LEGENDELE EGIPTULUI REÎNVIATE ÎN VUIET DE TSUNAMI
Roza Lentini, Tsunami şi alte poeme, Antologie,
Traducere de Eugen Dorcescu. Prefaţă de Esther Ramon, Editura
SEMĂNĂTORUL, august, 2011
Traducătoare de prestigiu,
poetă, critic şi editor, Rosa Lentini, promotor al literaturii
universale prin Antologiile pe care le alcătuieşte şi
editează ne invită cu generozitate şi graţie feminină
la lectura propriilor creaţii literare, prin bunăvoinţa unui alt
mare traducător notoriu din şi în limba spaniolă, Eugen
Dorcescu. Editura Semănătorul online, gazda acestui volum, ne-a
făcut la rândul său, acest dar de suflet, de a cunoaşte una din
vocile cele mai autentice ale poeziei universale contemporane, ale cărei
versuri au fost traduse în limbile engleză, italiană, franceză,
catalană, română şi portugheză.
Cartea de poeme a Rozei Lentini este
însoţită de un C/V scurt dar
cu totul impresionant care ne aşează dinaintea privirii o
personalitate cu totul excepţională, prin tot ce a scris şi
tradus, prin promovarea poeziei în lume.
Ciclul de poeme oferit, cu titlul “Tsunami şi alte poeme” este
susţinut de o prefaţă a Esterei Ramon în care memoria se retrage
în limbaj în singurătatea nopţii care inundă, precum apa,
universul văzut şi pe cel nevăzut, luând cu sine sau
atrăgând după sine visuri şi stări de veghe, nu mai
puţin tulburi decât valurile. De fapt, o metaforă a vieţii
însăşi în toată splendoarea sau hidoşenia ei, dar care
exercită o vrajă irezistibilă asupra omului. Apa – element vital
– ne este, în cele din urmă – mormânt.
Trimiterea la termenul tsunami – existent în titlu poate fi
şi metafora înfricoşătoare a unui cataclism natural care ar
înghiţi tot ce îi iese în cale. A asemui versurile Rozei Lentini cu
talazurile unui tsunami, tumultuoase,
neliniştitoare, lacome,
ameninţătoare chiar, constituie
un gest de reverenţă faţă de forţa creatoare
dar şi distrugătoare a Cuvântului care spală,
curăţă, rade, scufundă, distruge, însă, în
aceeaşi măsură, înalţă pe culmi mai mult sau mai
puţin iluzorii după care provoacă prăbuşiri în abisuri
mişcătoare, o încleştare, o luptă continuă din care
omul trebuie să se elibereze, dar
nu întotdeauna se dovedeşte învingător. În gura valului uriaş
pot intra oameni şi lucruri, nimeni nu-i poate sta în cale şi aici,
motivul Ofeliei care, în „elanul
suicidar” – cum se exprimă Estera Ramon, ca să învingă apa
se azvârle în ea, este edificator. Dacă tot ne aruncăm în valuri, cel
puţin s-o facem conştient
că în braţele ei ne vom găsi liniştea căutată. Care
element natural ori produs de mâini omeneşti poate fi mai puternic decât
apa? Poţi împiedica o apă să se reverse? Apa,
invulnerabilă, care poate stinge până şi pălălaia
inimii, într-o sacră abluţiune, apa de care trupul nu duce
lipsă, apa din care, de fapt, este alcătuit şi sângele.
Până şi limbajul – cel
de-al doilea sistem de semnalizare,
poate fi supus tăvălugului lichid, într-o supremă
încleştare de a-şi
câştiga întâietatea.
Dar pentru că apa nu are
schelet şi nici osicioare împrăştiate, cuvântul o poate primi
şi disipa în structura lui dură ori în firidele aerului care-l
compun, până ce aceasta se calmează şi rămâne la
acelaşi nivel ca în principiul vaselor comunicante.
Este interesantă această
abordare a materialului (inefabil?!) de construcţie a poemului cu
elementul vital, care ne naşte şi ne ucide cu aceeaşi
forţă, ori cu măcar aceeaşi indiferenţă. Ce
rămîne după ce apa s-a retras dintr-un ţinut inundat? Mâl,
obiecte arzvârlite ori mânjite, resturi vinovate din carnea cuvintelor, dar
şi obiecte spălate, aproape curate care nu păstrează urmele
sinistrului.
