CRONICĂ
CALIGRAFII PE SUFLETUL INIMII
Jianu Liviu-Florian, Caligrafii pe anotimpuri, poezii,
SEMĂNĂTORUL, Editura online, 2011
Poate că nu întâmplător, Jianu Liviu-Florian
şi-a intitulat volumul de poeme „Caligrafii
pe anotimpuri” –
pentru că el ne filigranează sufletele cu migala artizanului,
şlefuitor de diamante, ca să scoată la lumină bijuterii
neasemuite.
Ne aflăm în faţa unui poet care, în chip cu totul
remarcabil, scrie versuri magistrale, orice stil ar aborda. Dar faptul că
abordează versul clasic este cu atât mai meritoriu. Raportarea permanentă
la Divinitate este elementul forte al poeziilor lui Liviu-Florian Jianu, pentru
că el a înţeles foarte bine că „La început a fost cuvântul şi cuvântul era la Dumnezeu şi
Dumnezeu era Cuvântul şi toate vin de la El” (Gen. 1,1).
Autorul comportă în
permanenţă un Dialog cu Divinitatea, ca de la persoană la
persoană, în chip tainic. Nu e un colocviu distant ci, intim, aproape
familiar, ca între părinţi şi copii. Poetul îi cere lui Dumnezeu
să-şi pună Atotputernicia în cuvinte şi să
trimită oamenilor poveşti.
Şi în
muţenia lacrimii Lui, Sfânt –“ (Domnul ghioceilor).
Limbajul
folosit de Liviu Jianu este eminamente poetic aşa încât îţi vine
să crezi că el vorbeşte în rime perfecte, într-un limbaj genuin,
plin de prospeţime, de mister, de inefabil, chiar şi atunci când
abordează teme cât se poate de grave. L-aş asemui, în acest sens cu
Radu Gyr, dacă ar fi să-i confer o înrudire spirituală. Sau
i-aş găsi corespondenţe în lirica religioasă a lui Vasile
Voiculescu. Şi laudele nu sunt deloc gratuite, având în vedere faptul
că în poezia lui te odihneşti, te cauţi, te regăseşti,
îţi găseşti congenerii.
Stăpân pe mijloacele de expresie atât de variate şi nuanţate, specifice poeziei, Liviu Jianu
s-a împrietenit cu marele Cuvânt, în
frazări axiomatice, sapienţiale, din fondul cel Curat al Limbii
Române, amirosind a busuioc şi a mirt. Rostirea lui este cea a
înţelepţilor de la care trebuie să sorbi toate cuvintele ca
să găseşti zeci de înţelesuri. O poezie atât de
profundă, rar am aflat printre confraţii de condei contemporani. De
câţiva ani urmăresc site-urile literare şi mereu găsesc
filoane aurifere şi pepite cu care mă delectez pe îndelete, pentru
că poezia trebuie gustată în tihnă, cu toate simţurile.
Un simplu exemplu, spre edificare, despre
caracterul sapienţial al versurilor lui Liviu Jianu: “Pe lumea care trece, care vine, / În slavă de vei fi, sau de
ruşine, / Te vei cunoaşte numai după roade-“ (Te vei cunoaşte).
Tonul
confesiv şi sincer, sporeşte taina şi intimitatea autor-cititor,
conferind un anume grad de prietenie
stimulativă şi creatoare, de ambele părţi. Şi
empatia, feed-back-ul nu întârzie să apară şi să se
instaleze. Te simţi reconfortat şi apt de dăruire, al rândul
tău, pentru a compensa darul primit.
O
notă de specificitate cunoaşte poemele acestui autor, prin faptul
că, la fiecare strofă, repetă ultimul vers, care este cheia
întregului. Acest vers este repetat şi la sfârşitul poemului, din
aceleaşi motive.
Absolut
sublim sună poemul, cu o muzicalitate şi o cadenţă
perfecte, în sonuri de un lirism copleşitor şi totodată,
încărcate de sens, ale poetului.
Ex. Cântec
de Bună Vestire: „Cum cântă marea într-o scoică,
/ Aşa să cânţi în gândul meu, / Să-mi fii şi dragoste,
şi doică, / Şi amiros de
Dumnezeu –// Cum cântă florilor, lumina, / Aşa să-mi
cânţi, şi în părinţi - / Când îmi vor fi doar
rădăcina, / Să-i am în ramul verde, sfinţi – // Cum
cântă-n ceruri, serafimii, / Aşa să-mi cânţi şi în
copii – /Inima lor, pe a Treimii, / S-o înflorească şi-n pustii – // Cum
cântă păsările, zborul, / Cum cântă râurile-n cer, / Să
cânte-n mine, Doamne, dorul, / De-a-Ţi fi păgân liturghier –/ 24-25
martie 2009“.
