Un „clip” de vară
fierbinte, 2011
Cezarina Adamescu:
ESENŢĂ DE SPIRIT ÎN OGLINZI
CU MEMORIE
GEORGE ENE – “Cinci sute de grafoclipuri”,
“Semănătorul - Editura
online”, iulie 2011
Jules Renard, celebrul autor al
lui „Morcoveaţă”, are în „Jurnalul” său, scris cu atâta măiestrie, atâta
esenţă de spirit încât, chiar şi cea mai banală frază
despre mărtuntele lucruri cotidiene, la el
capătă sensuri şi nuanţe multiple care te fac să
gândeşti că autorul este un filozof mai întâi, apoi un sociolog, un
pedagog, un moralist şi mai apoi, prozator. Un echivalent românesc, proverbial
pentru umorul lui spumos şi sarcastic totodată, mai aproape de zilele
noastre, a fost şi a rămas Tudor Muşatescu,
cu definiţiile şi muşcătoarele sale panseuri, dar şi
cu schiţele umoristice – gen scrisori, care l-au consacrat drept unul
dintre cei mai mari umorişti români, intitulate: „Doresc ca micile mele rânduleţe...” Celebrele şi
suculentele „muşatisme” fac şi azi
vogă în emisiunile de umor, atâtea câte mai sunt şi n-au alunecat în
trivial şi în grotesc.
Şi pentru că cititorii sunt
sastisiţi până la lehamite, de poveşti cu sex, cu incest, cu travestiţi şi
homosexuali, scriitorii contemporani caută – în seceta de spirit care bântuie literatura – formule noi cu care
să-şi ademenească auditoriul pentru că şi vechile
specii literare, îmbătrânite: roman istoric, roman psihologic, chiar roman
de acţiune -, nuvelă,
schiţă, teatru – depăşite moral – nu mai atrag pe nimeni
aproape. Aşa s-a ajuns la fotostihuri,
foto-vignete lirice, video-poeme, în
care cuvântul este îmbinat armonios cu imaginea şi fac casă bună
şi cu alte modalităţi de expresie, de pildă, audiţiile
cu vocea autorului, citindu-şi producţiile, muzică adecvată
drept fundal sonor, etc.
Mi se par destul de interesante aceste formule care sparg clişeele
şi aduc un suflu proaspăt dinspre autor spre cititori, cu toţii
beneficiind de harul, culoarea, spuma, esenţa care se degajă din
creaţiile artistice ale scriitorilor, graficienilor şi poeţilor,
mai mult sau mai puţin cunoscuţi.
E şi normal, în lipsa acută de timp, dar mai ales de chef
şi de mijloace materiale, omul contemporan caută să-şi
populeze viaţa cu lucruri care-i fac cu adevărat plăcere.
Şi dacă mai şi învaţă ceva din toate acestea, e un bun
câştigat.
George Ene a ales această cale, nu de acum. Volumul este rodul
reflecţiilor sale dulci-amărui, asezonate cu un umor fin, cu un
sarcasm care ţin mai degrabă de firea lui, dar şi foarte bine
şlefuite, precum nişte bijuterii rare la care artizanul a lucrat
îndelung să le dea strălucirea pe care o merită.
Plaja pe care colindă autorul este foarte generoasă. Ea nu se
limitează la oraş, sat, natură, politică, relaţii
inter-umane, sentimente şi obligaţii moral-cetăţeneşti
care decurg din calitatea de om, ci, prin alonjă subtilă, atinge
hotarele pământeşti şi cereşti într-o superbă ploaie
de metafore-artificii care luminează spiritul şi fac să
strălucească materia vie numită Cuvânt, aproape în fiecare panseu ori, cum le-a denumit grafo-clipuri,
aluzie la video-clipurile care atrag
prin strălucirea orbitoare privirile, dar sunt ca nişte fulgere la
care nu te poţi opri cu privirea, iar după terminarea efectelor lor
speciale, constaţi cu uimire şi dezamăgire totodată,
că nu rămâi cu nimic.
George Ene, tocmai pentru a contracara acest efect dăunător
pentru psihic şi vedere, a dorit să le fixeze în fraze scurte, de
foarte multe ori poetice, succinte, concentrate, esenţializate la maximum,
din ele eliminând cuvintele de prisos, până la exprimări eliptice.
Aceste procedee sunt deja folosite în poezia concentrată, de spiritualitate
niponă, unde imaginea frustă ia locul metaforei şi care
acţionează ca un joc de flash-back-uri ori de blitz-uri fotografice care surprind
totuşi, esenţialul.
