POEMELE
VAMEŞULUI MÂNTUIT
JIANU LIVIU-FLORIAN, Imnurile făţărniciei”,
SEMĂNĂTORUL, Editura online, 2011
Predilecţia
manifestată de poetul de faţă pentru versurile spirituale
constituie o dovadă peremptorie că iubirea – această virtute
teologală pusă de Cristos dinaintea tuturor celorlalte, se manifestă plenar şi în viaţa şi opera lui Jianu
Liviu-Florian, în formule de expresie originale, formatoare de opinie,
atrăgătoare, didactice şi moralizatoare în aceeaşi
măsură, aşteptătoare de reacţii afective pe
măsură.
Pe tâmpla acestei Iubiri îşi
sprijină autorul edificiul liric, stelajul ameţitor care tinde
către înălţimile rarefiate ale idealului christic.
Pornind de la sursele cunoscute, dar în
continuă căutare de noi dimensiuni ale spiritualităţii
ortodoxe, Jianu Liviu-Florian găseşte esenţa şi formulele
cele mai fericite pentru a-şi exprima Crezul creştin şi cel
artistic în eufonii aducătoare de pace şi linişte
sufletească, dar şi de trezvie spirituală, în spiritul marilor
pedagogi şi moralişti ai credinţei strămoşeşti.
Versurile din volumul de faţă, în
mare parte sapienţiale, capacitateză atenţia prin bucuria
durerii pe care ţi-o transmit. Sintagma din titlu este, desigur, o
capcană, pentru că eu n-am aflat nicidecum făţărnicie
în aceste versuri, ci doar măreţia smereniei în faţa
Atotputerniciei Divine.
Versurile sunt de o rară măiestrie
artistică şi concurează cu marea poezie religioasă
existentă în antologiile de resort.
Cartea îşi deschide larg porţile cu
poemul „Rana în lumină” în care omul, conştient de propriile
slăbiciuni, îi mărturiseşte lui Isus iubirea şi
devoţiunea, imperfecte, aşa cum sunt, dar pline de sinceritate
şi fior mistic: „De m-aş uita
în rănile adevărate, / aş vrea în burta mamei să fi mas, /
căci rană-ţi sunt, şi sângerez păcate, / şi cui
îţi sunt, şi-n rana ta, popas – // Şi umbrei mele, nu îi sunt
stăpânul, / şi unde cade, n-am
putere, n-am, / să-I ţin Dumnezeirii Tale, spinul, / cu năruitul suflet,
să-ţi fiu ram – // De aş privi în rana de lumină, / aş
vrea o veşnicie să fiu lut, / să nu cumva pe Tatăl
să-l sărut, / pe rana Dumnezeului din tină – // Atunci
sărut doar rana din icoană / şi neştiut, aş vrea
să fiu pământ, / pe care picuri dragoste din rană / şi
arde-n turmă, fără un cuvânt…”
Transfigurat de lumina rănilor lui Isus,
poetul cere un strop de răgaz pentru a medita cum se cuvine asupra
propriei micimi, în faţa Creatorului Suprem. Frisonul liric este autentic
şi nu contrafăcut.
În poemele
dedicate sfinţilor, autorul şi-a dăruit întreaga
măsură a talentului şi a frumuseţii sufleteşti. Versurile sunt atât de frumoase încât frumuseţea
lor strigă şi doare. La fel ca şi pietrele. Aşa sunt
poemele: “Icoana Sfintei
Paraschiva”; “Atât s-a dat” (despre
Sf. Ioan Botezătorul); “Bucură-te”, ori poemul dedicat Sfântului Nicodim de la Tismana.
Poemele lui Jianu Liviu, de o rară
frumuseţe şi expresivitate literară, invită la caritate creştină,
la iubire, curăţie trupească şi sufletească,
înţelegere, răbdare, îngăduinţă, virtuţi
creştine lăsate de Isus Cristos în Fericirile de pe Munte, din Evanghelia după Matei. Dar mai cu
seamă, autorul ne invită la trăirea carităţii
creştine: “Să pui doar lacrimi
în cutia milei. / Bănuţi de toamnă, despletite flori - / În timp
ce sângele, afară, pe comori / Se va negocia, la preţul zilei - //
Să nu pui niciodată nici-un sfanţ / Aici, lângă icoana
afumată; / Lăsaţi măcar un
Dumnezeu fără de plată, / Şi flori uşoare,
neplătite-n pat, la danţ - // Atunci e-atât de lină şi
pustie / Biserica în care o bătrână / Mai vede-un rest la toată
lumea vie, / Un rest de flori, ce-i tremură în mână...” (Cutia milei).