Ca orice scriitor care se
respectă, citind prefaţa, aproape că nu mai simţi nevoia
să intri în odăile vaste ale Poesiei, pentru că ai prins ideea,
dar, seducţia este atât de mare, să vezi ce se întâmplă,
aşa, ca într-un roman de aventuri, încât nu te poţi sustrage. Poate
că e vorba despre mrejele apei care te fură şi nu ştii când
ajungi în larg.
Dar de la acest punct începe
adevărata aventură spirituală a omului. Ne predăm, prizonieri de bunăvoie,
în adăpostul călduros şi mirific care ne poate servi drept
acoperiş şi pereţi pentru tihna sufletească. Şi nu e
chiar rău, dimpotrivă.
Mărturisesc că despre Roza
Lentini nu am citit mare lucru, aşa că, surpriza şi curiozitatea
au fost duble, din capul locului.
Tema morţii, atât de
familiară poeţilor este
pusă pe tapet şi descusută pe toate feţele,
până aproape de incantaţie, de fapt, a face cunoştinţă
cu termenul, nu înseamnă şi a ţi-l însuşi, a te împrieteni
cu el?
Se zice: ai grijă de ce cuvinte rosteşti şi de ceea ce-ţi doreşti. Pentru că se va împlini, mai curând sau mai târziu, nu ştim când, doar Cel care ne-a creat ştie. Dar a ocoli în chip superstiţios termenul, nu înseamnă o fugă inutilă în faţa evidenţei? Estera Ramon o numeşte pe Roza Lentini “o poetă-paratrăsnet”. O poetă care s-a aşezat între noi şi tsunami pentru a ne proteja de forţa uriaşă a valului strivitor care ne poate nimici. Pe care ne-o putem aşeza şi noi drept pavăză. Simbolistica apei, a stâncii, a peşterii, a cuvântului, a valului uriaş numit tsunami, merg mână-n mână spre a creea o lume a conştientului şi a subconştientului în care adeseori ne scufundăm pentru a ne recunoaşte. Să nu uităm că apa, atunci când e limpede şi calmă poate să ne servească drept oglindă, refractând lumina. În ea putem vedea limpede lucrurile şi fenomenele de deasupra, dar putem privi şi în adâncul ei la creaturile care o populează. E o lume a tăcerii miraculoase, zămislitoare de viaţă.
Să nu uităm că această carte este mesajul, butonul de alarmă al poetei în faţa iminenţei dezastrului din faţa căruia nu ne putem abate. E ca un univers kafkian unde rămânem prizonieri în propriul trup metamorfozat în gândac ori în altă făptură. Însă intensitatea emoţională transmisă este copleşitoare. Fatum? Destin? Chiar dacă nu ne e dat să cunoaştem viitorul, un fel de angoasă tulbure se insinuează în simţiri şi în suflet, aşa cum apa se insinuează din subsol spre suprafaţă, acaparând, precum o caracatiţă, totul. Aţi privit vreodată cum vine apa, în valuri mici, pătrunzând într-un spaţiu închis ori deschis pe care pune stăpânire? De cele mai multe ori fără zgomot, ea alunecă în cercuri, formând vălurele care înaintează ameninţător până la picioarele noastre goale. Unde să te ascunzi? Pentru că, oricât ai fugi, oricât te-ai înălţa, ea vine şi vine şi vine şi creşte, ajungându-ţi la genunchi, la brâu, la piept, la gât…până te înghite cu totul.
Senzaţia de neputinţă este copleşitoare, poate mai cruntă decât înaintarea implacabilă a apei. Condensarea unor imagini-blitz din viaţa scursă, irosită sau nu, are oare darul de a servi drept trunchi de copac, de plută sau de colac de salvare de care te poţi agăţa ca să ieşi la liman?
Cartea se constituie într-un virtual jurnal liric al Alejandrei Pizarnic – pretext pentru autoare de a-şi expune (citând din ea) - propriile trăiri poetice. Este o carte în carte, aşa cum există teatru în teatru sau film în film, deconspirarea actului creativ într-o formulă intimă, agreată doar de cei care sunt familiarizaţi până la identificare cu lecturile pe care le gustă fără de saţiu.
