Cezarina Adamescu:
CARTEA CELOR PATRU MÂINI. UN
FOŞNET DE LUMINĂ ÎN DEGETE FLĂMÂNDE
Melania Cuc & Menuţ
Maximinian, CARTEA CU COPERŢI DE STICLĂ, SEMĂNĂTORUL, Editura online - noiembrie 2011
“Totdeauna am
crezut că există un alt început”
-Melania
Cuc-
Este îndeobşte cunoscut că un
jurnalist e cu atât mai bun cu cât ştie să-l facă pe
interlocutor să se destăinuie, stabilind o comuniune afectivă cu
el, în aşa fel încât să dispară orice barieră de
vârstă, condiţie socială, ori de altă factură. Dar
când doi reporteri se întâlnesc şi pun la cale un proiect, este dificil a
stabili care din ei este mai perspicace şi mai performant în dialog,
astfel ca să se poată închega un interviu care să reflecte, de
la general la particular, contribuţia celui intervievat la starea culturii
actuale. Este şi cazul celor doi protagonişti ai cărţii de
faţă, care-şi înfruntă ideile, amintirile, concepţiile
în întrebări şi răspunsuri provocatoare, apte să
oglindească personalitatea fiecăruia. Firul roşu al convorbirii
este, desigur, literatura română contemporană. O carte cu două
personaje, care atrag magnetic, alte şi alte nume cunoscute şi mai
puţin vehiculate, dar destul de interesante ca să fie consemnate
aici. Un interviu supradimensionat care a cimentat o prietenie literară, o
filiaţie spirituală şi o legătură afectivă
indestructibilă.
Pornind de la ideea făuririi punţilor între oameni, doi
creatori, Melania Cuc şi Menuţ Maximinian, cu date ontologice
diferite, dar cu acelaşi entuziasm, s-au aşternut la vorbă. N-ar
fi fost prima dată. Un interviu “deghizat” – în care orizontul de
aşteptare al fiecăruia este învăluit în ceaţă sinilie
la început, apoi, pe măsură ce se înaintează în convorbire,
azurul se înstăpâneşte, se ridică vălurile şi totul
devine limpede. Ideea unui fruct comun a încolţit, pe măsura
înaintării în miezul incandescent
al întâmplărilor şi fenomenelor, care se voiau consemnate. Era un joc
prea serios, ca un început de înţelepciune. Fiecare venea cu avuţia
lui, cu întreg bagajul fizico-chimic-spiritual pe care-l aşeza pe
aceeaşi masă, la eventualul ospăţ al cuvintelor.
Viaţa unor creaţii şi creaţia unor vieţi.
Laolaltă. “Unele
creaţii au viaţa mai scurtă, altele sunt matusalemice, ca şi oamenii” – spune Melania Cuc. Acest volum de publicistică are
ca subiect şi ca obiect, creaţia şi pe creatorul ei. Tainele de nedescifrat până acum, încep treptat
să se destăinue.
Fiinţă
socială, omul a fost creat cu un organ
miraculos pentru vorbire, pentru comuniune. Al doilea sistem de
semnalizare, vorbirea, i s-a dat ca să fie diferenţiat de celelalte
făpturi ale Domnului.
Ioanid Romanescu spunea: “Poezia a
diferenţiat şi mai mult omul de celelalte animale”.
Iar Melania Cuc spune: “Literatura este Vrajă, este mirajul după care
alergăm în deşertul zilnic”.
“Cafeaua de seară”, “îndulcită cu mierea cuvintelor” –
la care ne îmbie tânărul scriitor Menuţ Maximinian în complicitate cu
Melania Cuc, este un pretext grozav
pentru conversaţie, ba chiar un stimulent eficace. Pentru că,
aşa ca după un alcool băut cu măsură, are darul de a
dezlega limbile. Această carte s-ar putea socoti şi un volum de
memorialistică scris sub formă de dialog. Dialogul provocat este
pretextul pentru cei doi, de a înşirui povestea vieţii lor, cu
încrengăturile respective.
Aşadar, să dăm pe gât un
păhărel de alcool razachiu, poate să fie şi jinars verde, ca să ni se dezlege limba. Nu mai mult, pentru
că, după două pahare, se cam încurcă limbile.
Aşa cum susţine Melania Cuc, “Cuvântul este cel care zidăreşte.
Vorba doar adaugă nuanţa, artificiul care atrage atenţia,
dar… care nu are darul dăinuirii”.
Primordialitatea Cuvântului-Logos este
cunoscută din Geneza 1,1. Da, Dumnezeu era Cuvântul şi
Cuvântul era la Dumnezeu, încă de la început.
Când a degenerat Cuvântul în
vorbă? După căderea omului.
Când Dumnezeu a coborât printre oameni, ei “vorbeau” cu vorbe
“inventate” de ei care prinseseră deja rădăcini. Nimeni
nu-şi mai amintea de unde venea Cuvântul.
În condiţia sa ontologică,
omul şi-a asumat şi Visul. Visul ca proiecţie a unei
dorinţe, dar şi produs al subconştientului sau al semi-treziei.
Păşind pe tărâm
psihologic, Melania Cuc se întreabă: “Dar
oare ştie cineva care este visul, care este realitatea? Unde este limesul
extrem de subţire dintre ficţiune şi realismul palpabil? Nu am
descoperit încă, dar e cert, Visul ne salvează ca oameni”.
Colocviul din jurul măsuţei
de cafea alunecă în trecut, până în clipa de graţie a
naşterii autoarei, pe care ea o aminteşte cu glas înmuiat în
nostalgie.
Evocarea părinţilor şi bunicilor
vine de la sine, fiindcă pentru om, rădăcinile sunt
esenţiale. Numele de botez al autoarei intervievate are şi el istoria
lui, o istorie de toată frumuseţea, dar până la urmă, în
satul Archiud, i se spune, aşa cum a vrut bunica paternă, “Vărvăruţa Măriuţii
a lui Ionuc a Vârvarii”.
Înaintezi în această scriere
aşa cum ai înainta în viaţă. Vii cu mâinile goale, pleci cu
mâinile încărcate de daruri. Te îmbogăţeşti. Devii altul.
Te cauţi printre rânduri şi te re-descoperi. Şi bucuria ta, la
câte o vorbă cunoscută, nu cunoaşte margine.
Te familiarizezi cu persoanele şi până la urmă,
ele îţi devin foarte apropiate, un fel de rude. Cu toată
încărcătura afectivă pe care ţi-o picură în suflet. Te
ataşezi uşor de personajele pozitive şi-ţi displac cele
negative. Cu alte cuvinte, te implici în poveste.
Saga familiei Melaniei Cuc poartă
amprenta locului şi timpului de desfăşurare. Cu toate acestea,
nici unul din membrii familiei nu constituie un prototip, un clişeu, un
şablon al ţăranului de la jumătatea veacului XX, dintr-un
sat ardelean. Fiecare are nota lui de specificitate, nimeni nu
seamănă cu nimeni. În ipostaza de copil pe lângă casă,
iubit de părinţi şi mai ales de bunica Vârvara, figură
expresivă, cu mare potenţial pedagogic, micuţa Melania-Varvara
s-a dezvoltat sub imperiul setei de cunoaştere a oricărui
amănunt semnificativ din mediul rural, mai cu seamă din ograda,
livada şi
uliţa copilăriei.