“Cu lumina
vieţii de apoi” vrea să-i
fie unse dimineţile lui Jianu, astfel ca, lacrima-cântare să-i
devină “lacrimă-nchinare” (Mângâie-ne,
Doamne).
Precum vameşul de la
uşa templului, poetul se simte nevrednic în cuvinte şi în fapte
pentru a-i aduce cinstire lui Dumnezeu. Doar lacrima lui – poate fi
considerată drept obol şi ofrandă pe altarul unde se află,
cu Trup şi Sânge, Isus Cristos în Sfânta Euharistie. “Numai lacrima mă va răscumpăra” – spune el în poemul
“Nu
mă crede”. În smerenia lui, omul cere ca Dumnezeu să-l
cearnă, să-l purifice, să-l ridice deasupra păcatului
lumii: “Rugăciunile mele de bine pot
ţine / Freamătul cărnii mele în frâu? / Numai Tu ai puterea de-a
plânge odată cu mine, / Cerne-mă ca pe grâu!” (Nu mă crede).
Poate că acestea sunt cele mai reuşite poeme ale
acestui autor prolific şi diversificat. Pentru că sunt izvorâte din
adânc de fiinţă. Sunt parte din carnea şi sufletul său
şi aici nu poate fi nimic mistificat. Este el aici, în toată splendoarea staturii sale spirituale. “Du-mă, Doamne-n chilie de timp
tăinută, / Unde vei bate în mine cu toacă de lemn, / Domn al
iubirii şi lacrimii nerostită, / Şi întru rostire, pecetea
primului semn – // (…) // Ţie mă rog pentru fiecare mişcare a
mâinii, / Pentru puterea de-a fi slab în putere, / Şi-n slăbiciune,
fagurul Tău de miere / Astăzi – durere, mâine-nviere – a pâinii. // (...)
// Şi-nchide-mi ochii setoşi să Te vadă în noapte / Când
îngerii toţi se vor naşte din vise, în somn, / O lumânare arzând în
livada-ntre merele coapte – / Lângă desculţe, urmele Tale de
ceară, şi Domn…” (Ţie
mă rog).
Unele poeme iau aspectul
sonetului, cu o muzicalitate şi o ritmicitate aparte, în forma fixă a
subspeciei. Ex. “Pe Tine Te-au uitat?” – pornind de la
cântarea Mariei numită Magnificat.
O idée frecventă în poeme este: sufletul din căderi
învaţă. Pilduitoare este poezia “Cărarea darului” – care ne
învaţă generozitatea, până la sacrificiul de sine în folosul
altora, care se află în nevoinţă.
Hiperbola din poezia “Piatra”
– naşte un talc; acela de a ne învăţa smerenia faţă de
cei mai slabi.
În spiritul iubirii meleagului natal, poemul “Vatra” este de o
nespusă frumuseţe, drept pentru care îl cităm integral: “De-aş
mai avea putere să ar, şi dulci seminţe / Să semăn în
pământul atât de însetat, / Să mă înham la jugul nevolnici-mi
credinţe, / Şi burgurile lumii să le preschimb în sat – // Să
ar desculţ prin glodul sălbatic, fără haine, / Şi
sfârcul de lumină să-mi fie o tunică, / Îngenucheat pe coarne,
în faţa Sfintei Taine, / Să mă-ncovoi sub roua de dragoste,
şi frică – // De-aş mai avea putere să duc apoi la
moară / Grăunţele smerite, cu sufletul zdrobit, / În loc de
zloţi, morarul, cu sufletu-mi, să-mi ceară / Credinţa, ca
pe-o rană deschisă, de cuţit – // De-aş mai avea putere
să pun apoi făina / În blidele în
care pădurile mai cresc, / Şi-n loc de pâine, ţestul
să-mi dea să gust lumina, / Să dărui toată holda
cătunului ceresc – // Şi îngerii de-acolo să fie ei,
ţăranii, / Şezând lângă ştergare, tot aşteptând,
de sus, // Seminţele luminii să-ntoarcă-n brazdă anii /
Venirii-n sat, la vatră, a Domnului Iisus.../ 22 august 2006”.