Alejandra este un alter-ego
prezent permanent, chiar şi în somn, când îi împrumută poetei
rămăşiţe de vise, amintiri, trăiri inconştiente
sau la limita subconştientului, în starea de oniro-luciditate.
Rosa Lentini şi-a ales un personaj fictiv
pentru a-i ilustra gândurile şi sentimentele şi de aici, întreaga
aventură iniţiatică a cunoaşterii de sine. “Citind-o pe Alejandra Pizarnik” titlu prevenitor de pe prima
pagină – de fapt,
descifrându-şi propriile cuvinte, autoarea ne introduce în lumea ei
plină de mistere. Aşa cum în copilărie, îţi alegi un
personaj imaginar cu care te întreţii şi te joci nestingherit,
Alejandra devine imediat aliata noastră, ba chiar prietenă, pentru
că ne dezvăluie secretele autoarei şi ne răspunde la
întrebări pe care, din decenţă şi pudoare, nu i le-am putea
pune. Ea este martorul din umbră, cel care le ştie pe toate şi
ne informează despre starea lucrurilor în orice moment. Încă de la
primele versuri, ori chiar din motto-ul scris chiar de Alejandra, ai senzaţia că această
eroină fictivă este chiar poeta însăşi: “Un nume doar
murmura pentru sine Alejandra / în 1956, anul când eu am fost
concepută. Patruzeci / de ani mai târziu citesc numele în / minuscule
« alejandra », / în gura celui care a stăpânit moartea precum
fetiţa ce / sub vânturi cenuşii aşteaptă
celălalt ţărm, şi scrie: / “dedesubt sunt eu / alejandra”. (I) Legătura tainică dintre cele două personaje,
unul real şi altul fictiv este atât de puternică încât adeseori ele
se confundă: “Alături de ea alta, înamorată de negură,
zice că nu crede / în trupul ce n-a existat niciodată. / Mă
gândesc acum la eternitatea pe care cuvintele sale, / în acest a fi
dedesubt, o desfăşoară în lectura mea” (I).
Situarea persoanei umane între un
pericol imminent şi prăpastia care e un şi mai mare pericol,
constituie provocarea supremă a vieţii şi aici este vorba de
alegerea fiecăruia. “Să cazi până atingi adâncul dezolat”.
/ De / cealaltă parte laţul ucigaş / fără
pentru ce nici pentru cine”.
Atingerea acestui punct-limită
ca într-o peliculă pe care se succedă cu repeziciune imagini-blitz
din propria viaţă, constituie însă şi prilejul/motivul/pretextul
pentru a-ţi declina crezul artistic pentru care ai trăit şi
luptat înbtreaga viaţă: “Trebuie să scrii ca într-un
legământ / săpând în umbră, cu lumina înăuntru” (III).
Citându-şi misteriosul personaj, Rosa Lentini creează cadrul
desfăşurării experienţei cruciale prin care trece, nu
fără a-şi lua măsuri de precauţie: ”Tăcerea
ţi-a luat în stăpânire poarta / şanţul şi
golul. Cineva trece / ca un lup cenuşiu în noapte / cu puii
săi jupuiţi / în timp ce moartea îi ciopleşte oasele
/ ca pe nişte sculpturi, ca pe nişte flaute. / Tăcerea-i
de argint, muzica / de diamant şi moartea nu e / un pumnal
de aur” (III). Excelentă
metaforă a morţii!
În cadrul destul de straniu creat,
glisarea spre fantastic este chiar necesară, pentru că ochiul,
mintea, inima, nu ar suporta realitatea. Imagini-tampon stau între sine şi
sine “terminându-se, reîncepând / ceea ce nu e altul/ şi nici
nimic nu este” – vârtejul poate fi ameţitor în goana după“cuvinte
adolescente care, / bălării între dărâmături, / nu
vor să se-ntoarcă, / se
roteşte absenţa / în culorile pădurii / o voce de
foarte departe/
ori o traversare de aripi” (IV).