Etapele
vieţii scriitoarei sunt depănate molcom, constituindu-se în
istorisiri la gura vetrei, uneori încinse cu câte un buştean, alteori
torcând în spuză. Condiţia esenţială: profesionalismul
jurnalistului şi sinceritatea şi onestitatea respondentului, capitalul de interes fiind
când de o parte, când de alta, dar în aceeaşi măsură, ca într-un
joc sportiv în care fair-play-ul este imperios necesar.
Menuţ
Maximinian îi adresează colegei sale Melania Cuc, întrebări
fireşti, eliberat de complexele legate vârstă. Profesionalismul lui
este fără cusur. La rândul său, Melania Cuc intră în stare
şi reuşeşte să ofere gazetarului şi cititorilor, o
oglindă a sa, cât mai aproape de original. “Cred că între toate câte există în galaxie, eu sunt una dintre monadele Creaţiei”, mărturiseşte scriitoarea, poeta, jurnalista,
eseista, pictoriţa care semnează cu acest nume. Conştientă
de propria valoare, Melania Cuc a ştiut din totdeauna ceea ce doreşte
să facă în viaţă şi a reuşit să-şi
împlinească visul, prin har şi dăruire, dar şi printr-o
muncă, salahorică, aşa cum se exprimă.
Cei
doi profesionişti ai cuvântului sunt în permanenţă “pe
aceeaşi undă” şi reuşesc să comunice perfect, astfel
că volumul este structurat şi închegat foarte bine. Rodul dialogului
are gustul desluşirii, al limpezirii
rostului scriitorului pe lumea aceasta, cu alonjă subtilă, în
veşnicie.
Părerea
Melaniei Cuc în legătură cu “arta
conversaţiei” este următoarea: “Vorbim nu conversăm. Arta conversaţiei s-a pierdut în ultimele decenii, şi nu doar în România.
Frazele noastre sunt ca tăiate din bardă, abrupte sau la capătul
celălalt al sentimentelor, frazele ne sunt alunecoase ca un
guşter rece care îţi intră în sân. Fiecare vrem să-l convingem pe
celălalt de adevărul nostru, personal. Nu ne prea pasă de
părerea interlocutorului şi ne suprapunem în remarci dintre cele mai
nepotrivite, ba, chiar şi caraghioase, uneori. Mă simt ca un obiect, atunci când stau la o cafea cu cineva, şi
acel cineva e cu gândul la ale lui, în timp ce mi-a pus o întrebare
şi la care eu mă străduiesc să îi dau un răspuns.
Realizez că totul este formal, o cutumă socială, şi că
începe să nu ne mai pese de cei din jur. Dar, oare, de noi înşine ne
pasă îndeajuns, pentru a dialoga şi lăuntric? Nu prea. Clipa cea
repede ne toacă, asemeni unui malaxor, nu mai citim din marile
cărţi ale omenirii, nu ne mai punem întrebări esenţiale”.
Şi în acest sens, Melania Cuc evocă o scenă
din copilăria ei, unde unchiul, împreună cu un vecin conversau, în
zilele de vizită:
“Erau într-o complementaritate naturală, trăiau evenimentul
dialogului cu eleganţă burgheză. Pe atunci, cafeaua naturală era
rarisimă, şi mătuşa mea număra boabele de cafea
proaspăt prăjită, în palmă, apoi le îndesa în râşniţă
şi toată casa aceea frumoasă mirosea a bunăstare, a
fericire domestică, deşi ştiam cu toţii că dincolo de
pereţii tapetaţi cu mătase veche, era oraşul muncitoresc, erau cozile la pâine
neagră. Niciodată nu i-am auzit să bârfească sau să înjure aşa, de
dragul înjurăturii. Nici ranchiună nu exista, şi aşa,
unchiul, proprietar cu chiriaşi aduşi cu sila în propria-i casă, îi accepta
pe străini, dacă nu cu generozitate, măcar cu bună-cuviinţă, cu politeţe şi
acel gest de
omenie, care se învaţă doar în cei şapte ani de
acasă”.
Ceea ce se remarcă la istorisirile Melaniei Cuc, care
sunt un fel de tablouri de epocă, este faptul că ele conţin,
fiecare, un model, o învăţătură, o pildă de
comportament pentru timpurile noastre. Aşezate în antiteză cu
situaţiile actuale, ies şi mai mult în evidenţă, buna
cuviinţă, respectul, demnitatea persoanelor care intră în
contact unii cu alţii.
La
întrebarea reporterului, scriitoarea îşi declină Crezul artistic: “- Ca şi patria, care este Patria cea Mare şi patria
mică, adică locul natal, aşa este şi Neamul. Neamul ca Naţiune şi neamul de
sânge, de familie. Cele două stau într-o balanţă
perfectă. Nu poţi face parte dintr-un neam, dacă nu simţi
că-i aparţii şi celuilalt. Există aici o
fidelitate infailibilă”.
Cât
priveşte neamul ei, descendenţa scandinavă coroborată cu
cea neaoş-românească, au alcătuit un melanj, pe cât de
interesant, pe atât de original, în urmaşi, printre care se numără şi
Melania Cuc.
Archiud! Spaţiu mioritic în care au poposit
strămoşii ei păstori transhumanţi cu sute de ani în
urmă, din nordul Scandinaviei şi s-au naturalizat aici, reuşind,
în cele din urmă să iubească acest meleag şi să-l
considere spaţiul numit Acasă şi biserica din suflet.
Cartea
cu coperţi de sticlă tratează omul în profunzimea sa, cu
trup şi suflet şi spirit, din toate punctele de vedere. Este o
viziune globală şi în acelaşi timp, particulară asupra
condiţiei sale şi reporterul a avut grijă de toate aspectele.
Neglijarea, fie şi a unei laturi a personalităţii umane ar
fi dus la ştirbirea acelui rotund
care se numeşte viaţă, îndeobşte, această
aventură continuă. Şi
Menuţ Maximinian ştie asta. Întrebările sale vizează
întregul. Şi o face cu maximum de profesionalitate, aşa cum am
precizat.
Întrebări
care vizează problemele fundamentale ale filosofiei, categorii bine
definite, despre viaţă, suflet, experiment, echilibru,
înţelepciune, menire, geniu şi
contingent, întâmplare, dorinţă, naşterea conştiinţei,
continuitate, dualitate, memorie,
scop, univers, ş.a.: “- De ce ne
naştem pe acest pământ? Oare există pentru fiecare un scop anume stabilit de
Dumnezeu?” - sunt abordate cu
îndrăzneală şi tot în aceeaşi manieră sunt găsite
răspunsuri, legitime, universal
acceptate, deşi, unele ar părea surprinzătoare, într-o viziune
veche şi totuşi, modernă asupra vieţii: “Nu ne naştem.