De o
tulburătoare gingăşie este poezia-omagiu dedicată mamei,
intitulată “În livada cu meri”, o elegie-pastel şi imn de
recunoştinţă, dar şi un ecou de dor pentru Ardeal, unde se
află rădăcinile: “în livada cu meri, ceruite-n tăceri, / poame
roşii duceau dorul ierbii în ramuri. / odihnea sub un nuc umbra zilei de
ieri, / chipul mamei săpa o icoană în geamuri. // peste cale, un bici
trezea rar licurici. / în umbrar de arini mâna nopţii întinsă /
cobora cu arici şi-ndemna din arnica / care grele cu fân, prin lumina cea
ninsă. // goale, stelele beau din
izvoare de var, / florile-şi culegeau umbrele despletite, / ochiul
nopţii torcea, răsfirând din cuibar, / o năframă de vânt
peste noatini şi vite. // poate-o pasăre grea ne lua sub aripe, /
poate râul întors se pierdea în izvoare; / poate-o turmă de oi număra
călătoare / timpul meu amorţind în ninsoarea de clipe. // ca un
fulg de dorinţi îi visam pe părinţi, / cu opaiţul aprins
odihnind pe o masă. / era cald în Ardeal, ardeau îngeri cuminţi / în
obraji, alergând peste dealuri, spre casă”.
Nu mai puţin frumoase sunt poemele-rugăciuni
la icoana ţării: “frumos ţese zăpada cu fluturi, frumos, / peste
De o factură aparte este poezia-litanie “Bucură-te” – în care
întâlnim imagini de o prospeţime încântătoare: “Bucură-te,
prag al casei părinteşti, / Bucură-te, mărgăritar al
luminii, / Bucură-te, liturghier de poveşti / Care cerne virtutea de
rana ruşinii – // Bucură-te, lacrimă sfântă de mamă, /
Bucură-te, leagăn de bucurie, / Bucură-te, fericire
fără durere şi teamă, / Bucură-te, sfânta lui Dumnezeu
omenie – // Bucură-te, prea cucernică armonie !”
Numele
Prea Sfintei Fecioare Maria este asemuit cu o “
Nu mai
puţin frumoasă este poezia-litanie: “Rugăciune la degetul
arătător al Sfântului Nicodim de la Tismana” – la 600 de ani de la mutarea Lui la cele veşnice (26 decembrie 1406)”.
Poetul
se adresează sfântului în rugăciune astfel: “Ascultă-mă, candelă înmiresmată, / Care luminezi
întregul pământ / Cu credinta Ta jertfelnică şi iubitoare: /
Roagă-te Domnului, Sfinte, să ajute poporul român! / Să îi
dăruiască, din tezaurul cel ceresc, / Nu binele Lumii, ci Binele cel
Dumnezeiesc! // Sfinte care ai purtat la gât o cruce de plumb, de şapte
ocale, / Cu care ai trecut Dunărea, călcând pe ape, / Cu care ai
vindecat prin rugăciune, de ciumă neagră, atâtea sate, / Cu care
ai deschis sufletul şi mintea pentru Hristos / Atâtor desculţe
palate, / Cu care ai semănat toată ţara pâine de mânăstiri,
/ Până când pentru mănăstirea arătată în vis de
Sfântul Antonie cel Mare, / Sul de lumină ţi s-a arătat la
Tismana, / Poruncind lăcaş proorocit de închinăciune, al eternei
iubiri,/ Ţie, care vindeci prin binecuvântare, / Ţie, care ai
tămăduit pe fata împăratului Sigismund al Ungariei / Pe care, în
foc intrând, de trei ori, în numele Sfintei Treimi, şi ieşind
Nevătămat, / Pâna în suflet l-ai cutremurat, şi a trecut de la
catolicism la ortodoxie, / Avându-l ca naş pe însuşi Domnul Mircea
cel Bătrân, / Sfinte, care prin slujirea tuturor te-ai dovedit
credinciosul stăpân, / Roagă-te celui care este Adevăr,Cale
şi Viaţă în veşnicie, / Pentru poporul român!” Mijocirea sfinţilor la care
recurge adeseori poetul face parte dintr-un articol din Crezul creştin.
“Pâinea
cea de fiecare poezie” este un poem dedicat tatălui său: “Îmi caut
tatăl meu de grâu printre cuvinte, / Şi tatăl ară prin
poeme, aplecat, / Şi-n limba lui română ţine minte / Prea
veşnicia pâinii de la sat – // Şi tatăl e coloana infinită
/ Ce-şi poartă-n cârcă zestrea de pământ, /
Şi pe la porţile
sărutului el cântă, / Că este pasărea măiastră
din mormânt - // (…) // Că-aşa sunt taţii noştri de la
ţară, / Poeme răstignite printr-o vie, / Şi limbile copiilor
îi ară / Să-i facă pâinea cea de fiecare poezie... / Ianuarie 2004”.