Aici este vorba despre substanţa însăşi a poeziei care
poate fi aflată foarte rar, dar Rosa Lentini, în căutarea
cuvintelor-sălbăticiuni colindă ţinuturi necunoscute,
alături de Alejandra până în “locul
în care se formează
întrupările poetice” (IV).
Căutările iniţiatice continuă, din inima
pădurii, în spaţiul subacvatic îi descoperă acea “creatură
a adâncului”: “O voce şi altă voce în urmă / lentele
pliuri ale dublei memorii. Cu scoarţe de arbore adormite pe piept
/ este uşor acum să o ştii
îmbrăţişând pământul / privind grădina unde zicea
că nu vin / cuvintele sale de peşteră cu spatele la nori. / A o
vedea transformându-se în Fecioara Rocilor” (VI). Identificarea cu
Fecioara Rocilor sau a peşterii,
face trimitere la fabulos, la imaterial. Este ipostaza sub care se doreşte
a convieţui autoarea în dorinţa sa de comuniune cu propria ei
persoană: “Dacă eu aş fi Alejandra cea trecătoare / cu
frumoşi ochi febrile / ochi ce-şi desenează forma / obosiţi
de a citi cuvinte / ce numesc şi fac / umbre fără
carne, / ştiind că despre aceasta este vorba / de a
zămisli absenţă; / dacă eu aş fi febra sa /
fructul său muşcat, unica sa/
pasăre în vânt / sau braţele sale,
frunziş veştejit / transparenţe în lumina cerului / iubitoare
resturi ale unei biografii. / Traversând această lume
dinspre celălalt ţărm / de-a
curmezişul retinei sale / de la balustrada bărcii/
în laguna Estigia / toată noaptea aş zice: / cu
ochii mei îi ascult pe cei morţi” (VII).
În acelaşi registru, poemul “Nevăzătoarea”
ne-o descoperă sub chipul poetesei care “ar forja sensul cuvintelor” – cu
instinctul “descoperirii culorilor” –pe fata cea orbă care
se substituie Alejandrei.
În “Visul pe care-l visează universul” – autoarea
dezvăluie “Cântecul rîului
şi al nisipului” – un straniu text poetic cu parfumuri orientale:
“Cântecul ce se naşte din nisip, pe care-l cântă râul, din vântul
ce ridică nisipul şi te / îngroapă, se sfârşeşte / aici./ Cu câteva nume ghicite se / deschide
poarta Egiptului. Visul pe care-l visează universul aşază
lent silueta noastră peste aceste ţinuturi/ milenare, / spirale ale
umbrei” (Cântecul rîului şi al
nisipului).
Elementul fabulos îşi face simţită în continuare prezenţa
în “Insula elefantină” – un
alt ţinut mirific de pe ţărmurile căruia, “arbuşti
cu flori albe se adapă deasupra Nilului. În arbori se / arată / puncte
albe în cupele pline. / Un zgomot neaşteptat traversează aerul./ Din sălcii şi / salcâmi
florile ies în stoluri, şi pentru câteva clipe ramurile se golesc de
culoare./
Ochiul tău va căuta ani întregi această
absenţă suspendată. / După un scurt zbor de
recunoaştere, păsările se întorc la locul lor exact pe ramura / aceluiaşi
arbore, tumult de viaţă, acum dezordonat”. Toate aceste imagini superbe invită la
contemplare asupra rostului omului în mijlocul frumuseţii de negrăit
a naturii.
Fie că sunt de întindere, fie
scurte, poemele respiră un aer misterios şi bogat în sensuri şi
imagini care parcă-ţi taie respiraţia. Nilul este reperul
principal la care se raportează oameni, animale şi fenomene naturale.
Ţinutul atât de cântat de
poeţii lumii ascunde multe secrete, dar localnicii ştiu să le
descifreze şi să le exploateze pentru supravieţuirea într-un
areal neprielnic, supus primejdiilor de tot felul. Adaptarea la mediu este o
problemă esenţială pentru
om. “Numai când mâlul începea a se fixa / ascunzând pui de
peşti şi de reptile în noroi, / vietăţi pe care / copiii se distrau
desgropându-le,/ pătratele de
pământ lucrat cu luni înainte lăsau să
le apară / marginile, mai întâi timid, apoi cu
hotărâre, / şi egiptenii se întorceau la câmpurile şi / riturile
lor, / spre-a cultiva unica monedă / cunoscută în Egipt, schimbul în
grăunţe, mirodenii sau / smirnă, şi spre
a-l venera pe faraon/ care împreună cu zeii săi
aştepta răbdător, / aşezat în adâncul / templului, ca o
unică rază din soarele amiezii să-i aducă aminte, / dincolo
de / mormânt, căldura pierdută” (Creşterea
apei).