Renaştem! Eu cred într-o continuitate, dacă nu prin încarnarea promovată de sectele hinduiste, prin perpetuarea
spiritului, a energiei care se
conectează
la « generatorul suprem al Universului », o lentilă imensă care ne focalizează.
Dacă vrei, poţi să îi spui Dumnzeu, Alah…
Zalmoxe, Zeul Panteră etc. De ce se nasc munţii? Poate pentru a ne oferi, prin naşterea lor, cel mai
fascinant spectacol pirocastic, era să zic pirotehnic, erupţia vulcanilor,
restaurarea faliilor, - râurile îşi schimbă matca, oceanele se
zbat în vâltoarea unde se bate dimia cioarecilor… Suntem o verigă
din lanţul trofic şi o monadă din universalitatea vieţii
veşnice. Continuitatea este certitudine
indiferent de ce spun falşii profeţi ai zilei. Doar că nimic nu este
bătut
în cuie, totul este mişcare, aşa ca volutele ADN- ului,
spirale. Fiecare are un rost pe pământ. Unii dintre
noi îl dibuim, încă de la
început. Alţii murim fără să fi aflat de ce am fost
trimişi să tragem la plug, să iubim, să jelim… să
facem degeaba umbră pământului. Din fericire pentru noi, venim din
pântecele mumelor noastre, gata amnezici. Nu ştim nimic despre Început.
Apoi, când murim, suntem muţi, nu putem mărturisi
despre locul în care plecăm. Va fi doar un cerc? Mi-ar plăcea să fie aşa, un cerc de
cretă
caucazian, un cerc în care să ne simţim protejaţi”.
În acest continuu proces de gândire, pot fi reţinute
idei remarcabile, de genul: “Eu cred mai mult în evoluţie
personală, nu cred în saltul de grup, nici în deşteptarea la
grămadă. Fiecare om este un univers, şi aşa, univers
lângă univers, formăm Întregul. Echilibru. Aici stă
minunea, adevărul. Totul cu măsură! Ce e prea mult strică, ce e prea puţin te ucide cu
încetinitorul. Mediana, calea de mijloc, este esenţială în gestionarea vieţii la
scară planetară, dar, repet, pornind de la individ ca entitate de
sine stătătoare.
Menirea”.
În această privinţă, cartea de faţă
este o aventură care te îmbie să o parcurgi, implicându-te efectiv
şi afectiv. Nu poţi rămâne multă vreme în uşă, în
prag, trebuie să păşeşti înăuntru.
Melania
Cuc crede în “scriitorul care face
parte integrantă din viaţa cetăţii”.
Ea vorbeşte cu detaşare despre aceste lucruri
şi categorii, deşi este profund implicată. Şi mai are o trăsătură foarte importantă
la un scriitor. Ea ştie să povestească. Este un om al istoriei
şi al istorisirilor interesante despre oameni şi locuri. Cu Melania
Cuc nu te plictiseşti, pentru că ştie să te atragă în
povestea ei şi te trezeşti eroul, ori alături de eroul preferat.
Poveştile ei din lumea satului, despre Archiudul natal au iz de
legendă. Ţinutul însuşi este generator de legende, învăluit
într-un aer mirific. Este locul unde locuiesc, alături de săteni
obişnuiţi şi fiinţe paradigmatice pe care trebuie să
le descifrezi şi cărora e musai să le desluşeşti
misterul. Şi nu e o întreprindere lesnicioasă, trebuie să te
implici. Ca să accepţi, trebuie mai întâi să înţelegi.
Melania Cuc este ghidul, interpretul,
dar nu-ţi oferă totul, mură-n gură, lasă loc de
suspans şi te obligă să găseşti singur răspunsul,
cărarea care te duce la lumină şi te scoate din hăţiş.
Ea-ţi arată doar reperele, indicatoarele, eventual, bornele de kilometraj
care stabilesc cât te-ai depărtat de la adevăr şi cât eşti
de aproape de realitate.
Povestirile
Melaniei Cuc din convorbirile cu ziaristul Maximinian Menuţ exercită
acea putere de fascinaţie pe care ai găsi-o în marea literatură
care ne-a definit ca oameni şi ne-a atras în chip irezistibil pentru ceea
ce trebuia să devenim mai târziu.
Dulceaţa slovei acestei autoare este molipsitoare şi
plină de must care te ameţeşte şi uneori, te îmbată.
Satul
copilăriei, rămas în memoria scriitoarei precum şi icoana
bunicului, sunt vii şi acum, după mai bine de jumătate de veac: “Bunicul ducea naraţiunea în felul lui,
ţărănesc, dar cu sămânţa filosofiei
universale
bine păstrată în substratul cuvintelor, un dialect local
distinct. El a fost un ţăran autodidact. Citise la vremea lui, cât toţi
ţăranii dintr-un sat întreg.
Aşa îmi amintesc că a fost satul copilăriei
mele, un loc în care nu am auzit pe nimeni bârfind. Înjurăturile, suduiturile, erau crâncene ca
rezonanţă, lovindu-se de timpanele noastre, ale copiilor neştiutori, dar
nu ne afectau; totul făcea parte din întregul acela, în care semnul Crucii şi Rugăciunea erau Sfinte. Sacru
şi profan!!”
Întoarcerea în sat este echivalentă cu reintrarea în
basmul pe care nu l-a părăsit niciodată, regăsirea eroilor
care au însoţit-o pretutindeni, e împrospătarea fântânii secate
şi curăţarea izvorului cu mâna binecuvântată a mamei. Aici
a regăsit „bucuria naturii în
consonaţă cu inima Omului”.
Fantezia
creatoare îşi face simţită prezenţa încă din acea
perioadă ferice. “…eram pe atunci singurul copil din
familie şi în timpul verii stam mai mult singură
acasă. Nu aveam cu cine să mă joc şi inventam personaje cu
care dialogam cu voce tare. Aşa cum fac copiii din Scadinavia cu trolii şi
spiriduşii. Iubeam copacii. Cum prindeam ocazia, cum mă căţăram
după cuiburi de păsări. Oăle acela mici şi colorate,
mi se păreau a fi nestemate”.
Scrierea este presărată cu un umor fin şi
autoironie care te fac să empatizezi cu personajul. Mirosurile şi
gusturile copilăriei nu se uită niciodată. Nici
“boroboaţele” domestice pe care micuţa Melania le făcea, ca
singur copil, răsfăţat în familie.
Stilul de relatare este simplu, cald, la îndemâna
cititorilor. Autoarea lasă pur şi simplu să curgă
amintirile, prefirându-le prin sita, ori “Pe
firul de păianjen al memoriei”
ca să cităm titlul unei arhicunoscute cărţi a scriitoarei
Cella Serghi, deşi modalitatea de relatare este cu totul alta.
Misterul
vieţii în toate ipostazele sale, cu firescul şi cu fabulosul ei, nu se putea să nu o fascineze pe Melania: “Eram un copil care nu înflorea brusc, un
copil care parcă nu avea de gând să ajungă adolescent”. Ea învaţă de timpuriu că viaţa şi
moartea sunt legate indestructibil şi nu pot fi despărţite, de
aceea trebuie să se deprindă cu ele. Figura bunicului matern este
emblematică. De la el află primele noţiuni de viaţă,
primele poveşti de război, primele lecţii de comportament.