Întoarcerea
spre începuturi pare a fi o temă predilectă pentru Liviu Jianu
şi ea este rezultanta acelui dor-fără-de-saţiu care-l
mistuie la orice vârstă pe omul sensibil, nostalgic, care pune preţ
pe rădăcini. Apetenţa
pentru ludic, nu este întâmplătoare, ea este apanajul sufletului
rămas candid, la orice vârstă, în sintonie cu alt vers rămas
memorabil: „Fă-te suflete, copil“
Versul: „Mi-e gândul, doar, să
mă întorc la joacă –“ -
devine leit-motiv în poemul „Mi-e-gândul, doar“ – un poem în
care, cititorul cu spirit ludic, şi nu numai, se va regăsi, de
bună seamă: „Zadarnic bat metanii, ca o toacă – / Zadarnic
hergheliile de rugă / Pasc oamenii cu suflete pe fugă – / Mi-e
gândul, doar, să mă întorc la joacă – // Zadarnic e zăduf,
sau promoroacă – / Sau ţese noi vehicule – lumina - / În Babel, lumea
are rădăcina – / Mi-e gândul, doar, să mă întorc la
joacă – // Zadarnic lumânarea cea săracă / A vieţii celor
fără mângâiere / Zadarnic speră, şi zadarnic cere - / Mi-e
gândul, doar, să mă întorc la joacă –// Zadarnic cei ce
ştiu serios să facă / Orice, nimic, strivesc copilăria - / Zadarnic,
fără ea, şi veşnicia –/ Mi-e gândul, doar, să mă
întorc la joacă – // Zadarnic, să repeţi, pe-o altă
placă – / Perfecţiune din perfecţiune, / Minune fără
cuget de minune – / Mi-e gândul, doar, să mă întorc la joacă -
// Zadarnic sunt bătrân, şi veşnic, parcă - // Zadarnic îmi
vorbiţi şi de iubire – / Când
eşti copil, ţi-e joaca, mântuire –/ Mi-e gândul, doar, să
mă întorc la joacă – // Mi-e gândul, doar, să ne uităm, la
joacă… 25
martie 2009”.
Urmărind calendarul liturgic, sau
poate calendarul inimii creştine, Liviu Jianu simte nevoia să
puncteze în chip sacral, principalele evenimente ale anului transpuse în
sărbători liturgice în care sufletul exultă de bucurie şi-i
mulţumeşte lui Dumnezeu pentru darul mântuirii. Viziunile poetului
sunt însă, după o interpretare proprie, aşa cum le percepe
sufletul său, în amestecul de sacru şi profan pe care-l reprezintă
viaţa însăşi. Astfel
este poemul: „Cântec de Florii“.
Versificaţia este la acest poet,
după toate regulile prozodiei, iar muzicalitatea conferă un spor de
lumină, imaginilor create.
El procedează prin antiteză
şi scoate în lumină, viaţa simplă pământeană a
Dumnezeului întrupat, venit de Florii la Ierusalim, “pe cârca unui măgar” cu risipa de toate felurile la care se
dedă lumea de azi, care călăreşte mii de cai putere “în zadar”, “pe pustii”.
Atât de simple şi pe înţeles
sunt versurile încât, nu e de mirare că ele sunt asimilate de categorii
diverse de cititori de orice condiţie şi vârstă. Se poate spune
că nu există om să nu le înţeleagă şi să
nu-i meargă la suflet. Are acest poet darul de pătrundere în casa
inimilor noastre, fără să bată la uşă, ori
măcar să-şi anunţe sosirea, printr-un ciocănit sfios
la fereastră. Le citeşti, aproape cu evlavie, ca pe cărţile
sfinte şi nu-ţi îngădui să le iei în derâdere.
Cartea de faţă este una de
aşezat noaptea pe pernă ca să-ţi mângâie somnul şi
să-ţi netezească visele. Exemplificăm cu o strofă din
“Cântec”,
deşi s-ar putea da exemple nenumărate de astfel de bijuterii: “Cu cât iubirea-am mai puţină, / Şi
mut doar munţii mei - de vină, / Cu-atât îmi speli cu mir, din
tină, /
Deşertăciunea de Lumină…19 mai 2009”.
Nu lipseşte nici o oarecare
notă de didacticism, o tentă pedagogico-morală pe care autorul,
o foloseşte discret, subliminal, pe ton moderat şi nu imperativ, un
fel de confesiune din care cititorul poate extrage învăţătura
cea mai potrivită pentru sine, având modelul dinainte.