George Ene nu are pretenţia de a fi un inventator al acestei noi
specii, deja lansată, care îşi
aşteaptă, după propria mărturisire din scurta
„Precuvântare”, legitimarea. „Ele
grupează proze-flash, scurte sau foarte scurte, care surprind viaţa
la prima vedere, exact cum ni se înfăţişează ea, cu bune
şi cu rele. Sunt esenţe. Uneori seamănă cu maximele, dar nu
sunt maxime, decât în măsura în care cititorul dorește
să le considere ca atare. Alteori seamănă cu glumele care apar
în presa scrisă, la diferite rubrici de umor, dar n-au nimic comun nici cu
acestea. Sunt, mai degrabă, exerciţii de observare a tot ceea ce ne
cade sub simţuri. Notate – cum veţi putea lesne constata – sunt
exerciţii de concizie.
În fine, ca să n-o mai lungesc, vă garantez
că merită să le citiţi, să reflectaţi asupra lor
şi chiar să încercaţi şi dumneavoastră să
scrieţi astfel de… “grafo-clipuri”.
Şi într-adevăr, scriitorul, prin natura
şi carisma sa, trebuie să fie un fin observator al
realităţii pe care s-o treacă prin propriul filtru de gândire,
simţire şi interpretare, astfel ca ea să capete calitatea
şi aspectul de literatură, indiferent de specie.
Mărturisesc că am citit cu mare plăcere flach-backurile domnului
George Ene. Ele m-au captivat, m-au fascinat şi mi-au creat o stare
propice creaţiei, ceea ce e remarcabil, aşa cum spune domnia sa, în
invitaţia pe care o lansează tuturor de a încerca pe propria
experienţă. E ca şi când, cineva prepară dulceaţă
sau peltea şi vine cu borcanul plin, aburind aproape, invitându-te să
guşti cu încredere. Şi într-adevăr, merită efortul, nu
numai pentru acei care sunt adepţii acelui gen scurtissim
de panseu, aforism, maximă, cugetare, dar şi pentru blitz-urile pe
care George Ene, le-a surprins şi doreşte să ni le
împărtăşească.
Autorul condimentează paginile şi cu unele din
perlele micuţilor ştrengari din vecini, din care unele sunt atât de
sclipitoare încât merită să fie consemnate în antologii de umor sau
scrieri satirice. Se ştie că generaţia tânără are un
acut simţ critic, uneori mai spontan şi mai suculent decât al celor
mai încercaţi umorişti.
Ipostazele reflectate
sunt şi ele surprinse cu mult discernământ şi tact
pedagogic.
Iată un exemplu concludent: “Răspundere: Între “Bună dimineaţa!” şi
“Noapte bună!” există, aşa cum constatăm cu toţii, un
fâlfâit de lumină şi câteva bătăi de inimă. Da, dar
câte bătăi de cap sunt, pe parcursul zilei, ca oameniisă-şi
spună unii altora, zâmbindu-şi, “Bună dimineaţa!”,
şi-n fine “Noapte bună!”
Reflecţiile despre timp, despre viaţă şi
moarte, despre succes, celebritate sunt reflecţii filozofico-teologice
care au ca temei o îndelungă experienţă şi o acumulare de
date şi fapte importante pe care autorul a avut şansa să le observe,
să le trăiască şi să le
împărtăşească. Prin împărtăşirea acestora,
ca şi apoftegme, autorul intră în categoria scriitorilor
moral-creştini, de expresie panseistică.
Vuietul Duhului se aude de departe şi rămâne ca un
ecou, după citirea şi aprofundarea acestor miniaturi literare, astfel
că tot cititorul devine îmbogăţit cu harul special de a primi şi a-şi însuşi învăţătura despre
viaţă.
Autorul, de asemenea, surprinde omul în diferitele lui ipostaze:
grăbit, neatent, nepăsător, sarcastic, chiar batjocotâtor
faţă de principalele probleme de care atârnă sufletul omenesc.
Dar unele grafo-clipuri se mărginesc la anecdotică
sau la bancuri auzite-n tramvai sau pe bancă în parc, remodelate şi
asezonate cu exemple şi expresii în vogă. Umorul este omniprezent ori este înlocuit,
după caz, cu sarcasm şi ironie fină, ba chiar autoironie. Ca tot
românul, George Ene este un mucalit. El face haz de necaz ori, la strâmtorare,
găseşte pricini de râs, chiar în cea mai dezolantă
ipostază. Nu se dezice nici chiar în faţa primejdiilor, ca-n basmele
noastre unde românul (flăcăul, ţăranul, bătrânul)
“isteţ ca un proverb” – găseşte soluţii optime pentru orice
năpastă.
Iată şi lecţii de filozofie veritabile:
“Curgere: Vieţuim între
două necunoscute: nu ştim de unde venim şi nu ştim unde
ajungem”.