E, cu alte cuvinte, e vorba despre o adaptare a omului la cotidian, cu tot ce implică el, inclusiv cu vicisitudinile naturii, cu viaţa şi moartea care se împletesc în asemenea măsură încât uneori, par a însemna acelaşi lucru.
Rosa Lentini ne descoperă o lume pe care noi, europenii nu avem cum s-o descifrăm, ori o înţelegem greşit, după aparenţe.
Ea ne introduce în etosul şi eposul oriental, la fel de firesc cum ne-ar povesti despre aşa-zisele binefaceri ale civilizaţiei moderne, sufocante şi stresante. De aceea, un cântec egiptean, intonat de un copil localnic creează emoţie estetică mai puternică decât un tablou al unui pictor contemporan:
“În bărci micuţe, folosind braţele
drept vâsle, se apropie copii de feluci ca să cânte / cântări la
modă pe care cred ei că turiştii doresc să le-audă. / Cerem
unor ochi îngropaţi în piele măslinie un cântec egiptean. Ochii se
luminează / în timp ce din pieptul plăpând al micuţului
ţâşneşte cea mai dulce intonaţie, şi orice / altă
melodie / încetează a se auzi în tot lungul râului. / Şi chiar
dacă surprins copilul nu înţelege de ce primeşte o / recompensă
în schimbul / plăcerii acesteia atât de / personale, pentru câteva / clipe
ochii săi sunt mai albi pe pielea-i verde-gălbuie şi / surâsul
său
traversează măreţul Nil de la un mal la
altul” (Bărcile Nilului).
Conştienţi sau nu de
importanţa istoriei multimilenare a ţinutului lor, localnicii se
comportă în felul lor, văzându-şi de existenţa proprie,
inconştienţi de imensele bogăţii ascunse în templele
scufundate sub o construcţie nouă pe fluviul care le-a îngropat
trecutul sub valuri. Şi doar arareori, apa aduce la ţărm
vestigii ale trecutului, câte un ciob sau un fragment de frescă într-o
arhitectură veche şi cu un scris necunoscut timpurilor actuale.
“Apa nu se aseamănă
protectorului nisip, acest leagăn arămiu, acest soare între dune,/ apa
/ vagabondează printre pietre, le fisurează, ia cu sine/ fragmente
minuscule, provoacă / spărturi mai mari, / descompune
reliefurile colorate. / Ea este
stăpâna răsuflării Egiptului, debordantă şi / posesivă,
un adânc albastru-verzui cu locuitori puţini, sub suprafaţă abia
se / păstrează trăsăturile / unui chip, visul
palid al unui trecut sau lente melodii în graiuri stranii. Din ea / ţâşnesc
/ ecourile unei vieţi anterioare, cu Amon şi Amon Ra urmaţi
de bărci vii, cu sacerdoţi / sărbătorindu-şi
zeii, şi în amintire o barcă pentru zi şi o barcă pentru
noapte / coexistă, / şi în amintire doar vagi cântece
neliniştite... / O lumină strălucitoare ce s-a scufundat,
şi apoi, ani şi ani în umbră, o Atlantidă sub / picioarele
noastre. (Barajul de la Assuan).
Este extraordinar ce încărcătură spirituală au versurile de mai sus!
Trecutul
multimilenar reînvie sub loviturile de
lopeţi ale felucei, pe măsură ce ghidul istoriseşte faptele
faraonului Ramses, ale zeilor Ra şi Osiris, împreună cu fiii lor Set
şi Horus. Este ora când fantomele antice reapar sub ochii uimiţi ai
turiştilor însetaţi de legende şi poveşti cu piramide
şi faraoni: “Secole de întâmplări apar din nou sub coviltirul
torid al bărcii acesteia, unde toţi / suntem
legănaţi de cuvinte inspirate, melodioase şi / încete, în timp
ce descendentul / copt al vechiului Egipt ne observă. / « Dacă
ceea ce s-a trăit este pus pe hârtie, atunci devine istorie – zice acela
-, / atunci / se izbuteşte
/ a-l face să se întâmple de / două ori » (Feluca).