Evocându-şi ascendenţii, Melania Cuc încearcă
să fie obiectivă dar
nu-şi reprimă sentimentele. Priveşte cu
îngăduinţă îndărăt, la acele vremuri în care ea era
centrul universului, iar satul ei, Archiud, buricul lumii.
Aventura
creaţiei literare orale începe foarte de timpuriu, pe când autoarea
nu învăţase încă buchiile şi, mărturiseşte ea, “Pentru mine,
toate
vieţuitoarele din gospodăria noastră constituiau motiv,
subiect
de literatură! Nu mă lua nimeni în serios, după cum spuneam. Li se părea că e
normal să am imaginaţie. Mai târziu, la şcoală, recitam cât
mă
ţinea gura. Citeam cărţi care mă depăşeau ca
vârstă. Făceam compuneri la toată clasa, dar eram disperată
când trebuia să stau nemişcată în bancă, să
învăţ tabla înmulţirii. Mai târziu, scriam şi scrisori de
dragoste pentru fetele din vecini, care aveau drăguţii plecaţi în armată. Ele îmi
dădeau, în schimb, agrafe de păr, fir de aţă colorată,
cu care îmi tot propuneam să cos ,,păretare”. De început am început
să cos, după desen, aşa pas cu pas, în urma acului, dar
nu am avut răbdarea să termin lucrul acela vreodată”.
Una din primele creaţii ale sale este cea care a avut
ca subiect un mânz bolnav pe care veterinarul îl doftoricea şi-l cosea la
coastă, după ce acesta se zgâriase într-un cui. Bineînţeles
că nimeni n-a luat în seamă poezia aceea tristă şi nu a
avut cine să i-o transcrie, aşa cum mama lui Nini, pe când fierbea
bulionul în cazanul de aramă, i-a transcris poezia “Într-o zi cam pe la prânz” – micuţului Nichita Hristea, în
vârstă de şase ani, pe un petec de
hârtie şi astfel s-a păstrat prima creaţie a celui mai
mare poet contemporan al veacului XX.
Lumea
satului de la jumătatea secolului trecut, este una foarte idilică,
sau aşa a rămas în memoria autoarei,
deşi izbucnise războiul din Coreea, deşi abia se
terminase al doilea război mondial, deşi traversase o perioadă
de secetă şi foamete cumplită, deşi era noroi pe uliţe
din pricina căruia, flăcăii erau siliţi să meargă
pe catalige! E o lume veche care se înfăţişează ochilor
noştri, cu toate aspectele sale bune şi rele. Vizita în primul
oraş apropiat a autoarei constituie, fără doar şi poate cea
mai mare aventură a copilăriei. “La Reghin am
văzut asfalt, lumină electrică. Cred că atunci aveam
în jur de cinci ani. În iarna următoare, tata m-a luat cu el la
Bucureşti” şi episodul îmi aminteşte de
un fragment al unei alte mari scriitoare române, Ioana Stuparu, despre vizita
acesteia la Craiova, cam între aceiaşi ani, împreună cu tatăl
său şi uimirea vecină cu stupefacţia la vederea
străzilor, a dughenelor îngrămădite una în alta în care găseai
de toate, de iluminatul public şi toate minunăţiile pe care Nina
lu’ Mitru Leu le privea cu nesaţ ca să le ţină minte
şi să le povestească prietenilor de joacă. Toate acestea
evocate în romanul trilogie “Oameni de
nisip”. Mereu căutăm
similitudini.
Poveşti
emoţionante care scot în evidenţă sensibilitatea copilului,
poveşti care te prind. Şcoala Horticolă din Bistriţa,
presiunile exercitate de conducerea şcolii pentru ca părinţii
să se înscrie la colectivă, sub ameninţarea că eleva poate fi dată afară din
şcoală, drumul dificil prin care răzbate, luându-şi soarta
în propriile mâini, toate au pus amprenta asupra tinerei Melania.
Mai
târziu, cursurile Universităţii Dalles din Bucureşti,
Secţia Literatura română şi universală, care au format-o ca
scriitor şi tot în această perioadă cunoaşte febra cenaclurilor
bucureştene.
O
altă etapă importantă a constituit-o debutul editorial cu o
plachetă de versuri. Autoarea afirmă cu sinceritate: “Mă simţeam gata să escaladez piramida de
sticlă a celebrităţii. Apoi a venit Revoluţia din Decembrie
1989!!! Cele două romane au apărut mult mai
târziu. ,,Impozit pe dragoste” şi ,,Fructul
oprit”.
O viaţă în cuvinte de hârtie. Cu întorsături
neaşteptate, reluări de la zero, înaintări anevoioase, piedici,
suişuri, prăbuşiri.
Modul
direct de adresabilitate interlocutorului este maniera cea mai fericită de
abordare a trecutului, sub forma unei autobiografii dezvoltate, cu exemple, cu
date exacte şi personaje reale.
Evocarea
evenimentelor din decembrie 1989 este un punct incandescent al cărţii
care justifică acţiunile următoare.
Activitatea jurnalistică la
diferite ziare şi reviste este cât se poate de rodnică şi o
ucenicie necesară pentru scriitoarea Melania Cuc. Un palmares bogat
şi divers adunat în ani de muncă prodigioasă pentru afirmarea în
domeniul predilect: literatura şi în speţă, jurnalistica.
Al
treilea ochi, cel care vede “dincolo de aparenţe” – este cât se poate de
necesar pentru un jurnalist, cu atât mai mult, într-o perioadă tulbure,
plină de evenimente “fierbinţi”: mineriade, răsturnări de
guvern, preluări din mers ale unor activităţi, munca pe brânci
într-o redacţie, munca de teren pentru documentare, munca de fotoreporter,
toate acestea suprapuse peste calitatea de soţie şi de mamă pe
care le avea autoarea.
Trăsăturile definitorii de caracter sunt, la Melania Cuc,
îndrăzneala, curajul, temeraritatea, puterea de a o lua mereu de la
capăt, într-un nou început.
Ca
o scriitoare care a cunoscut succesul chiar înainte de a fi debutată
editorial, cu o activitate strânsă, “la
foc continuu”, în revistele Uniunii
Scriitorilor şi ca inventatoare a unui subgen literar: Reportajul literar,
Melania Cuc s-a impus deja de multă vreme în peisajul culturii
româneşti şi universale. Bucureştiul – şcoala formării
ca Om şi ca Scriitor – i-a servit ca teatru de operaţiuni şi
câmp de luptă în domeniul culturii, ca redactor Radio România şi ca
jurnalist, dar a constituit şi pepiniera în care au lăstărit
primele romane.
“În mijlocul tumultului bucureştean, eu trăiam şi
scriam ca într-un turn de fildeş sau, mai bine zis, ca într-un cătun. O fi fost
bine sau
rău, nu ştiu. Dar aş minţi, dacă nu aş
spune că am avut prietenii literare care multe rezistă până
azi, că am avut şi maeştri, în sensul frumos al cuvântului, care
m-au promovat la Radio, la reviste cu ştaif”.