Astfel de poeme cu
învăţături didacticeşti, poate, nu vor fi pe placul
tinerilor de azi care-şi aleg altfel de modele, din lumea artificială
a Vip-urilor. Însă, e bine să ne întoarcem la valorile
tradiţionale fără de care, naţiunea se poate înstrăina
şi îndepărta de sine, ajungând la alienare. Repet: cartea poate fi un
îndrumar de comportament creştin, fără legi, prescripţii
şi interdicţii, ci doar pe baza exemplului bun şi sfatului
sănătos, care pot da rod bogat de virtuţi morale.
Nu întâmplător, Liviu Jianu
îşi declină filiaţia eminesciană în poemul “Gânduri
către florile de tei” – una din cele mai frumoase poezii care s-au
scris pentru Mihai Eminescu, numit de autor “Voievodul Mihai”: “Floare galbenă de tei, / Floare dulce,
flori de rai, / Dă mireasma ta, de vrei, / Voievodului Mihai – // Pune-i,
floare, printre cărţi / Amiros de mângâiere, / Şi din cupe,
drege-i hărţi / Către fraţii de durere - // Flori de tei
anahoret, / Floare galbenă de stea, / Voievodului Poet, / Dă-i din
fraţii Lui, să bea –// De la unii, dor şi chin, / De la
alţii, bucurie - / El să dea din sânge, vin, // Şi din trupu-i -
Românie – // Floare galbenă de rai, / Floare cu parfumul greu, / Voievodului
Mihai / Dă-i alean din Dumnezeu – // Să-l cuminece în gând, / Să
ni-l dea întru iubire, / Eminescu, Domn durând / În română, o psaltire -
// Floare galbenă de tei, / Floare cu parfum de crai, / Scutură-te,
dacă vrei, / Pe mormântul lui Mihai…12 iunie
2009”.
În
spiritul parabolelor biblice, Liviu Jianu propovăduieşte avuţia
spirituală, cea care nu va fi niciodată mâncată de cari sau de
rugină, în locul averilor lumeşti pe care omul le lasă pe
pământ, plecând gol, aşa cum a venit,
în Casa Tatălui Ceresc: “Aceeaşi bogăţie, în imnuri, ne
conduce, / În timp ce sărăcia e-a Domnului, pe cruce – // Cum
ne-nvelim, perpetuu, în hainele ruşinii, / Necăpătând
vreodată podoabe, cum au crinii – // Cum adunăm în jitniţi
porumb pe card, şi boabe, / Uitând că bogăţia de rod, e-n
cele slabe – // Cum, unii peste alţii, ne căţărăm spre
gol, / Şi sinelui aducem obol după obol // Sărmană bogaţie, oricât am
aduna / Până în ceasul morţii, ne-a mai rămas ceva // De
înzestrat copiii, căpătuit nepoţii, / De pus în paradisul
avutului, cu toţii – // Sărmană bogăţie, râvnită
în ascuns, / Oricât ai fi de mare, nu eşti îndeajuns // Aceeaşi
bogaţie, în imnuri, ne conduce, / În timp ce sărăcia e-a
Domnului, pe cruce – 16 iunie 2009“ (Sărmană bogăţie).
Poezia lui Liviu Jianu are darul de a-ţi tăia respiraţia
pentru că întâlneşti imagini care prin sugestia lor, îţi
oferă oglinda necesară pentru a te cunoaşte şi
recunoaşte. Poate că nu e întotdeauna foarte confortabil să
te „vezi“ în oglinda altuia, dar e o lecţie mai mult decât necesară.
Aparent
liniştite, apele sufleteşti ale autorului, sunt înţesate de
întrebări legitime, cele mai multe – fără răspuns -, de
nelinişti creatoare, el adeseori, practicând retorismul, îşi revendică dreptul de a şti, de ce
se întâmplă atâtea lucruri rele şi de ce Dumnezeu îngăduie
proliferarea minciunii, a păcatului sub toate aspectele, fără
să pedepsească. Dar, singur găseşte răspunsul,
după clipe nesfârşite de meditaţie. Dumnezeu, în Marea Sa
Îndurare, a lăsat omului liberul arbitru. I-a făcut cunoscute şi
binele şi răul şi l-a lăsat să aleagă,
fără să forţeze în vreun fel voinţa omului. De aici
şi atâtea abateri de la normele creştine, pentru că omul, prin
natura lui şi prin moştenirea păcatului
protopărinţilor, are înscrisă în el, încălcarea Legilor, a
poruncilor Dumnezeieşti.