Caracterul omenesc, cu multiplele sale
ramificaţii şi trăsături, unele definitorii, altele
pasagere, constituie pentru George Ene o sursă inepuizabilă de reflecţie
şi îi rezervă o mare parte din producţii. Iată câteva
ipostaze ale caracterului uman surprinse de autor: Ex. “Fricosul:
A intrat prin urechile acului, a ieşit dincolo şi s-a pitit în
sine, încuindu-se pe dinăuntru”. Sau:
“Atitudine: Fruntea sus, prietene! S-a dus vremea când
trebuia s-o pleci în fața monumentului
prostiei”.
“Prietenie: “Bună dimineaţa,
vecine!”Zâmbea, de dincolo de gard, strângând cuţitul”. “Constatare: S-au certat din cauza
câinelui. Păcat. Un câine e un câine, dar un om e o lume”. “Paradox: Omul
e măsura tuturor lucrurilor. Da, dar lucrurile nu sunt pe măsura
omului”.
“Cauză: Oamenii ştiu ce vor, dar nu spun
ceea ce ştiu. De-aici începe răul”.
Firea poetică a
autorului nu se dezminte şi-n foarte multe astfel de panseuri, devine
liric, nostalgic, romantic.
Ex. “Consens: Lăsaţi
ochii să vorbească! Dar ca ei s-o facă, priviţi-vă din
când în când drept în ochi. Veţi vedea răsărind soarele…” Ori: “Prezent:
Viaţa fiecăruia dintre noi e un şirag de clipe venind din
viitor şi pierind în trecut. Clipa-tampon, singura pe care o trăim,
seamănă cu un fior delicat sau brutal: “sunt”! “Voi fi”,
următor, devine aproape instantaneu “am fost”, după ce trece rapid
prin secvența lui „sunt”. Dincolo de fiorul lui
“sunt” nu simţim şi nu gândim. Quod erat demonstrandum”.
“Aripă: Timpul Iubirii aparţine
Iubirii Timpului”.
Autorul nu e indiferent la
tarele societăţii: înmulţirea răului, ruinarea sufletelor
tinerilor, asaltul drogurilor, al pornografiei, lipsa de respect,
răsturnarea valorilor, parvenirea, pe toate le trece în revistă în
felul său ironico-pedagogic, proverbial şi pilduitor, antonpannesc
şi - mutatis
mutandis – caragialeanesc
– cu singurul scop de a îndrepta moravurile şi a reduce invazia
răului în lume. Persiflarea însoţită de umor a
realităţii care nu poate fi acceptată aşa cum se
prezintă, este un subterfugiu necesar persoanelor care trăiesc mai
degrabă în chip spiritual.
Din toate acestea reiese o nevoie
acută de modele adevărate, de
imitare a virtuţilor eroice ale creştinilor, efigii care
trebuie dezgropate şi puse în lumină.
“Celibatar: Decât “Vai de
noi!”, mai bine “Vai de mine!” zise convins cavalerul tomnatic”.
Unele panseuri de
acest fel au un pronunţat caracter umoristic. George Ene s-a hrănit
zeci de ani cu spiritul celor mai înalte
minţi filozofice, cu moraliştii clasici şi cu modelele teologice
care au lăsat urme în sufletul său. Aceste urme, sedimentate s-au
încărcat, la rândul lor, de spiritual universal al veacurilor trecute şi prezente. Autorului
nu i-a rămas de făcut decât să le materializeze în pagină. Şi
iată că acest volum este răspunsul la întrebările pe care
şi le-a adresat pe parcursul unei vieţi bogate în spirit.
El porneşte
adeseori de la situaţii reale, întâlnite pe stradă ori în altă
locaţie, văzând cu ochiul interior, ceea ce noi, oamenii
obişnuiţi, nu distingem nici măcar cu dioptrii forte. Aude, ceea
ce noi nu auzim şi simte, ceea ce, îndeobşte, omul comun nu simte. Aceasta
constituie apanajul omului de spirit, de
litere, de artă. Celelalte accesorii vin pe parcurs şi ele pot fi
îmbunătăţite, în funcţie de capacitatea de sintetizare
şi redare a fiecăruia.
Altăoară, George Ene porneşte de la proverbe
arhicunoscute pe care le parafrazează, le completează, le aduce la zi
şi ni le serveşte pe tavă: “Prieten:
Când doi se ceartă, al treilea bate toba”. “Completare: “Rudele
ni le dă Dumnezeu, prietenii ni-i alegem singuri!” Păi dacă-i
aşa, atunci hai să fim ca fraţii!”
Iată şi o
mostră de patriotism autentic: “Monarhie:
Măria Sa Poporul Român”. Şi alt instantaneu, deosebit de reuşit
despre Limba română pe care autorul o substituie Luminii
învăţăturii, fireşte: “Lumină: Limba
română vine de la mamă şi de la tată. Prin ea ne rostim
întru tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă
fără de moarte – cum o face dintotdeauna acest neam neasemuit de bun,
iubitor de bine şi de frumos. Punem punct şi-o luăm de la
capăt, numai în româneşte. Asemenea Soarelui”.