Volumul cuprinde şi lirică de dragoste
dedicată soţiei, iubitei, femeii în general, ori idealului feminin la
care orice poet visează. Poetul îşi numeşte soţia femeie-înger şi-i
dăruieşte cuvinte de dragoste. Cu toate acestea, nu lirica erotică
îl defineşte, ci lirica spiritualităţii adânci şi curate.
Poetul declară sentenţios în
poemul “La mulţi ani!”: Mă inundă lumina, şi nu cred în moarte, / Şi
inima-mi bate cu limbă de vers!“
Poezia „Şapte
bani de nichel“ – este foarte pilduitoare pentru orice creştin. Ea
ne arată că orice semen al nostru care ne cere ajutor, ne-a
ieşit în cale pentru ca, prin pomana dată, să ne
înălţăm noi înşine şi să dobîndim daruri pentru
Împărăţie: „Am strâns în palmă
şapte bani de fier; / Şapte monezi de nichel sunătoare, / Un
rest mărunt la o factură mare, / Şi m-am gândit să-i pun
comoară-n cer – // Într-o Biserică, să îi aduc ca dar, / La sfinţii
care-mpodobesc pereţii, / Să îi însenineze darul meu, măcar /
Cât îi dezmiardă zorii dimineţii – // Pe drum, am întâlnit doi
cerşetori: / Priveau flămânzi mâncarea din vitrină,/ Şi-am
strâns în palmă bieţii sunători, / Şi nu le-am dat nimic,
roşind de vină – / Pe trotuar, cerşea cu glas slăbit / O fată ce-mi
bătea mătănii-n stradă, / Am strâns în mâna banii
şi-am păşit / Nesimţitor la biata ei corvoadă – // (…)
// Dar ajungând la uşă era-nchisă – / Flămând, am
cumpărat o pâine, şi-am mâncat – / Mâncam plângând, căci mie eu
mi-am dat / Îmbucătura sfinţilor promisă – // Şi visul
cerşetorilor – furat…21 martie
2006”.
Autorul îi îndeamnă pe creştini să
manifeste îndurare şi să-şi ceară iertare de la toţi
cei cărora le-au greşit şi mai ales, de la cei care au
greşit în faţa lor, ca să poată fi iertaţi la
rându-le, de Cristos, care singur are “pâinea
judecăţii”.
Sărbătorile liturgice din Calendarul
creştin sunt prăznuite prin Cuvânt de învăţătură,
iubire şi dăruire în spaţiul liric al paginii, după
îndemnul cugetului.
Poemul “Hristos la Pârscov” dedicate lui
Vasile Voiculescu este parcă, o viziune
desprinsă din cărţile despre vieţile sfinţilor:
“Desculţ, din sat în sat, când mai
treceai / Te întrebau copiii fără vină: / Ce ne mai dai, ce
daruri, în ce rai, / Când n-ai decât o traistă de lumină? // Şi
prin oraşe, cu cojocul rupt, / Când îţi târai cucernica lumină,
/ Te întrebau: azi, din opritul fruct, / Ce ne împarţi, când eşti
murdar de tină? // Ieri, Doamne, ai venit la un poet: / În satul lui, în
casa părintească – / Desculţ, flămând, sărac,
trăgând încet / Atotputernicia Ta dumnezeiască – // Era o zi de
toamnă –n care toţi / Ţi-au luat cojoc, toiag (veşmintele)-
sărăcăcioase – / Cuvântu-Ţi mut, l-au răstignit la
porţi, / Ţi-au lăsat doar lumina peste oase – // Şi a
plecat la masă-ntregul sat, / Şi te-au lăsat cum te-a făcut
Fecioara, / Doar cu lumina stelei, îmbrăcat, / Să duci în spate, pe
Golgota, ţara…12 octombrie 2007”.
Poemele “Cain” şi “Abel” sunt
versificări ale istorisirilor biblice despre cei doi fii ai lui Adam
şi ai Evei de la Răsărit de Eden şi despre ofrandele lor
aduse lui Yahve, sfârşind cu primul fratricid din Geneză. Poetul
susţine punctul de vedere al fiecăruia: Cain aduce jertfă din
sângele fratelui său lui Dumnezeu, iar Abel îi mulţumeşte lui
Dumnezeu că a avut prilejul să moară ca jertfă de
ispăşire pentru fratele lui.