Adept al
carităţii creştine, Florin Jianu înţelege să facă
binele în tăcere, fără a aştepta
recunoştinţă şi răsplată omenească: „Un pumn de
corcoduşe de adun / Şi le aduc Bisericii, odoare – / Se naşte
iar Iisus, într-un cătun, / Pentru săracii care n-au mâncare – // O
mână de bomboane, pe jertfelnic, / De pot să duc, e semn că
încă poate / Să intre-n cer şi ultimul nemernic, / Să îi
aducă lui Hristos, bucate” (Veacul
fiecărei zile). El are o
perspectivă luminoasă asupra existenţei umane, de vreme ce
Însuşi Dumnezeu s-a coborât în chip de Om pe pământ, ca să ne
mântuie. Şi poemul “Un fel de milă” reflectă
aceeaşi virtute a carităţii umane.
Şi această poezie care reflectă aceeaşi virtute a
carităţii creştine:
„Mai trece-o
zi, mai trece-un veac, / Culeg din rodul tot mai rar, / Al unui corcoduş
sărac, / Îl duc ofrandă, în altar - // Iar din talanţii
înmulţiţi, / O mână tânără de clerici, / Dau de
mâncare la lipsiţi, / Şi repictează la Biserici - // Mai dă-ne, Doamne, veac de
veac, / Şi ploi, şi rod, şi mână care / Să facă
Sfinţilor pe plac, / Să Îţi aducă împăcare – // Pe
ziduri, sfinţi ce înfloresc - / Precum nevolnicii de-afară / Poate-ţi
vor spune: “Mulţumesc!”, / Primind ce nu-ndrăznesc să
ceară… 15 iulie 2009” (Mai trece-o
zi, mai trece-un veac).
Liviu Jianu îşi asumă
identitatea de român, aşa cum îşi asumă identitatea şi
calitatea de creştin, la fel de firesc şi fără să se
ruşineze nici de una, nici de cealaltă. Autorul oferă, nu numai
cititorilor învăţături şi poveţe, ci chiar şi
sufletului său îi oferă anumite învăţături, mai ales,
de a fi răbdător în suferinţă, în poemul care poartă
titlul: “Învăţături către sufletul meu”.
Tonul voit retoric al unor poeme reclamă nevoia de meditaţie
adâncă asupra rosturilor omeneşti şi cereşti. Autorul
îşi adresează unele întrebări sau se adresează
divinităţii, tocmai pentru ca şi noi să ne trezim din
starea de lâncezeală şi amorţire în care ne găsim. Fie
că e vorba de distihuri, catrene, strofe de cinci versuri ori alte specii
şi subspecii ale genului liric, Liviu Jianu este egal cu sine însuşi
şi dă măsura supremă a talentului său.
Am mai precizat, retorica poetului este
pretextul unor amintiri de demult despre viaţa bunicilor, a
părinţilor, despre propria viaţă. Prin interogaţiile
sale, de fapt, un monolog interior, autorul se întoarce în timp până la
anii primelor înţelesuri sau mai curând, neînţelesuri, căutate
apoi, toată viaţa: Iar răspunsul, devenit sintagmă
arhicunoscută, era un fel de tainică înţelepciune, prin câteva
simple cuvinte: “Ştie Dumnezeu”,
prin această complicitate cu divinitatea se creea un fel de înţelegere şi acceptare a
situaţiei: dacă Dumnezeu ştie, e bine. Înseamnă că de
la El vin toate, chiar şi năpastele:
“De ce bunicii legau roşii, /
De ce săpau ei doi, grădina, / Pesemne-aşa ştiau,
frumoşii, / Să se cunune cu lumina – // De ce tot repetau, tot anul,
/ Un fel de munci neistovite, / Pesemne-aşa ştia ţăranul / Să
coacă timpul, făcând pite – // De ce şi banii în batiste, / Ce
îi puneau, atât de greu / Îi mai scoteau, ca să existe, / Pesemne
ştie Dumnezeu –//De ce coceni, şi pui, şi vie / Şi nuci,
şi vin, şi apă, şi / Pământ - strângeau ca
bogăţie / Şi numai munca, zi de zi? // De ce nici nu ştiau
ce-i banul / De rar ce îl vedeau, de ce / Nu învăţa şi el,
ţăranul, / Ca la oraş, un ABC? // De ce şi cartea lor
puţină, / Era mai mult ca îndeajuns, / Să vadă cerul, cu
lumină, / Şi în pământ,
unde-au ajuns? // De ce râdeau, plângeau, în vorbe / Mai calde decât orice
veac, / De ce erau bogaţi, în ciorbe, / Şi-atâtea ierburi, aveau
leac? // De ce trăgeau un sat, la muncă, / An după an, de
la-nceput - / Pesemne-aşa primeau poruncă / A unsprezecea, de la lut
- // Pesemne, azi, de ziua ţării, / Aşa de vii, ne duc şi
tac, / Cu bătăturile răbdării, / În Raiul de pământ,
în veac – 30 noiembrie 2009” (Cântec de ţară).