Scrisul pentru Melania
Cuc se naşte, după propria mărturisire, natural,
spontan, fără
intervenţii, tehnici, artificii. În
acest sens, autoarea se simte liberă de orice constrângeri.
Însă dragostea cea mai mare rămâne pentru ea, radioul.
Evocarea vieţii
din cenaclurile bucureştene
este, de asemenea interesantă prin noutatea pe care o aduce, prin
persoanele care le frecventau şi prieteniile literare care se legau.
În legătură cu acest subiect, Melania Cuc îşi
susţine punctul de vedere: “În
literatură ca şi în naştere eşti singur! Nu îţi poate lua
şi nici da, nimeni, nici talentul şi nici puterea de muncă”.
Toate colaborările la reviste clasice sau on-line,
înseamnă pentru Melania Cuc, “lecţii
de viaţă. Experienţe pe care nu le poate derula absolut nimeni în
locul meu. Viaţa e ca un
puzlle şi fiecare loc
în care am lucrat sau prin care am trecut prin colaborări mai de durată sau efemere, a fost un detaliu de care aveam nevoie ca
Om, ca Scriitor. Am avut spaţiul
fizic, nu doar intelectual, în care să-mi joc ,,cartea vieţii”, să
învăţ din cărţi, dar să şi ,,fur” meserie. Nu
există facultăţi din care ieşi cu diploma
de scriitor!
A existat în România anilor 50, o Şcoală de Literatură. Acolo, cei înzestraţi cu mai mult sau mai puţin talent,
învăţau cum să ţină condeiul în mână. Atât este
nevoie. Restul vine de sus, de la Dumnezeu sau din memoria cosmică,
dacă vrei. Am avut trepte valorice pe care am urcat, dar am primit
şi ,,şuturi”. Fiecare a fost un pas înainte! Am cunoscut oameni superbi,
generoşi, dar şi destule jigodii. Un om, cu cât este mai sigur pe
el, pe ceea ce face, cu atât este mai bun, mai darnic. Cei care se ,,zburlesc” şi nu te privesc în
ochi când
le vorbeşti, sunt săraci lăuntric şi mi-e milă de ei. Sunt şi inşi, care odată ce
sau văzut pe o funcţie, te privesc de sus şi, din nefericire,
dacă eşti un pic mai slab, îţi pot distruge
destinul de creator”.
Se pare că una din devizele Melaniei Cuc este
următoarea: “Totdeauna am crezut
că există alt început” – care a ajutat-o în momentele grele de
slăbiciune, boală, trădare, alunecare, îndoială.
“Filosofia mea de creştină, spune autoarea, declinându-şi Crezul religios, - se
rezumă la una dintre cele Zece Porunci: Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face! Dacă am respecta asta, am fi în Rai! Eu sunt Greco-catolică prin botez, dar merg la toate
bisericile şi la casele de rugăciune, unde sunt invitată sau unde mă trage inima.
Dumnezeul meu este unul şi acelaşi. Nu mi-e frică de El,
îl iubesc firesc, face parte din tot ceea ce sunt eu”.
Dar scrisul este pentru ea taumaturgic, modus vivendi, respirare:
“Scrisul m-a ajutat mult în clipele de incertitudine,
de
singurătate, de disperare. Scriam, scriam… Nu jurnale,
nu scrisori care să
rămână posterităţii. Inventam
cioburi ale unei lumi ce era doar a mea. Aveam şansa să trăiesc cum îmi doream. Pentru asta
nu aveam nevoie de bani, decât de un creion HB şi un caiet dictando! Cred că de aici,
din exerciţiul pe care l-am făcut pentru a nu mă lăsa developată de
ochii străinilor, am ajuns la metafora care mă caracterizează în poem şi în
proză. Metafora este ca o mască veneţiană; frumoasă şi
parşivă. Nu ştii niciodată cu siguranţă ce obraz poate
ascunde”.
Scriitoarea are preocupări legate şi de
valorificarea patrimoniului cultural local, înfiinţând un Muzeu
ţărănesc în satul Archiud. Menuţ Maximinian îl
numeşte: “Un muzeu ca o declaraţie de
dragoste pentru tradiţiile noastre”.
Familia ei a dăruit ţării
personalităţi distincte în peisajul transilvan: pe bunicul Simion, o
legendă locală la care se raportează sătenii şi azi,
pe unchiul ei care a fost profesor în sat şi pe ea însăşi, o personalitate covârşitoare a culturii
româneşti.
Aflată din totdeauna sub semnul cărţii,
Melania Cuc afirmă: “O carte
este viaţă şi ar merita să rămână
ca mărturie”.
În privinţa laboratorului intim de creaţie,
autoarea spune: “aş putea spune
că în fiecare pagină musteşte seva realităţii unei
vieţi prin care am trecut zdrelindu-mi genunchii, primind lovituri în plex, şuturi în fund
şi privind din unghiul meu îngust, cum se moare de foame la propriu, cum
se ucide din dragoste… Dar experienţele mele pot fi, şi sunt, generalizate,
extrapolate, combinate şi asociate cu imagini rupte ca din peliculele filmelor
italieneşti din anii 50. Realitatea iese ca cerneala printr-o sugativă
bună, şi depăşeşte mitul ficţiunii pe care,
iniţial, contez.
Nu am o carte anume pentru care aş fura sau ucide.
Toate îmi sunt dragi sau le urăsc deopotrivă. Sunt bucăţele
din mine şi au şi ele micile lor răutăţi, tabieturi,
riduri, gelozii şi crize de inimă…”
Lista distincţiilor şi nominalizărilor este
interminabilă la numele Melaniei Cuc.
Autoarea aduce în lumină şi unele întâmplări
nostime legate de scriitorii şi poeţii pe care i-a cunsocut şi
care i-au fost colegi de redacţie.
Ca
noutate în literatura română, Melania Cuc a adus termenul de
tabletă-şotron pe care-l explică pe îndelete: “Nu am inventat eu tableta ca gen literar,
au scris astfel şi Geo Bogza, Fănuş Neagu… Cea am
adus eu în mod particular a fost dimensiunea ,,şotron”- aşezarea unei idei în text după grila unui
,,joc” de cuvinte care unesc două lumi, cea reală şi lumea
lăuntrică. Mai am în manuscris material, tablete,
pentru
încă 9 volume. Am publicat până acum 5 volume cu tablete-şotron. Eseul-şotron este viu,
scăpărător ca un pocnet din degete, aici frazele sunt dense ca mierea
şi nu eu ar trebui să le definesc ca specie literară sau stil.
Să enunţ că fac parte din Postmodernism? Nu ştiu şi
chiar nu îmi pasă (…) Acest tip de scriitură, nu doar că îmi aparţine, îmi certifică identitatea
inconfundabil, ca individ aflat la răscrucea civilizaţiilor. Critici literari
şi scriitori reputaţi mi-au recunoscut meritul în crearea, sau
mai bine zis, diversificarea acestui gen literar. Mi-au sugerat să
înregistrez ,,invenţia” mea la OSIM. Nu am făcut-o şi nici nu am de gând să o fac.