Un foarte frumos poem dedicat Fecioarei
Maria este intitulat: “Flori de iconiţă”, un
poem-rugăciune şi cerere de iertare de la Mijlocitoarea noastră
pe lângă Fiul ei Isus.
Lumina are un rol hotărâtor în
lirica lui Jianu Liviu Florian, ea este omniprezentă, la fel cum este în
toată viaţa noastră, elementul esenţial şi nu ne-am
închipui nici o clipă că am putea trăi fără ea: “Mai lasă lumina să treacă
prin tine, / Mai las-o, om –frate, mai las-o, vecine, / Căci numai lumina
rămâne din noi, / Un fel de silabă, un
fel de altoi – // Mai lasă lumina să treacă prin
casă, / Doar ea nu ne-apleacă, doar ea nu ne-apasă, / Mai
lasă lumina să treacă pârleazul / Spre lazul pe care n-ajunge
necazul – // Mai lasă lumina să guste, ea, buna, / Din vieţile
noastre, trăite ca una, / Mai lasă lumina, cu
palmă de pască, / Să ne mai mângâie,
să ne cântărească – // Mai
lasă lumina să râdă, să plângă, / Cu
morţii, cu vii, cu dragoste, lângă – / Mai lasă lumina să
picure rouă / Pe inima noastră, tăiată în două – //
Mai lasă lumina să-nvie, din moarte, / În veac să ne ierte,
că-i suntem departe…14 noiembrie
2007” (Mai lasă lumina).
Poemele
cu tematică ceremonială, sunt de mare interes pentru poet, ca şi
pentru cititori. Printre ele, cele legate de pomul de Crăciun, de
Moşul care aduce daruri, ş.a. În poezia “Darul” –
autorul scoate în evidenţă faptul că toţi cer câte-n
lună şi-n stele de la Moş Crăciun, dar un singur lucru este
neglijat: Raiul! Nimeni nu cere
Raiul, ca dar de la Dumnezeu. Ori, dacă ai primit Raiul, ai primit totul. Şi
invers: în zadar ai primit un univers
întreg de jucării şi bunuri, dacă nu ai primit Raiul.
Un frumos Omagiu eminescian scrie
poetul în poezia “Eutopia”:
“A fost odată un om care
scria mai departe. / Puţini îl citeau. Tot mai impari, îl studiau
după moarte. / A fost, din carte în carte, de toate: / Tei,
îndrăgostit, şobolan. Sau luceafăr. / Prea bătrân, ori prea
tânăr. / Prea cald, ori prea rece. / Niciodată întreg la sufăr.
/ Mioritic astral, ca o floare de nufăr / Pe un lac sideral / De
cireşe. // Atâtea cuvinte, ieşite să ceară cuvânt /
Pietrelor de morminte. // El scria cu cei care îl înşelau. / Scria cu Alfa şi Omega, şi cerşetorii
din Au! / Care nu existau. // Şi pentru că toţi era frumos
să poarte, măcar, numele, mic,
/ El repetă mereu: Trăieşte, trăieşte,
trăieşte! / 16 ianuarie 2001- 14 ianuarie 2008”.
Din acelaşi simţământ
naţional a izvorât şi “Doina Unirii: “O lumânare
pentru vii, / O lumânare pentru morţi. / Închină-te, atât cât
poţi, / Cu drepţii Sfintei Românii! // O lumânare pentru vii, / O
lumânare pentru morţi, / În fiecare zi, de
poţi, / Cu Dumnezeu ne vom uni! // O lumânare pentru vii, / O
lumânare pentru morţi. / Hristos este la noi, la porţi, /
Spunându-ne: Române, fii! / 24 ianuarie
2008”.
De asemenea, rugăciunea “Lacrimi aurite” atestă
pietatea şi smerenia poetului, care nu cere pentru sine nimic, ci doar
să fie vrednic de jertfă pentru Isus: “Ia cerul meu şi umple-l cu sfinţi, în loc de stele! / Ia
gândul meu, si umple-l cu seu de lumânare! / Ia viaţa mea, şi
fă-o Biserică la cele / Arând cu duhul ţarini de trupuri
muritoare – // Ia-mi mâinile şi fă-le în palme,
crăpătură / În care să coboare duhovnicii din rai, / Ia-mi
inima şi fă-o, în ruga lor, prescură, / Cu milă să
ne-mpartă lumina lor de crai – // (…) // Ia-mi, Doamne, tot cuvântul,
litania, şi versul, / Şi fă-mă zugrăveala ce numai Tu,
o ştii, / Icoană ce aşteapta din cer, să-i vină
mersul, / Să stea-n aceeaşi strană, plângând pentru cei vii
–/ 30 ianuarie 2008”.