Ca-n
poezia de tip sapienţial: satira, fabula, epigrama, madrigalul, oda,
concluzia se află la sfârşit, sub formă de morală,
uşor distanţată de context, ca să fie mai accentuată. Autorul
scrie şi poezie cu formă fixă: rondel, sonet.
Lirica erotică
este slab reprezentată, prin câteva poezii: “Iubita mea”,
“Sărută-mă”; “Îngerii”; ş.a.
Iubirea,
la Florin Jianu trece pe alt plan, este convertită în spiritualitate, în
sacralitate şi dorinţă de Înalt, imaterialitate, aş zice
că nu e tocmai o iubire carnală, ci una sublimată în avânturi
ideale greu de atins.
Liviu Jianu practică şi parabola în
versuri, cu profit maximum, adică având înţeles şi morală
clare. O astfel de poezie este “Muntele”: “De o vreme, am sădit un munte, / Şi bătându-i drumurile, toate, / I
le-am argintat cu flori mărunte, / Şi împodobit cu vieţi curate
– // Şi-au venit la mine trecătorii, / Şi mi-au spus: “ce munte
ai durat? / Noi vom semăna cu piscuri, norii, / Şi-i vom pietrui cu
diamant –“ // Vino să ne urci, în spate, munţii, / Vino
şi-mplineşte la poveri, / Dincolo de cer, lumina frunţii, / Să-ncovoaie
culmile de ieri – // Şi-am privit în clipele-mi crăpate, / Şi în
măcinarea-mi os pe os, / Şi le-am spus: “drum bun şi
sănătate, / Eu rămân, cu
muntele meu, jos…” // Seamănă nuntaşii, alte creste, / Altă-ncovoiere de frumos, / Eu demult, de-am fost,
rămân poveste / De nisip, cu muntele meu, jos…12
februarie 2010 ( zi de salariu )”.
Lumina este, pentru acest autor,
elementul esenţial de construcţie lirică.
Lumina, Infinitul, Crucea, minunea, orizontul, Mitul
lui Sisif, muntele şi urcarea pe munte, treptele, făclia, marea, Raiul,
Iadul, veşnicia, taina, icoana, căţuia pentru tămâie,
Cuvântul şi sângele cuvântului, - tot atâtea cărămizi la
edificiul sufletesc propriu sau la edificarea celorlalţi.
Poezia lui Liviu
Jianu are multiple nuanţe şi înţelesuri şi, cu cât
înaintezi în lectură, ea se dezvăluie, ori dimpotrivă, se
acoperă cu văluri tainice care sporesc misterul.
O
anume înţelegere omenească, o îngăduinţă, o
bunătate nemărginită şi un fel de măreţie a
smereniei caracterizează întreaga lirică a acestui original poet al
zilelor noastre, prea puţin preocupat de falsele măreţii şi
străluciri artificiale care atrag şi ispitesc lumea contemporană.
O
idee interesantă propune în poemul “Nu, nu se dă” şi anume că nu primim nimic gratuit
din Cer, ci resursele se află în noi şi trebuie doar descoperite: “Nu, nu s-au
dat de Sus veşminte. / Nici apă,
strop. Nu s-a mai dat / Nici măcar mana de mâncat. / Blestemul curge
înainte… // Şi-atât de mult am căutat / Îmbucături în cele
sfinte, / Sau ceva haine de-mbrăcat, / Sau cald, sau frig, pe dinainte… //
Nu am găsit, spre ajutat, / Nici măcar mâna de părinte, / Nici
mamă, viaţă să-mi fi dat, / Nici cuib…Doar trestii de cuvinte … // Târziu, am
înţeles curat / Că tot ce-am aşteptat zadarnic / În mine e….
Şi e de dat… / Prin mine, Cerul este darnic. // Aşa, un blestemat
exemplu, / Am învăţat că eu sunt Cer. / Că Universului,
sunt Templu. / Pe cât ofer, şi cât nu-i cer…7 mai 2010”.