Nici “Valea Reginelor” nu
este ocolită de autoare, amintind de templul primei femei faraon a
cărei efigie pe templul funerar este sarea albă.
Miturile renasc şi se nasc sub ochii privitorilor, pe
măsură ce la ţărm, curenţii “se întâlnesc cu
meduzele anotimpului”. Solul se mişcă, muşcat din
răzoare de sare, sub aceeaşi lumină de far scufundat – martor al
tuturor preschimbărilor geo-climatice. Doar pietrele şi nisipul stau
chezăşie acestor istorii care odinioară constituiau centrul
lumii.
Poemele scrise în formă
epică, orchestrate amplu, cu versuri lungi, întrerupte adeseori brutal de
câte un vers scurt, par toate poveşti uitate, al căror tâlc încă
mai aşteaptă descifrarea. Un astfel de stil narativ este în “Cheia
lumii” care descrie geografic aşezarea de nisip şi apă
devenită legendară prin zeii ei şi prin masivele piramide care
s-au păstrat intacte după noianul de ani. Reprezentări ale
triunghiului cu vârful în jos reunind cele două părţi ale
ţării şi linia care le despărţea, semnifică
desenul lumii, cheia întregii existenţe, aşa cum scrie Rosa Lentini.
Contrastele sunt de neevitat: “Egiptul
tindea spre stele ori se afunda în nisip./ Cu o imensă cheie a vieţii
făcută din plumb aurit se deschid astăzi cele două / temple
din Abu-Simbel sau cel din Luxor, în antica Tebas, cu coloanele sale, / obeliscuri,
statui de zei şi marele bulevard incomplet cu trei kilometri de / sfincşi
ce unea în vechime această ultimă construcţie cu cea de la
Karnak. / La întorcerea spre vapor după vizita la Luxor, un grup de
copii ce-i / salutau pe turişti, urmându-i pe aleea ce coboară
până s-ajungă la / portul înflorit, au făcut un cor în
jurul nostru. Fetiţa cea mai mică, cu un / chip frumos ca
faţa lumii când se trezeşte, s-a apropiat de fusta mea. Din Egipt
/ mi-am adus amintirea acestor obraji iluminaţi, am mers să caut
zborul incredibil al ciucurilor roşii ce înfloresc în salcâmi, şi
am găsit / fructul seminţei pe care am plantat-o ca un sărut,
şi am făcut-o să crească, precum o / cheie a vieţii,
în / albul dinţilor unui surâs”.
Sunt impresii care se fixează pe suflet
şi pe care nu le mai poţi şterge lesne. În acelaşi
tonalitate este descrisă “Cetatea
morţilor”, aşezată “peste
oasele vechilor locuitori ai Egiptului, la picioarele
templelor dedicate lui
Horus sau lui Ka, în Kom Ombo sau în Philae, o
infinitate de rămăşiţe de ustensile: / fragmente de
marmite, oale, / vase, toarte, capace sau căuşe de străchini se
întâlnesc răvăşind nisipul. Sunt / reziduurile vechilor / aşezări
de familii cu corturi, abandonate la mijlocul secolului / nouăsprezece,
familii care, gătind şi dormind sub umbrare legate de coloane, erau /
vegheate / de zei”.
Cu o astfel de istorie în spate, nu e de
mirare că-n cetate, comunităţile existente şi astăzi,
descoperă în grote, urmele (uneori palpabile) ale zeilor: “Uneori un
ochi mult prea alb se iveşte din interiorul uneia dintre ele, ne
priveşte cu / neîncredere, şi / se pierde apoi în
camera sepulcrală”.
E ceva foarte straniu, dar în acelaşi
timp, fascinant. Tulburătoare este şi prezenţa “Poetului din Alexandria”, care a
lăsat un autograf pe plajă, ars de soarele amiezii şi de vântul
din nord.
