştiinţă,
aşa cum cele o mie de nume date sărbătorii corespund
dorinţei, nevoii primordiale a tuturor elementelor ce legate compun
leagănul vieţii fără de care n-ar mai exista nimic, tot
aşa poezia lui George Anca devine pe zi ce trece vârtejul nebunesc al
trecerii din cercurile mici, limitate, făcute în mojarul alchimistului în
schimbare de stare spre cercurile mari, percutante lăsate de spirale
inoxidabile în căutare de varii esenţe şi medii. Unele sunt
asemănătoare cu izul de-abia perceput, altele tari,
învăluitoare, creatoare de schimbabile stări. Căci Paparuda
poate să fie pe rând „femeia care umblă cu ploile”,
dezlegătoarea de ceruri şi ploi, Matahula, Păpăluga, Dodoloaia sau
chiar Perperuna, soţia Zeului Perun. Ea doar să fie fecioara nudă în
aşteptarea şi acceptarea actului germinativ înfăptuit de
bărbatul sideral! Dansul ei, doar să devină cu atât mai
incitant, cu cât e ea mai frumoasă, mai pură şi cu cât se
lăsă pradă goală învelişului de frunze, ispitind
cerul. Actul sexual este omologat actului agricol, seminţele aruncate sunt
îngropate în matricea de unde germinează, aceasta devenind femeie (Mircea Eliade).
Poezia lui George Anca face trimitere aproape periodică spre
miracolul Paparudei, ca aliat în descâlcire de iţe bune şi rele, de
stări distrugătoare de spirit şi înălţare prin
adevăr şi rugăciune. Rar întâlnim poetul care în faţa
obstacolului cu piatra de moară să nu se retragă în chilia
caietului de notiţe, lăsând la o parte toate nedreptăţile
lumii sau dându-le fie lustru acoperitor, fie o foiţă de pergament
care să nu oglindească lumina la fel, în arcuri şi umbre. Rar
găsim călătorul care să nu cadă pradă imaginilor
multicolore lăsând ungherelor miasmele neadevărurilor sau pedepselor
crunte date acelora ce cu nesaţ cercetează. Rar găsim profesorul
care să sublimeze fraza, cuvântul până la miez şi
esenţă în defavoarea unei oratorii sfârâitoare, înmulţitoare de
mărgele roşii ca de curcan, rar găsim omul cu conştienţa atât de turată care să nu se
înscrie într-un ritm allegro, alegând un molto vivace
superior „fugilor” în care doar pauzele de respiro să fie acceptate ca un
ingredient sine qua non al perenităţii
operei literare. Asistăm la scenă deschisă la un potpourri obţinut din aceeaşi lucrare
muzicală, ascuţiri de săgeţi, încrucişări de
săbii cu sclipiri şi îndreptări înspre cer şi spre publicul
cititor, al unui nemuritor Hachaturyan, din care
poetul dozează, ca dirijorul bagheta, amplitudinea şi intensitatea
sunetului. Stări precum frisonul de necredinţă, de trădare,
se rezolvă prin depărtare, renunţarea la conflicte deschise
„cuţit în cuţit” ( RAMA SITTA, Para Foca, Foc în păr ).
Descrierea omului cu „două feţe - semafor uman cu paletă
roşie-verde” îţi împuţinează încrederea-n oameni ( KAMA
SUTA, Kata Musa,
Scăpare subconştientă. Punerea la zid
pentru concepţiile politice, pentru normele asumate îl duce cu gândul la
puşcăria Midia văzută tocmai din Holeca,
îi îngustează teritoriul şi-l obligă să fugă perpetuu
între Adam Clisi – vechi monument şi Carol I,
vechi monarh. (LESA DURĂ, Du-le Sare, Pripon de parapon ). Suprapunerii
celor două faţete binefăcătoare, femeia
născătoare sub cea crescătoare de prunci, prin scoaterea
planului despărţitor, devine femeia Învierii, binele ( MULT BINE,
Mult mai bine).
Pedeapsa uitării, scumpă Mata, devine mult mai crâncenă
decât cea a mutilării, a pedepsei capitale, corporale (MATA HARI; Maha Rati, noapte, ajun – chinuri
ale mântuitorului).
Negăsirea esenţei lăuntrice legătoare de cuplu pe
toate planurile îi aduce poetului dorinţa fugii înspre păscut de
berbeci, ca martor luând grosimea dârei lăsată de marker
versus grosimea peniţei, iar neputinţa transformării,
uniformizării îl duce la compararea oceanului bărbătesc,
culegător, primitor al mărilor lumii cu marea, liniştita mare cu
drumul deja trasat (CELE RELE, Lele Rece, Jurasem impar).
Independenţa e ca parodia interdependenţei, cu
pescăruşi inegali în culoare, greutate şi condiţii de
biotop, în care independenţi pot fi doar între ai lor, rar, sau
niciodată ascultaţi de mai-marii calibrului. Împărţim doar
porţiunea de plajă pe care ni s-a indicat să o acoperim; nici
mai sus, nici mai larg… (Independenţa )
Şi dacă toate gândurile şi stările, speranţele
poetului sunt depuse în mâinile umede ale paparudelor, noi aşteptăm
ca să plouă… Căci prea s-a zbătut cu lanţurile
„cuminţeniei poetice”, prea s-a avântat cu pieptul deschis în faţa
timpului şi urmărilor trecerii lui în declinul de secol.
Paparuda e jocul, e oful, e strigarea cu
forţele supraomeneşti spre cerul cu ploile… E încolţirea,
înfrăţirea, creşterea şi rodirea. Şi mai e vechiul
şi noul!
***
Propuneri si contacte : editura.online@gmail.com
Situl aparţine ARP - ASOCIAŢIA
ROMÂNĂ PENTRU PATRIMONIU