Sentimentul
patriotic se îmbină în chip fericit cu cel religios în poemul: “Biserici
vii” – un fel de pastel de o frumuseţe copleşitoare: “Ţi-aduc
în dar boabe de rouă, / Căţuia
zorilor de zi, / În templul vechi, suflarea
nouă / În giuvaer de păpădii -
// Ţi-aduc în dar tăpşanuri ude, / Cu
gălbenele-n verzi icoane - / În dans de
stele paparude / Mirese de livezi, Sioane – // Ţi-aduc în dar măslini de roade, / Umbrar de râuri în pustie, / Şi mirodenii de noroade / Să
ţi se-nchine, Sihăstrie – // Ţi-aduc
în dar aroma pâinii, / Mireasma lutului de
preţ, / Litania gândului şi-a mâinii / Să
ţi se-nchine, Voroneţ – // Ţi-aduc
în dar poteca strâmtă / Care învinge
peste hău, / Cuibarul inimii, de-i
frântă, / Să ţi se-nchine,
Sfânt Ceahlău - // Ţi-aduc, de
peruzele, cerul, / Când peste răni, te
înveşmântă, / Şi-ţi este
şi liturghierul… / Să ţi se-nchine, Putnă
Sfântă! // Ţi-aduc în dar
mătasea ierbii, / Şi de prin codri,
toată rana, / Când către cer, se
roagă cerbii… / Să ţi se dăruie, Tismana!
// Ţi-aduc în dar un mir de tină, / Urcând
în cei ce vor să vie, / Catapetesme de
Lumină, / Să ţi se-nchine,
Românie! / 14
mai 2010“.
De asemenea,
cinstirea voievozilor martiri ai neamului este cântată de autor cu mare
patos, în poemul, care e un imn perfect, închinat lui Constantin
Brâncoveanu: „Ne spune, Brâncovene, ne spune,
Constantine“ – versuri memorabile care exultă virtutea
credinţei, în pofida oricărei împotriviri şi suferinţe
omeneşti: „Poporul de
îşi cere fărâma lui de bine, / Sub
masa Europei, să aibă loc de câine - / Ne
spune Brâncovene, ne spune Constantine: / De
pierdem, veşnic, totul … Credinţa ne rămâne – // Pe cruce de e astăzi, întreaga calicime, / Ţi oasele, şi pielea , şi-ar vinde
pentru grâne - / Ne spune Brâncovene, ne spune
Constantine: / De pierdem, veşnic, totul…
Credinţa ne rămâne - // Se cer minuni eterne; dar Dumnezeu nu vine –/
Averi,
precum salarii se cer de ieri, pe mâine – / Dar astăzi, Brâncovene, ne
spune, Constantine: / De pierdem, veşnic, totul… Credinţa ne
rămâne – // Şi veacuri de-or să
vină, de sărăcie, pline – / Şi nu va fi vreo milă de mamă, sau frătâne
– / Ne spune Brâncovene, ne spune Constantine: / De
pierdem, veşnic, totul… Credinţa ne rămâne. 19 mai 2010”.
Nu de
mai mic interes este şi stilul popular pe care-l abordează autorul în
“Hora
oltenească”. Dar şi stilul parodic îl prinde în “Cântec
(binar) de dragoste” – parodie după George Topârceanu.
Autorul nu se sfieşte să
scrie şi satire sociale vizând sărăcia omului comun, care nu le
poate asigura viitorul copiilor săi, ori, mai departe, vizând starea
naţiunii române, tot mai împovărată de datorii.
În
spirit coşbucian, autorul îi îndeamnă pe oameni la răbdare în
poemul “Şi dacă tot mai e ceva”.
Un poem cu totul aparte, în stilul “Glossei” eminesciene este “Să
nu cumva să te opreşti” – “Să nu
cumva să te opreşti, / Atâţi
copii depind de tine, /
Şi-atâtea hârburi
bătrâneşti, / Nu te-ntreba de-i rău, sau bine – // Să nu
cumva să te opreşti, / Chiar dacă vezi sub stele, hăul, / Sau
marea, lipsă, de sub peşti – // Nu te opri: e bun, şi răul
– // Să nu cumva să te opreşti, / Să ai cumva vreo
îndoială, / Căci tânăr, ai să-mbătrâneşti / De
blestemata ta croială – // Să nu cumva, preţ de-o clipită,
/ Să vrei odihna fără moarte, / Căci nici colegul tău
de pită / Povara ta, nu o s-o poarte – // Nu te opri! E-atâta de
rău... / Vei fi atunci atât de greu / În Univers , că-n locul
tău / Nu va păşi nici Dumnezeu!... // Cât îţi va pare
că greşeşti, / Şi poate ai, în veci, dreptate, / Mai
pune-un pas, până la moarte... // Să
nu cumva să te opreşti!...28 iunie 2010“
Formă,
expresivitate, putere de sugestie, excelenţă – sunt coordonate
esenţiale ale poeziei lui Liviu Jianu. El
încearcă, de asemenea, poezii în grai popular, cum e cea intitulată:
„Durmiţi în pace“.