Un
adevăr copleşitor reiese din poemul “Calea Adevărului vieţii” – şi anume acela că omul nu este
recunoscător pentru toate bunurile primite din Mâinile lui Dumnezeu, decât
atunci când le-a pierdut pe toate, ori este pe cale să le piardă. Uneori
prea târziu: “Primit-am semne cum n-au mai fost – / Minuni, şi lauri, şi bogăţii…
/ Dar Ţi-am spus: Doamne, nu eşti aci! / Nu Te cunosc… // Când
închina-Ţi-s-au toţi, pe de rost – / Când rugăciunea spuzea-n
chilii… / Ţi-am spus: Nu,
Doamne,nu eşti aci! / Nu Te cunosc… //
Când toţi ţineau şi mătănii, şi post - / Când
erai Slava Lumii de fii… / Ţi-am spus: Nu, Doamne, nu eşti aci! / Nu
Te cunosc… // Când nici-o taină nu avea
cost – / Şi-o veşnicie, eram copii… / Ţi-am spus: Nu,
Doamne, nu eşti aci! / Nu Te cunosc… // De-abia când daruri nu au mai fost
- / Când din lăuntrice împărăţii / Tu ai murit ca să
fiu între vii, / Ţi-am spus: Iisuse, Te recunosc… / 31
ianuarie 2008”.
Obişnuinţa de a ne ruga pentru toţi, vii
sau morţi – este pentru creştin o datorie, o poruncă
bisericească. Şi poetul se roagă deopotrivă, pentru
aceştia toţi la un loc, citându-l pe Arhimandritul Ilie Cleopa care
spunea tuturor: ,,Mânca-v-ar Raiul!”, bucuros voi spune, / Precum Cleopa – pomenind,
aşa, / Toţi viii Lumii,
şi toţi morţii de pe Lume.
/ Aceasta-i, Doamne, rugăciunea mea!”
În poemul “Mă-ntreb, Iisuse” –
autorul subliniază faptul că Milostivirea Divină este atât de
mare încât Mântuitorul nu refuză pe nimeni care vine la El, ci îi
iartă şi-i mântuieşte pe toţi. De asemenea, autorul ne învaţă
să nu aşteptăm recunoştinţa omenească pentru
binele făcut, dimpotrivă, cel căruia i-ai făcut bine, acela
va deveni duşmanul tău. Şi dacă acceptăm acest lucru,
vom înţelege, cu puterile noastre omeneşti, ce înseamnă
să-l iubeşti pe aproapele.
Un poem
extraordinar prin originalitate şi modalitate de expresie este
“Curriculum Vitae” – în care poetul, spre deosebire de alţii care
se ridică singuri în slăvi şi se autoproclamă
perfecţi, îşi aduce mustrări pentru că nu a făcut
totul pentru Isus şi se simte
nevrednic de Împărăţia Cerurilor: “Cel de pe urmă, Ţie, când mă-nchin, / Şi primul,
nervii, când irump, din mine – / Întâiul Tău, uscat şi sterp,
smochin, / Şi cel din urmă
făcător de bine – // Întâiul
ce ia hrana Ta, din blid, / Şi ultimul, la altul, ce-o împarte – / Cel de
pe urmă, tencuit în zid, / Şi primul, ce Îţi cere dar, şi
parte – // Întâiul ce Îţi cere ajutor / De e bolnav, sau doar un nerv, îl
doare – / Şi ultimul ce-Ţi este rugător, / De grija altui semen,
la strâmtoare – // Întâiul, trupul lui de e bolnav, / Ce-Ţi cere
milă, binecuvântare – / Şi ultimul, pe-un altul, mai firav, / Să
îl intrebe, măcar, ce îl doare - // Întâiul, ce se vede doar pe sine, /
Întâiul, ce se vrea ferit de chin, / Întâiul, ce nu vede deloc bine / Prinosul
altui suflet de creştin – // Întâiul, în zavistie şi
ceartă, / Întâiul, în invidie, răutate, / Ultimul, crucea
altuia, ce-o poartă, / Şi cade, şi-o ridică, mai departe –
/ Întâiul ce se roagă, totdeauna, / Să-i fie bine lui, la orice greu,
/ Şi ultimul ce-Ţi cere a fi una, / Cu una, Doamne, voia Ta, mereu! / 19 februarie 2008”.