“Un poem ocru ca o înserare pe
plajă la ţărmul deltei mărgineşte /
Mediterana. Poem ars de soarele amiezii şi de
vântul de nord. / Poem ce miroase a iod şi a salină. Un spaţiu
alb între versuri apropie / degetul peste / buzele poetului din Alexandria. El
şi-a înghiţit silabele finale ale tuturor/ strofelor. Le-a aruncat în
ora când refluxul mareei le scufundă în/ profunzimea nisipului, în
adâncimea melodiei valurilor. Într-o zi, chiar/
aceste dune marine vor forma unica prezenţă
pe solul Egiptului. Şi/
atunci, erodate de trecerea timpului a cărui
acţiune combinată de sare şi/
apă le-a şlefuit cântecele, finalurile de
strofă vor renaşte firesc./ Tocite, vor merge spre moartea lor
naturală, precum aceste grăunţe de / somn de care ne/ sprijinim
capul pe aceste plaje, aceste furtuni roşietice în/ vis. Noapte bună
nisip, fără un poet care să-ţi termine cântecul”.
O secvenţă destul de
consistentă este intitulată “Sudul
din mine” şi cuprinde poemul “Omilie”.
Corespondenţa dintre viaţă
şi muzică este filonul fierbinte care conduce la izvor, precum ansa
din lemn de alun care descoperă sursa apei.
De la aşteptarea
încordată, plină de prevestiri, cu o muncă istovitoare pentru
înălţarea digurilor uriaşe, până la declanşarea
sinistrului, în poemul “Tsunami” – emoţia
creşte până la paroxism pentru că ştii că trebuie
să se întâmple ceva. “Tsunami apropie peşti de tristeţe /
şi fixează două cuvinte:/ moarte şi mare. / Case,
oameni, animale şi trotuare / sunt vid. / Se renunţa la
a sprijini mâna aceea/ şi visele ce încă o incarnează / doresc
s-o liniştească o dată cu liniştitele-i vene. / Tsunami,
suspin al apei/ al urgenţei şi dezolării / primul vis
înaintea dezordinii / călătorie tulburată. / Mai
târziu pe străduţe şi pasaje / în casele dărâmate,
sub pietre / şi graiuri o călătorie amorţită:
/ fuziunea intimă cu noaptea, odihnă, / transparenţa
intactă / a unei ape cu peşti mai reci / mâna pe care
nu izbutim s-o trezim”.
Numind şi descriind un lucru sau o
stare, te familiarizezi cu ea în aşa fel încât, când într-adevăr se
manifestă, deja catastrofa nu mai pare atât de mare. Urmările
tragediei sunt însă, dezastruoase. “Casa
inundată” – fixează astfel de moment în imagini
copleşitoare: “În casă o femeie blestemă / fiindcă
aplecându-se mâinile/ i se umplu cu spumă./ Privesc podeaua
dispărută / peşti mici pleacă şi vin / printre
tălpi. / Va trebui cumpărată o barcă / pentru
a merge de la o locuinţă la alta / şi ecluze, pentru a
opri apa / ce se revarsă. / Amestecate, obiectele se
leagănă / la mişcarea oceanului / fără
ca vreunul să pară a fi fost / atins de mâini omeneşti
/ în timp ce valurile smulg cuvintele /« făină, sare,
cafea, zahăr...” / doborâte sub mantia lor. / Mestecăm
nisip în mâncare / şi ultima amintire, / piele
străină /acoperită de alge. / În cântec, o cădere
fără sfârşit / şi soarele negru al melancoliei”.
Cu toate acestea, omul are capacitatea de a
se reface, el uită trecutul şi o ia din nou de la început ca-n prima
dimineaţă de luni a lumii.