Istoria literară va găsi un punct în care să noteze,
cândva, acest fapt. Nicolae Georgescu a găsit valenţe noi în
tabletele mele şotron, a găsit paliere care leagă terestrul de celest. Uneori, am senzaţia că nu eu îmi scriu cărţile, că
ele
sunt deja scrise acolo ,,dintotdeauna”, şi eu doar mă mint că am talentul de-a le
descifra, a le copia, poate, chiar fura, printr-o stranie şi nouă formulă cinetică,
esoterică”.
Ceea ce relatează Melania Cuc în legătură cu
germinarea, apoi naşterea cărţilor sale, ţine de
taină. Ea ne împărtăşeşte, atât cât taina se vrea
descifrată şi ne lasă să privim prin tul, ca să nu
stricăm vraja, la lumea aceea mirifică pe care ea o
născoceşte şi căreia, tot ea îi dă viaţă. E
ceva cu totul remarcabil că ea te face părtaş la aceste mistere,
la aceste ritualuri legate de scrisul cărţilor.
În privinţa Morţii, autoarea are următoarea
părere pe care o împărtăşeşte: “Cred că moartea este o alonjă a vieţii, nu putem dispărea cu
toată energia de care dispunem, aşa, dintr-o dată.
Viaţa de dincolo de viaţă ne-o pregătim, o zidărim, de cum ajungem pe pământ. Încă o generaţie după noi, poate două, dacă suntem ceva
mai norocoşi, îşi vor aminti de noi. Apoi, timpul adaugă, sau şterge din detaliile celui
care a fost. Rămâne doar umbra omului”.
Dimensiunea
spirituală a Melaniei Cuc este foarte generoasă pentru că în ea
este cuprins cuvântul Iubire. Ori, în iubire este cuprins Totul:
“Totul este iubire! Şi când spun iubire, mă gândesc
la protejarea a tot cea ce ne-a lăsat în dar, divinitatea. Eu cred într-un Dumnezeu
al Iubirii
necondiţionate. Nu vreau să cred într-un Dumnezeu care ne
ameninţă. Viaţa de dincolo este continuitate”.
Valenţele creative ale Melaniei
Cuc se răsfrâng şi în alte domenii ale frumosului. E cunoscută
pasiunea ei pentru pictură deşi ea nu se declară artist plastic,
ci mai degrabă iubitoare de artă, consumatoare de artă. Cu toate
acestea a experimentat numeroase modalităţi de expresie în acest
sens.
“Cu pictura este altminteri, eu am căutat să deprind
meşteşugul
aşezării culorilor pe suport de sticlă mai întâi, apoi pe pânză. Mi-aş dori să modelez în lut, să am un
atelier mare, în care să am şi o roată a olarului.
M-a fascinat mereu lumea lutului, cu vasele magice de
la Cucuteni. Când am fost la muzeul din Botoşani, nu m-am mai putut dezlipi de exponatele
acelea. Constituiau punţi de legătură între mine, firimitura de
memorie a vremii de azi, şi dedemultul artistic. Omul
primordial, omul pe care ni-l imaginăm doar ieşind cu bâta din grota lui,
pentru a-I fura nevasta vecinului, omul acela era nobil în
sensul
cel mai simplu şi clar al cuvântului. În acest caz, vasele de Cucuteni sunt mărturie
că spiritul a fost mai întâi, apoi lutul, două elemente din care Dumnezeu a croit Omul. Mulţi dintre
scriitori pictează, asta pentru că a picta nu cere un spaţiu
prea
generos. (…)
“Dacă pictez, o fac pentru a-mi elibera spiritul.”
Melania Cuc îşi expune public viziunea sa asupra lumii
apropiate şi îndepărtate, fără a avea o clipă teama
că ar putea deveni vulnerabilă. Ea spune în sinea ei: - Vedeţi?
Asta sunt! Nu pot să mă mistific, indiferent de consecinţe.
Despre
rolul scrisului în edificarea omului şi puterea lui taumaturgică,
Melania Cuc are următoarea părere: “Noi suntem doar mărturisitorii. Scriem ceea ce vedem, auzim, mirosim, respirăm…
Imediat după noi, percepţia scrisului nostru nu va fi defel
relevantă. Trebuie să treacă generaţii, să se
poată desprinde detaliu din întregul ceţos. Putem fi mai
buni sau mai răi, depinde de cartea pe care o scriem. Depinde de care parte a barierei ne
aflăm la momentul respectiv. Ca la bariera de la
Intercontinental, unde, de o parte erau protestatarii, dincolo, armata! Care dintre ei sunt,
azi, cei buni, care sunt răi? O apă şi-un pământ. Aşa este şi
cu
literatura, în general. Dacă vei citi doar cărţi cu
nuanţă xenofobă, dacă vei citi că vecinul tău
este periculos, dacă, o mie de ,,dacă” vor fi, tu
nu vei fi în câştig. Trebuie să lupţi pentru ceea ce este
al tău. Nu poţi deveni înger, în timp ce prizezi droguri şi filmezi
porno, purtând crucea cu Mântuitorul pe piept”.
Modul de abordare, însă, nuanţat, al oricărui subiect este extrem de
original, pentru că originală, nonconformistă este
însăşi autoarea care nu se lasă prinsă între limitele
impuse.
Consider cartea de faţă, despre o scriitoare
contemporană pe care am fericirea
de a o numi prietena mea, un fel de manual, îndreptar, îndrumar în ceea ce ar
putea fi definit drept scriitorul român. Şi aceasta pentru toţi care
aspiră la titlul de scriitor.
Melania Cuc este omul care crede că: “Lectura unei cărţi este un privilegiu. (…) Cititul este un cult,
o clipă de bucurie, dar cum îi explici asta
unui tânăr care a citit doar rezumate din textele clasice impuse de
şcoală?
Dragostea pentru lectură vine din copilărie, când
părinţii îi citesc copilului poveşti sau copilul îşi vede
părinţii citind o carte, apoi discutând despre personaje, despre lumea dintre acele
coperţi”.
Melania
Cuc ar vrea să fie percepută peste un veac, ca o enigmă.
Ea
crede într-un anume “lanţ al
confreriei, magic, care are grijă de
tot ce lăsam noi mai drag pe Pământ! Vor veni alţii,
alţii... Lumea literară nu a început şi nu se termină cu
generaţiile actuale, oricât am crede noi că suntem buricul
pământului”.
E
bine că generozitatea ei funciară lasă loc şi pentru celălalt.
Experienţa taberei de pictură de la
Lăpuşna la care autoarea a participat alături de un grup de
pictori tineri, s-a concretizat în icoane pe ferestre şi într-o carte,
intitulată “Jurnalul de la Lăpuşna”.
“Când scriu, - spune Melania - şi
sunt sigură că ni se întâmplă tuturor scriitorilor la
fel, simt cum pogoară o stare de graţie, un fluid aproape
palpabil, în care mă cufund, nu mai văd, nu mai aud nimic, în afară de lumea pe care o plăsmuiesc.