Motivul
jertfei este foarte frecvent în lirica lui Liviu Jianu. Iată o poezie care
ilustrează perfect jertfa omului mărunt care vine în Casa Domnului
să-i ţină Acestuia de urât şi să converseze cu El,
aducându-i ca jertfă, din puţinul său, fie şi o
corcoduşă:
“Pun pe
masă, cu zgârcenie, / La greşitele icoane, / Nici de rugă, nici smerenie… / Ci doar
câteva moşmoane… // Nu ştiu iotă de ectenie, / Şi
de-aş şti, cine m-aude? / De din zori, până-n vecernie, / Mute-s
cerurile surde… // Sufletul, de-mi pun pe masă, / Nu mă-ntreabă
nimeni: CÂT? / Merg la templu cu o plasă, / Să-Ţi ţin,
Doamne, de urât… // Tot pe cruce? Tot pe cruce? / Deşi n-ai decât o
viaţă, / Fiecărui, la răscruce, / Îi dai capătu-i de
aţă… // De aceea-Ţi calc odaia… /Şi Te tot privesc din
uşă … / Cum Îţi bate-n sânge, ploaia… / Când primeşti o
corcoduşă…6 iulie 2010”.
Autorul a inserat în volum şi psalmi laici. Ex. “Psalm”;
Psalmii neîncăperii”; “Psalmul contemporanilor mei”; ş.a.
Dar şi poeme închinate unor poeţi clasici
precum: Adrian Păunescu, sub genericul “Poeţi pe plaiul mioritic”.
Aşa cum am menţionat,
Lumina joacă un rol esenţial în viaţa şi opera poetului,
fără ea, nimic nu ar fi posibil. Frânturi din această
Neînserată Lumină găsim pretutindeni în lirica lui, sub forma
unor mici bobiţe de mărgăritar: “Peste tot ce-a fost, de-a rândul, / Peste tot
ce va să vină, / Pune pasul,
precum gândul, / Spre lăuntrica lumină - // Toate drumurile care / Spre
înalt, te vor susţine, / N-au în infinit, cărare, /Cât lumina cea din
tine - // Multe câte te învaţă / Câte nu le poţi cuprinde, / N-au
în ele-atâta viaţă / Cât în raza ei,
merinde – // Taină care nu se ştie, / Pas ce nu îşi
ştie mersul, / Înăuntrul tău, făclie, / Nu încape Universul
– // Urcă, zare după zare, / Între ce e rău, şi bine! / Ca
să vezi că seamăn n-are, / Vie, Lumina din tine! 4 august 2010” (Excelsior!).
Un întreg ciclu de poeme este dedicat poetului Adrian Păunescu,
fie exultând personalitatea şi lirica acestuia, fie în chip de Requiem şi chiar “Balada Păunescului”.
Şi altor poeţi le sunt dedicate poeme: Marin
Sorescu, Ion Aldea Teodorovici, Grigore Vieru.
Parafrazând poemul “Rugă pentru
părinţi” al lui
Adrian Păunescu, Liviu Jianu scrie “Rugă pentru copii”, un poem copleşitor, despre starea
actuală a familiei şi în special a copiilor: “Prea tăcuţi şi prea cuminţi, / Cum răsfiră din psaltiri, / "Dragii noştri, buni
părinţi," / Sacrificii de
martiri - // Tot martiri au fost,
şi dor, / Azi şi ieri – dintr-un
capriciu – / Împărţind cu pruncii
lor, / Curbele de sacrificiu – // De pe cardul din rărunchi, / Sânge bun
pun ţării-n conturi, / Să-l
doneze, în genunchi, / Tot spre roşii
orizonturi – // Ia priviţi-i cum
cerşesc, / Ia priviţi cum nu mai
vine, / De la Domnul lor ceresc, / Măcar mana de ruşine – // Ia priviţi cum stau la cozi, / Ia priviţi în cimitire, / Cum se duc, să dea la plozi, / Libertate şi iubire – // Tot privesc la cei ce vin, / Ce le cer, şi ei, de toate - / Din puţinul lor, puţin, / Ei i-ar duce-n Rai, în spate… // Şi mai au, puţin, puteri, / Şi mai au, puţină, vlagă, / Să întrebe: Ce mai vrei, / Dragul meu, fetiţă dragă? // Rătăciţi, mai au de dat, / Cocârjaţi, mai stau ca drepţii, / Să plătească îndesat, / Şi iubirea tinereţii – // Să plătească şi în
rugă, / Un păcat – de-a fi
părinţi, / Ce nu ştiu deloc
să fugă, / Doar să dea,
strângând din dinţi … // Şi mai
au, puţin, puteri, / Şi mai au,
puţină, vlagă, / Să
întrebe: Ce mai vrei, / Dragul meu,
fetiţă dragă? / 12 noiembrie 2010 / ( zi de salariu )“.
Şi tot în spirit păunescian, Liviu Jianu
scrie poemul “Manifest pentru sănătatea mormintelor” – o
satiră usturătoare la adresa societăţii în care oamenii au
ajuns să cerşească.