Micro-crochiurile lui George
Ene pot fi reţinute lesne pentru că ele se bazează pe bunul
simţ (chiar dacă unii au uitat acest termen), pe adevăr, pe
luciditate şi pe radiografierea exactă a realităţii. El
trage semnalul de alarmă asupra multor aspecte pentru care marea
majoritate a oamenilor nu au ochi şi urechi.
Nici paradoxurile,
jocurile de cuvinte nu-i sunt străine lui George Ene, ci le foloseşte
cu succes, transformate în
micro-secvenţe epice cu caracter fulgerător, care te prind în
caruselul lor inedit.
“Altceva: “Mulţumesc!”, zise. La care i se
răspunse: “De mulţumiri am podul plin”. Era vorba, evident, de…
podul palmei”.
Sau: “Actuală: “Mult zgomot
pentru nimic” – piesă de teatru scrisă de marele Will,
pe când actorii erau în grevă”. Şi exemplele ar putea continua.
Un panseu perfect este
unul la care nu trebuie să scoţi sau să adaugi nici un cuvânt. Iată,
de pildă: “Minune: Dragostea
smulge vorbe dulci şi dintr-un suflet acru”. De altfel, nu e singurul.
Şi
imperfecţiunile de limbă întâlnite la tot pasul în media, îşi
găsesc expresia ironică în paginile autorului. Ex. „Obicei: I-a cerut mâna tatălui
ei” – ca şi definiţiile neaşteptate în genul în care a
excelat Tudor Muşatescu. Ex. “Proporţie: Ţânţar –
picătură de sânge cu aripi”.
Parafraza la proverbe sau la
cugetări şi maxime, este, de asemenea predilectă în grafo-clipurile
lui George Ene. Ex. “Logică: Nu dau eu vrabia din mână, spunea, pentru
că, într-adevăr, n-avea în mână nici o vrabie”.
Autorul subliniază o trăsătură a
românilor şi anume aceea că ei îşi vorbesc cu vibraţia
sufletului – limbaj inaccesibil străinilor care nu o simt în aceeaşi
măsură.
Preceptele etico-morale
păstrate din bătrâni fac
subiectul multor asemenea panseuri cum sunt cele despre: respect, caracter,
atitudine, luciditate, paradox, echilibru, natură fizică, natură
umană. El îndeamnă la
chibzuinţă, moderaţie, toleranţă, împăcare. Şi cu multă prudenţă,
autorul face şi aluzii politice.
Constatări surprinzătoare
sunt menţionate în aceste scurtissime, precum: “Salt:
Oamenii au ajuns pe Lună, dar nu şi la sufletul omului”;
“Educaţie: Vrem să
fim mai buni, dar nu mai iertători. Cum vine asta?”
“Concluzie: Fericirea – cetatea de nisip a mirajului”.
“Clipe: Suntem fiecare câte puţin din
toată istoria umanităţii, după cum aceasta este câte
puţin din fiecare”.
Autorul explorează mai multe teritorii
stilistice, pe o plajă foarte generoasă. El nu se opreşte la
clasicii de gen, ci răscoleşte gândurile contemporanilor, citându-i
şi subliniind unele aspecte sub o formă inedită.
George Ene reliefează şi
faptul că unde există vorbe
fără Duh, limbajul devine amorf, inutil, vorbărie goală,
demagogie, minciună.
Iată o reflecţie cu caracter cosmic,
universal: “Reflecţie:
Avem vârsta din acte, plus vârsta Universului. De
aceea e cazul să fim foarte atenţi ce facem cu viaţa
noastră”. Autorul nu
pregetă să facă unele conexiuni între viaţa universului
şi viaţa noastră, ca fiind părticele infime de univers.
Dincolo de poveţele, de tâlcurile desprinse,
definiţii surprinzătoare şi de umorul, prezent în aceste scurte
esenţe de spirit, autorul îşi realizează un autoportret în
oglindă. Îl recunoaştem în trăsăturile de condei pe care,
cu migală le-a aşternut pe hârtie pentru a se înfăţişa
dinaintea noastră, aşa cum este şi nu aşa cum ar dori
să fie oricare din noi.
Şi într-aceasta constă valoarea şi
autenticitatea lucrării de faţă, pentru că nu se
mistifică nimic, nici om, nici operă. Producţiile acestui volum,
oglindite în ochii noştri, pot deveni, aşa cum bine spune autorul,
“oglinzi cu memorie”.
Ceea ce îi şi dorim din toată inima.
CEZARINA ADAMESCU,
***
Propuneri si contacte : editura.online@gmail.com
Situl aparţine ARP - ASOCIAŢIA
ROMÂNĂ PENTRU PATRIMONIU