Şi de ce să nu recunoaştem că
şi noi suntem aidoma celui din Autoportret, dar n-am conştientizat
acest lucru ori n-am ştiut să-l exprimăm bine.
Un zguduitor “Testament” – ne face
conştienţi că, orice am face, orice sacrificiu am aduce pentru
aproapele nostru, chiar şi viaţa de ne-am oferi-o, nu se poate
compara cu Jertfa lui Cristos care a luat asupra Sa totul pentru mântuirea
noastră şi s-a dat la moarte pentru toţi: “Milenii de foc am trăit într-o viaţă – / Şi tot ce-am
ales n-are-n lume folos – / Că nu despre aur ori fală învaţă - / Ci despre Păstorul Iubirii, Hristos – // Şi
tot Universul am mers – era piaţă – / Şi tot se vindea, o, atât de frumos! / Şi toţi se luptau
pentru propria lor viaţă – / Dar viaţa-şi dădea,
pentru toţi, doar Hristos – // Şi timpuri şi ere păreau
că răsfaţă – / Materie şi spaţii dădeau din
prinos – / Dar schimnic era de schimbarea la faţă, / Căci totul e-n sine, Eternul Hristos! // Dar cât
de puţini îi urmau o povaţă! / Şi-n cuget, şi inimi,
ce plumb este gros! / Cum mergem cu toţii, jucând ca pe aţă /
Spre hăul pe care e Punte – Hristos! // Eu ştiu: precum iarba,
cuvântu-mi vă spală / Picioarele goale - şi neputincios /
Nespusele-mi taine, să lepăd pe coală - / Vă rog, doar:
urmaţi-L pe Domnul Hristos! // Cu slabe puteri, pipăind precum orbii,
/ Târaş, bâjbâind, numai suflet şi os – / Anină-ne, Doamne, de
fluierul vorbii, / Să fim doar Lumină, în Domnul Hristos! / 12 martie 2008.
Adevăruri
cutremurătoare rosteşte poetul în “Cum a murit veşnicia la sat”
– replică a sintagmei lui Lucian Blaga “Veşnicia s-a
născut la sat”. Realităţile de azi relevă faptul că
bătrânii ţărani mor singuri în casele lor şi nici
măcar nu are cine să-i îngroape.
Numeroase poeme au drept
cadru idilic satul şi ele sunt aproape pasteluri de o frumuseţe
negrăită în care, elementul cosmic se îmbină armonios cu cel
terestru, iar sacrul se prelinge precum stropii de ploaie, în realitatea
profană. Ex.: “Să ningi în sat, cu mine,
des…”; “Seminţele luminii”; “Schimbarea la faţă”;
“Rugăciune atee”; “Crucea
de fiecare zi”; - care ne învaţă cum trebuie să
dăruim; “Psalm pentru sufletul
iubitei”; “Citeşte şi dă mai departe”; “Quo vadis, Homine?” –
aceasta din urmă – remarcabilă prin mesajul cuprins în ea: iată,
în nepăsarea lor, oamenii au uitat de Dumnezeu, nu se mai roagă,
nu se mai sinchisesc de cele sfinte: “Aşa se face că eşti de
prisos, / Năframă pentru lacrimi şi durere, / Şi eşti
înmormântat până la os / Chiar şi în psalmi pioşi de înviere –
// Aşa se face că, de viu, în ziduri, / Îţi facem
locuinţă de istov, / Şi împărţim din trupul Tău,
în bliduri, / Ziua de mâine, la săraci, ca Iov – // Căci ce aveai de
dat, ai dat, şi dai, / Şi ce avem de dat e de ruşine – / Tu
eşti în iad, şi noi, trăim în rai, / Şi pentru noi, se poate
şi mai bine…/ 3 mai 2008”.