În peisajul sinistru de după
inundaţie, ca o făgăduinţă, ca un nou legământ,
semn că viaţa nu e distrusă şi că va continua, apare o
pasăre, un bâtlan şi el reprezintă speranţa, nădejdea
reînvierii. (Nu Pasărea Phoenix este simbolul renaşterii din
propria-i cenuşă?) “Un bâtlan apare din când în când deasupra
punţii, / dă repezi ocoluri şi urcă în cursul
râului./ Penajul său alb
lasă o fisură / în cerul înserării / pe care pânza nopţii o
va preschimba în lumină. / Ţipătul lui deconspiră o mare
lăsată în urmă./ Foarte aproape de coastă ochiul tău
se întunecă / pe nisip sub umbra pinilor. / Trupurile celor ce se
scaldă veghează şi aşteaptă. / Se agită spuma,
albă de sare. / Mai înainte ca ora celor morţi să grebleze / timpul
plajei, oamenii adorm. / Peste capetele lor, uşoară, marea
pasăre / a crepusculului iluminează drumul de întoarcere”.
Un alt ciclu se intitulează: “Cele
patru roze”, şi este datat 2002. Se disting câteva poeme de
respiraţie amplă, alcătuite din mici poeme, precum perlele în
stridie. Par jocuri de cuvinte abil construite, în cheie filozofică. Ex. “Foc
de grilaj / fiecare pas nu este / decât înapoi / o
însemnare pe pagină/
un revers de oglindă / fără mercur”(Veninul). Sau, în acelaşi poem: “O să ningă / poate
/ fulgii se fragmentează / odihnindu-se cuvintele / iau
forma obiectelor / palpită fugace / felul în care se
risipesc / şi se adună / paşii pierduţi /
ai vocii sale”.
În acelaşi format de poem-fluviu, este
şi “Piatra”, având
conotaţii filozofice: “A pluti
înseamnă /a îngheţa / dacă mă trezesc / între
pânze / de nori iernatici / acum suntem/ înseşi inimile
noastre / orfane / fraţi de cuvânt/
două metale / ce se înmoaie / într-un destin / atât:
ultragiat”
Poemul “A
domina teama Simbioză” – are în centru figura luminoasă a
mamei: “Ne jefuieşte cel care ne măsoară / ne întoarce
rumoarea / poemului temerar care-am fost / şi tu te
opreşti / la marginea mlaştinei / etern fără
apărare aluneci / infinit gătită”; “cobori ca un arpegiu
/ ce se adânceşte, / cercuri ce se dizolvă / şi
fără statură / eu înspre tine pe punctul /de a muri /
o piele doar dedesubt / abia scăpând din copilărie / abia
susţinând asaltul / acolo unde alţii se aruncă-n
prăpastie”.
Emoţia creşte pe măsură
ce înaintezi în poem şi descoperi o fiinţă vulnerabilă,
sensibilă, care caută încă ocrotire: “acum desenez în aur/
ca pe nişte mari monede / pleoapele tale, / vreau
să pictez paradisul : /
curcubeu, curcubeu / şi să fac din
cingătoarea ta / un camuflaj / cu spuma scoicilor.// (5)// Voi micşora apa / pentru a-ţi
da să bei / soarele nisipurilor / rădăcinile răsucite / ale
plantelor de apă / un adânc ornamental / ce-ţi seamănă / şi
povara nopţii / mult prea reală, / până şi cheile / sunt
răsucite în lăuntrul tău; / urcă umbră
măruntă / moarta mea preferată / o voce cu o coardă / spre
pulbere / întoarce-te, dispari / unde nimeni / nu te mai poate răni”(A domina teama Simbioză).
Ultimul poem, intitulat “Hărţi” – are ca punct
de sprijin trăirea amintirii
şi neputinţa de a cuprinde în cuvânt în toată acuratelea
lor, sentimentele. Iată: “Dragostea este ceea ce încă urmează
a se scrie” –spune poeta şi e perfect adevărat pentru că,
oricât s-ar încerca, subiectul este inepuizabil. Volumul de faţă ar
putea fi intitulat: “O întâlnire în
spatele unei amintiri” – întâlnirea cu Poezia care generează un
întreg şuvoi de amintiri transpuse în vers, pe care Rosa Lentini a
ţinut neapărat să ni-l dăruiască. Şi bine a
făcut mulţumită traducătorului de excepţie care este
Eugen Dorcescu.
CEZARINA
ADAMESCU,
17 octombrie 2011
***
Propuneri si contacte : editura.online@gmail.com
Situl aparţine ARP - ASOCIAŢIA
ROMÂNĂ PENTRU PATRIMONIU