Personajele devin reale, au viaţa lor, şi nu m-aş mira să îmi sune la
uşă, să mă certe pentru o nedreptate pe care, poate, din
neştiinţă am comis-o. Unii critici, maliţioşi, îi spun ,,beţie de cuvinte”
stării de îmbinare a cuvintelor în sintagme, imagini, acelui fenomen care dă suflet Literei. Alţii îi spun Talent, Har,
Muză... Fiecare merge pe intuiţia sa sau, de ce nu, pe experienţa
personală. Cuvintele zidăresc şi distrug. Cuvintele sunt tandre,
iubitoare, dar şi rele de gură, bârfitoare ca nişte
ţaţe de mahala. Rugăciune sau blestem! Noi alegem ce scriem,
dar numai Dumnezeu este cel care ne lasă mâna liberă să le trecem cu creionul
pe hârtie. Totul este cu voia LUI.”
O scânteie de vis în memoria universului. “Scrisul este ca o dragoste, este nevoie de
doi. Scriitorul şi Inspiraţia”, –
declară Melania Cuc.
Şi este ca şi cum
un magician şi-ar dezvălui tainele magiei. Cu toate acestea, nu ai,
citind această carte, impresia demistificării. Dimpotrivă, taina
sporeşte şi incită şi mai mult interesul.
Impresia este dublată şi de întrebările
incitante cu care tânărul jurnalist o provoacă pe scriitoare la
confesiune. E un joc în doi absolut superb, ca un tangou clasic care
trezeşte pasiunea.
Profesionalismul jurnalistului Maximinian Menuţ este
stelajul pe care se construieşte edificiul. Accesoriile sunt aşezate,
pe măsura înălţării construcţiei. Şi peste tot,
simţi miresmele diafane ale unei poeme nescrise, lăsate pentru “mai
târziu”.
O carte de maturitate, o carte care reflectă
condiţia de scriitor român în toate ipostazele lui. O carte
intuitivă, sub formă de interviu, închegată punctual, dar
şi instantaneu, după capriciile gândului, sugestiilor,
similitudinilor, o carte scrisă la o cafea-şotron, spumoasă, pe cât de aşezată, precum omul desenat
cu cretă pe asfalt, pe atât de spontană, ca săritura într-un
picior începând de la picioarele omului, la mâini, până la cap.
Un joc fantastic care mărturiseşte despre iubire,
jertfă, dăruire, muncă, succes, împlinire, suferinţă,
bucurie perfectă.
“Este o artă
să pui întrebări – recunoaşte Melania Cuc. În acest sens o admir pe Eugenia Vodă de la România Cultural.
Este un
intelectual rasat, este senină şi surâzătoare când pune
întrebări dintre cele mai caustice. Ştie cum şi când să apese
pedala pentru ca intervievatul ei să spună tot ce are pe
suflet. În interviu, nu o dată, omul spune şi ceea ce nici el nu
ştia că ştie, nu că s-ar lăsa dus de val, dar interviul are ceva
care te duce precum un bulgăre de zăpadă pornit din vârful de munte, şi care devine o
avalanşă. Personal, aştept de la un interviu ineditul! Vreau să
văd cum dispare balastul, sterilul, cum străluceşte aurul! Urăsc
răspunsurile cu citate din panoplia filosofilor celebri”.
Interviul oglindă pe care-l propune Menuţ
Maximinian, reclamă sinceritatea, responsabilitatea cuvântului rostit sau
scris, este semnătura din dreptul propriului nume.
“La un moment dat, spune
Melania Cuc, se creează o
platformă de afinităţi şi schimbul ideatic nu mai
constituie o problemă. Îl duci pe invitat acolo unde doreşti, şi
el
spune ,,tot”. Este de dorit să te documentezi înainte de sta faţă în
faţă cu o personalitate despre care, personal nu ştii mare lucru.
Într-un
dialog, aşa cum este acesta, noi doi putem să ne jucăm cu vorbele, putem jongla,
să facem interogaţii,
să punem punct şi virgulă, să segmentăm textul…
Este un dialog liber, aşa cum este şi emisiunea mea de la AS-TV, Cafeaua de seară.
Încerc
să
dialoghez cu invitaţii mei. (…) Cât priveşte ,,inducerea” răspunsului, aici nu este ca la poliţie. Interviul
este sau ar trebui să fie un parteneriat. Cei doi sunt într-o relaţie
elevată şi care are ca rezultat relevarea unor acţiuni ce trebuie ştiute de marele
public”.
Privirea vieţii Melaniei prin ochii lui Menuţ
Maximinian dă pondere scriiturii într-un timp în care colegii de
breaslă nu se dovedesc a fi prea generoşi între ei, în aşa fel
încât să le alcătuiască un portret fără umbre.
Autoarea însă, este pregătită de a-şi expune, pe câmpia paginii,
viaţa, aşa cum a fost: cu lumini şi umbre, pete de gri şi
multe, multe fâşii de galben şi verde. Ea ne
împărtăşeşte foarte multe experienţe personale din
propriul laborator de creaţie. Cum se aşterne la masa de scris, cum
şi-a format un reflex din creaţia pe calculator, cel puţin
două ore pe zi, cum a scris unele cărţi, cum găseşte
titlul potrivit pentru fiecare,
ş.a.
În
altă parte evocă figurile ilustre pe care le-a cunoscut în lumea
literară: Victor Eftimiu, un monument în viaţă, Fănuş
Neagu, Ioan Alexandru, Emil Botta, Francisc Păcurariu, Cezar Baltag, Gabriela
Melinescu, Grigore Hagiu, Nichita Stănescu, Sânziana Pop, Virgil
Teodorescu, Ştefan Augustin Doinaş, Mălina Cajal, Eugen
Frunză, oameni cu care scriitoarea şi-a intersectat de multe ori
paşii.
Dar
şi pe cei pe care i-a cunoscut mai bine, cum mărturiseşte chiar
ea: „Geo Dumitrescu, cel care mi-a făcut debutul la
Luceafărul, apoi Gheorge Pituţ, Agata Vasiliu Bacovia, H. Salem, Lucia Verona,
Nicolae Ioana, Grigore Vieru, Mircea Ivănescu, Gheorghe Grigurcu, Ion Horea, George
Ţărnea, George Radu Serafim, Nicolae Rotaru, Dan Verona, Mircea Sântimbreau, Gabriela Adameşteanu.
Mircea Cărtărescu, pe care nu îl cunosc personal, dar am locuit în acelaşi bloc,
de pe strada Nada Florilor, la scări diferite”.
Marea majoritate sunt astăzi doar “umbră
şi vis” şi numele lor caligrafiat pe cărţi.