O poezie care mi-a umezit geană cu geană este “Cântec
de leagăn” în care autorul se închipuie copil pe genunchii lui
Dumnezeu: ”Mai ia-mă, Doamne, pe
genunchi. / Cu mine,
joacă-Te pe lazuri, / Mai dă-mi Lumină din rărunchi, / Să zbor,
bătrân, peste pârleazuri – // Mai ia-mă-n braţe, să mă duci / Unde Ţi-e dragostea
mai mare. / Acolo unde scrii pe cruci, / Că viaţa noastră,
capăt, n-are – // Mai fă-mi din zdrenţe, jucării, / Şi de nu ştiu
ce Ţi-aş mai cere, / Adu-mi la poartă mulţi copii, / Căci ei ştiu
drumul spre-nviere - // Adu din ceruri vaci şi boi, / Licori de grumbene, în
linguri, / Şi vino la păscut, cu noi, / Să ne păzeşti,
că suntem singuri - // Fă-ne
colibe din frunzar, / Şi mere
coapte-n pietre calde. / Ne
culcă seara, în cuibar / De
şură-n - fânul de smaralde –
// Copii de îngeri, de mai sunt, / Să ni-i trimiţi, să batem cotca. / Să ningă florile
mărunt, / Pe unde-Ţi
trece-n vise, lotca – // Şi din
cireşii lui Avram, / Din merii verzi ai
lui Simion, / Ne mai apleacă,-n somn, un ram, /
Căci, Doamne, eşti,
şi Tu, tot om. // Mai du-ne tălpile pe râu. / Adu-ne peştii pe aproape, / Să le-aruncăm din
palme, grâu, / Să coborâm cu ei, pe ape – // Şi din izvoare, din
oglinzi, / Unde Te
vezi, cu bărbi de iarbă, /
Cu mâna, cerul să ni-l prinzi,
/ Ca gura noastră, să îl soarbă – // Şi bâte zvelte, de alun, / Pune-ne-n mâini, pe drum
de piatră, / Venind la Tine, unde pun /
Bunicii, satului nou – vatră -
// Mai ia-ne, Doamne-n braţe,
iar, / Şi ne
mai leagănă, cuminte, / Să ne fii Domn, etern, măcar, / Şi-n veci - copiilor, părinte… / 8 mai 2008”. N-am putut să nu citez tot poemul, fiindcă
nu m-am îndurat de nici un vers să-l las de izbelişte în toată
splendoarea lui şi am vrut ca şi alţii să se
împărtăşească din ele.
Omul perceput în chiar substanţa sa cea mai
intimă, găsindu-şi mijloacele de expresie cele mai fericite,
printr-un har care numai de la Dumnezeu purcede, acesta este autorul versurilor
de faţă şi nu o să încetez a mă minuna de câtă
profunzime spirituală se află-n adâncurile sale.
Poetul
ne învaţă, de asemenea, cum să facem daruri pentru că,
făcând daruri, ne facem nouă înşine un bine. Poezia “Darul”
este edificatoare în acest sens: “Am dat
un dar unei femei bătrâne, / Care cânta în strană de demult. /
Şi am privit o clipă, să ascult / Lumina bucuriei ei, de pâne.
// În mâna stângă, aşeză
ea darul, / Cu mâna dreaptă, I s-a închinat. / Şi faţa
toată i s-a luminat / Când, sărutându-L, i-a cântat troparul –
// Şi parcă-n toată viaţa ei nu a primit / Un dar mai
scump. Ca un copil, sfioasă, / Era în fericirea-i, mai frumoasă / Ca
somnul unui prunc, la răsărit. // Şi am plecat prea plin de bogăţie, /
Lăsându-i ei, în palme, pe Maria / Cu pruncul, sărutându-i
veşnicia. / De-un leu, o iconiţă de hârtie… // Dar ei,
bătrânei, toată bucuria… / 12
august 2008”.
Multe poeme au în centru
figura din icoană a Prea Sfintei Fecioare Maria, Măicuţa lui
Dumnezeu şi Măicuţa noastră, a tuturor.
Rezonăm la atingerea cuvintelor la încheietura
sufletului cu inima, cum să nu rezonăm?
Poemele cărţii de
faţă sunt sfinte spovedanii la confesional. Sunt mărturisiri de credinţă. Sunt
crezul artistic al unui om care s-a dedicat trup şi suflet Poesiei.
Gata. De-atâta frumuseţe am
ostenit. Trebuie neapărat s-o dărui.
Poate dumneavoastră, poate altora. Depinde de
cine va fi dispus s-o primească.
CEZARINA ADAMESCU
28 noiembrie 2011
***
Propuneri si contacte : editura.online@gmail.com
Situl aparţine ARP - ASOCIAŢIA
ROMÂNĂ PENTRU PATRIMONIU