O altă satiră este îndreptată spre starea de azi a
culturii într-o societate care nu-şi respectă valorile şi-n care
poeţii o duc din ce în ce mai greu: “Avem păcatul, totuşi, de-a mânca,
/ Dar şi păcatul de-a muri de foame -
/ Pâinea-i produs de lux, în ţara mea -
/ Produs de lux – şi ţâţele de mame – // Maternitatea este un păcat, / Este păcat, şi-a zăbovi în
rugă, / Păcatul cere bani, de
consumat,/ Şi
banii la păcate, te înjugă – // Virtuţile, de mai încap în
şcoli, / Pe piaţa preţioaselor păcate, / Nu merită – o
viaţă – nici doi poli - / Şi sunt produse nestandardizate - // Avem
păcatul de-a ne fi şi frig, / Păcătuim când prea bolnavi,
ne doare – / Produs de lux e astăzi un covrig, / Produs de lux –
căldură, sau răcoare – // Produs de lux – o viaţă de
copil, / Maternitatea este un păcat, / S-ar prea cădea să
dispărem umil, / Dar moartea e, şi ea, de condamnat – // Avem
păcatul de a fi bolnavi, / Şi-a nu-nţelege, vindecării,
costul, / Muncim iluminării celor bravi, / Ce ne cer bani, să nu ne
vadă rostul – // Şi ce nu este, oare, azi, păcat? / Şi ce
nu este fals, şi crud, întrânsul? / Şi lacrimile s-au privatizat, / Şi
strâng, în propriul beneficiu, plânsul…19 noiembrie 2010” (Poet de lux, în ţara mea).
O satiră destul de
muşcătoare este cea din poemul “Omagiu flămândei finanţe”: “E coadă
la anafură-n Biserici; / Şi cei flămânzi o pun grăbit în
pungă - / Şi iau atât cât foamea le alungă - / Nu
bucăţica pusă-n vas, de clerici – // Se strigă chiar, din
spate: "luaţi doar una! / Să-ajungă pâinea pentru
toată coada!" / Ies miei din rând, verificând grămada – / "Tu
ai mai luat! Afară, şi ia mâna!" // Se scoală mieii dis de
dimineaţă – / Să ia - nu carne, lapte, sau smântână – / Ci
pâinea care-i ţine încă-n viaţă – / Slujită de-un
flămând de-o săptămână – // Şi nu se-ajunge!
pleacă restul lumii / Într-un alt veac, să prindă altă
coadă, / Unii mai iau un scaunel în noadă, / Alţii, grăbiţi,
mănâncă pâinea humii – // Aşa mi se părea de
dimineaţă, / Când am văzut un tânăr doar, cu foame / Punând
în pungă, pâinea pentru viaţă – / Din care-a prins şi
Hrist, câteva grame…26 noiembrie 2010”.
Poezii tradiţionale de sărbători, colinde
şi rugăciuni, urări pentru români, scrisori către Moş
Crăciun şi către Moş Nicolae, o “Spovedanie de Anul Nou” şi chiar o parodie intitulată “Moş
Crăciun –Superstar” ori poezii ocazionale, cu dedicaţii
pentru diferite persoane, alcătuiesc o suită lirică
originală, plăcută, uneori chiar cu o notă amuzantă.
Câteva idei forte străbat lirica acestui poet. Uneori ele sunt
oximoronice: Dumnezeu s-a născut sărac, unii oameni trăiesc în
huzur; caritatea creştină trebuie să se manifeste faţă
de aproapele, trebuie să ne cinstim sfinţii, eroii şi
înaintaşii; viitorul copiilor este incert; oamenii şi-au pierdut
demult speranţa; tinerii care s-au jertfit în decembrie 1989 au mers la
moarte pentru o viaţă mai bună, însă realitatea contrazice
aceste sacrificii omeneşti, de Sărbători trebuie să dovedim
iertare şi înţelegere pentru semeni, ş.a.
Ultimele poeme sunt prilejuite de Cenaclul “Flacăra” ajuns la
Craiova şi sunt dedicate, aşa cum am mai precizat, poetului Adrian
Păunescu.
Întregul volum reflectă simţămintele unui poet cu
adevărat remarcabil, el este uşor accesibil şi plăcut,
constituind încă o izbândă pe tărâmul literaturii româneşti
contemporane. Volumul poate fi descărcat pe site-ul: www.editura-online.ro - secţia Poezie.
CEZARINA ADAMESCU,
19 noiembrie 2011
***
Propuneri si contacte : editura.online@gmail.com
Situl aparţine ARP - ASOCIAŢIA
ROMÂNĂ PENTRU PATRIMONIU