Autoarea mărturiseşte cu emoţia de atunci,
efectul pe care-l aveau întâlnirile cu aceşti “iluştri” ai
literaturii române: “- Nu ştiu cum simt
alţii, dar eu, în prima tinereţe, şi aflată în faţa
unui scriitor a cărui carte o citisem, eram mută. Nu-mi găseam
cuvintele. Opera şi nu omul acela mă făcea să nu-mi găsesc de
foarte multe ori cuvintele potrivite să-mi arăt admiraţia. Mai apoi, am văzut că sunt scriitori cu notorietate, dar care se chinuie
să scrie o poezie. Aşa că, încet, încet, am învăţat că sunt şi ei oameni,
iar cei care lucrau în redacţii, cu care aveam de obicei tangenţă, prestau o muncă
pentru ca să trăiască. Îşi făceau meseria, şi cu
colaboratorii ţineau relaţii oficiale. Nu mă urau, dar nici nu
mă iubeau. Cu unii simţeam că am afinitate, cum intram pe
uşă. La alţii, cocoţaţi pe funcţii, am
simţit şi aroganţă, superficialitate. Mi-am spus mereu că
dacă sunt aşa, e semn că nu sunt nişte oameni de
valoare. I-am ocolit”.
De
altfel, Melania Cuc, profesionist exemplar şcolit pe băncile
vieţii, fie la radio, fie la televiziune, fie în hebdomadarele
româneşti şi chiar în gazetele şi jurnalele de provincie, care
au şi ele putere de penetraţie, este de părere că nu poţi
minţi, mai ales atunci când te afli face-to-face cu interlocutorul, pentru
că, în cele din urmă, te
autodemaşti: „În interviul
clasic,
din pagina scrisă, sinceritatea este firul-roşu, viaţa care se simte pulsând în fiecare răspuns, dar şi în întrebările cu valenţe strategice de-a dreptul. Personal, ca
intervievat constat că sunt mult mai sinceră decât în viaţă.
Nu că aş minţi viaţa
de fiecare zi, doar că mai folosesc, ca tot omul, mici nuanţări, când
vorbesc despre un fapt de presă, de exemplu. În interviul de pe bandă
magnetică, cu precădere, sunt pragmatică, merg direct la subiect şi îşi
impun personalitatea. Nu am trac, nu am avut decât o singură dată, când timp de o secundă mi s-a lăsat ca o
,,draperie” neagră pe ochi. În rest, a fost ok. În televiziune am
debutat la TV Bistriţa cu emisiunea ,,Bună seara, Melania! Nu-mi puteam doza
porţia de aer, la prima ediţie. De aceea, cred că oamenii din presa audio-vizuală ar
trebui să ia lecţii de dicţie, de actorie”.
De la destăinuirea personală, jurnalieră,
până la notaţia de tip memorialistic, cu valoare de document
istorico-literar, drumul parcurs de scriitor este încărcat de
responsabilitate şi răspunde acelui cod deontologic, absolut obligatoriu unui autor
care se respectă. Nu poţi folosi o informaţie intimă,
primită în numele prieteniei, dacă persoana care ţi-a furnizat-o
nu este de acord. De asemenea, tactul, intuiţia, discreţia,
amabilitatea, delicateţea, au un mare rol în formularea întrebărilor,
în aşa fel încât interlocutorul să nu simtă că s-a intrat cu
bocancii în sufletul său.
În
acest sens, cartea aceasta constituie pentru mulţi jurnalişti, în
special tineri, un fel de manual, de un profesionalism exemplar. Personal, am
citit cartea ca atare şi am învăţat foarte multe lucruri pe care
nu le ştiam. Meseria se fură, din mers. Şi nicicând nu vom pregeta
să mai învăţăm câte ceva pentru a ne desăvârşi ca
oameni ai scrisului.
Pusă în faţa unei eventuale
interdicţii de a scrie, Melania Cuc nu se pierde cu firea, ci
răspunde mai tânărului său interlocutor:
“Dacă îţi doreşti să scrii, o poţi face şi pe nisip, pe apă,
pe perete, pe foiţa unei ţigări sau în memorie. Eu mă visez adesea
scriind. Mai ales, scriind poeme. Este ca un joc al minţii care se prelungeşte
şi dincolo de starea de veghe. Mă trezesc cu regretul că nu mai reţin textele
respective, dar, sigur, nu sunt capodopere”.
Aşadar, starea de
graţie necesară scrierii există, în orice condiţii. Să
ne amintim de scriitorii care au făcut închisoare politică şi nu
aveau pe ce să-şi scrie textele. Ei le-au memorat până când
le-au ştiut pe de rost şi apoi le-au transcris la ieşirea
din puşcărie. Notorii sunt
cazurile lui Nicu Steinhardt şi al lui Aurelian Bentoiu care a “scris” în
închisoare două volume, unul de proză şi altul de versuri, iar
la eliberare le-a dictat fiului său, compozitorul Pascal Bentoiu. Altfel
n-ar fi existat astăzi două cărţi admirabile ale acestui om
extraordinar şi scriitor de talent.
Cei
doi scriitori radiografiază cu discernământ, starea actuală a
culturii, a revistelor literare, a scriitorilor şi a emisiunilor culturale
şi nu pot să nu constate că toate acestea sunt în pierdere de
receptare şi pentru că cititorii sau ascultătorii nu sunt
capabili să facă o selecţie riguroasă a valorilor şi
primesc ceea ce li se oferă, mai ales prin platformele electronice care
promovează cultura. Dar sunt şi mulţi veleitari care-şi
postează pe bloguri personale, ori pe reţelele literare de tip ning, texte cât se poate de
îndoielnice, doar din dorinţa de a se vedea “publicaţi” şi
citiţi. În această privinţă, adminii ar trebui să fie
extrem de riguroşi şi selectivi în alegerea textelor care
urmează a fi postate. Din păcate, nu există nici o cenzură
în acest sens şi se invocă prea des, libertatea de exprimare, de
gândire şi cuvânt, care uneori sunt foarte greşit înţelese
şi nu servesc literaturii, cu atât mai puţin culturii româneşti.
Dar nici invocarea la nesfârşit a “zăpezilor de altădată”
nu e productivă, ci trebuie mers în pas cu evoluţia
societăţii şi cu noile comandamente pe care le reclamă
aceasta, fără a se lăsa în
voia literaturii de consum, a pieţei, care nu întotdeauna ştie
să-şi promoveze producţiile de valoare şi să-şi
cultive gustul.
Pentru
mine, Melania Cuc este şi va fi prototipul scriitorului perfect al zilelor
noastre.
Dar
pentru aceasta trebuie să ştii să fii deschis şi să
primeşti. Nu poţi intra lesne printr-o uşă închisă,
chiar dacă o forţezi şi-i strici încuietoarea. Mereu te va
urmări sentimentul de culpă, că ai pătruns intimitatea
cuiva, fără să ai acordul.
Interviul
luat Melaniei Cuc este o provocare grozavă, o lecţie de jurnalism “pe viu” şi un material documentar
excepţional, foarte bine structurat, privind destinul unui scriitor de
valoare din România, cu largă deschidere spre universalitate.
CEZARINA
ADAMESCU
Solemnitatea
Sfinţilor Arhangheli, 2011
***
Propuneri si contacte : editura.online@gmail.com
Situl aparţine ARP - ASOCIAŢIA
ROMÂNĂ PENTRU PATRIMONIU