PORTRET LIRIC
POEZIA
ABSURDULUI REAL ŞI A REALULUI ABSURD
Adrian Paparuz, Edmundo avea două inimi paparuz,
poezii - SEMĂNĂTORUL,
Editura –
online, martie 2009
Ar
trebui să ne întrebăm, unde se termină realul şi unde
începe absurdul? De cele mai multe ori acestea se amestecă inseparabil...
Dar ce-ar fi viaţa reală fără mirajul absurdului? Şi nu din real se hrăneşte
fantasticul?
Originalitatea acestui tânăr poet
a devenit deja notorie, de când a publicat câteva volume de poeme în care
îşi urmează traiectul propriu
fără a ţine prea mult seamă de convenienţele
care mai ţin legat cu sfoara, zmeul imaginaţiei sale. Zborul său
este liber, practic, fără coordonate geografice ori temporale.
Paparuz este aidoma unui vultur care se simte bine doar pe
înălţimile stâncoase de unde i
se desfăşoară pe dinaintea privirii agile, o întreagă
panoramă a umanului cotidian. El îşi ţinteşte
obiectivul şi nu-l
slăbeşte până ce nu-l secătuieşte de sensuri.
Adrian Paparuz este un copil teribil a cărui joacă
predilectă este de-a zmeii.
Poetul vorbeşte despre sine la
persoana a treia singular, el se dedublează în felul acesta, îşi
trăieşte scenariul scris de el însuşi, regizat de el însuşi, al cărui
interpret principal este, într-un decor cu recuzită reală.
El spune despre acest ciudat şi
insolit personaj care este el însuşi: „aşa
se născuse singur / într-o duminică după Paşte / şi
asta fiindcă Speranzza mama lui /
îl făcuse din flori / floarea- soarelui şi
ochiul-boului…”
Poemul său este continuu, o stare de graţie
permanentă, chiar şi când doarme îşi scrie memoriile în versuri,
somnul lui e un lung curriculum vitae.
Adrian Paparuz este un om generos şi deschis, pentru că: „iar în inimile lui încăpeau / o
mulţime de oameni / chiar şi un elefant trist” (aaaa...am uitat
un fapt important de precizat despre acest tânăr: „Edmundo avea două inimi / una mai mare şi una mai mare”
– după cum singur mărturiseşte, chiar la începutul volumului).
Asta ca să nu se creeze confuzii,
să se creadă că el este un om obişnuit! Şi pentru
că el îşi decide singur soarta ca un om matur ce este, „Edmundo omul cu două inimi / se decise să moară / de dublu
infarct!”
Printre rânduri, între o tăcere
şi alta, Paparuz spune: „mi-am
răscumpărat Adevărul / ipotecat / înainte de naşterea
mea….”
Asta da afacere, să-ţi
răscumperi, Adevărul! Cine are atâţia bani ca să-şi
poată permite să scoată din ipoteci, propriul Adevăr?
Uneori întâmplător, când
rămâne fără litere şi vrea să împrumute măcar câteva cuvinte, Adrian Paparuz
încearcă să versifice. E ca şi cum ar pune zăbală şi
ar înşeua un mustang nărăvaş!
Paparuz e un murg slobod alergând prin
câmpiile Poeziei!
Şi astfel trebuie perceput, orice
chingă îl face mai nervos decât şargul sălbatic:
„parcă viaţa şi-ar ţine
respiraţia / alergi cu viteza unui tren sălbatic / şi brusc te
izbeşti / de zidul singurătăţii / linişte / mintea ta
încearcă să iasă / să explodeze / chiar dacă degetele
ţi-au rămas / înţepenite / pe mânerul iubirii”.
Se-ntâmplă câteodată fenomene de
acest gen: „Fluturi / azi fluturi mi-au
dansat / pe piept / de-atât târziu se făcuse / devreme / prea multă
lumină / scăpase prin lut”.
Într-un deşert din care mintea nu-l mai
scoate „din amorţeala minţii”, Adrian Paparuz spune că: am devenit / secundă de nisip”.
De fapt, poemul acesta continuu, numit
Paparuz, e alcătuit dintr-o sumă de poeme-puzzle pe care le
aşează, aşa cum se pricepe. Şi le aşează bine.
Paparuz
îşi mărturiseşte iubirea neîmpărtăşită care
muşcă precum un lup din pieptul său: „mi-a mai rămas un lup / în piept / şi te mai strig o
dată / cuvintele se sparg de cer / n-am să-ţi mai cer nimic /
rămâi / îţi las la uşă lupul istovit / şi urletul din
mine / de vei deschide într-o zi / mă vei găsi în tine”.
Jocul cu
moartea nu-i e străin lui Adrian Paparuz, e o hârjoană continuă,
dar el poartă un scut protector: dragostea. Cu el poate să se apere şi chiar să învingă
această nimfomană, această „ironică
Sybillă” care se
furişează intempestiv în casa şi patul lui, dar care nu
ştie ceva esenţial: „că eu
renasc prin tine nesfârşit”.
Adrian Paparuz
e bolnav, e pierdut, aşa cum declară doctorul, prietenul, vecinul,
dar el recunoaşte: „sunt mort de dor
de albastru” deşi altădată spusese că îi e teamă
de albastru, să nu se prăbuşească în el.
E un alt fel
de a spune, la fel ca Nichita: „frunză verde de albastru/ mă doare un
cal măiastru...”
Adrian Paparuz
are reflecţii poetice retorice, de profunzimea şi simplitatea râului în alunecare:
„Ziua aceea / ce nume să-i dăm / acestei
zile / dintre miercuri şi joi / dintre astăzi şi mâine / cu ce
cuvânt vom umple / acest gol / dintre mine şi ieri / dintre tine şi
mâine / cum îi vom spune / clipei dintre dor / şi minciună / când vom
şti / să murim împreună”.
Jocul
dragostei, joaca jocului, jocul cuvintelor,
spiritul ludic triumfă, dragostea învinge, din joc, rămân doar
aripile de înger: „tu veneai spre mine /
dinspre înţelepciune / eu din joc / spre niciunde / ne-am întâlnit / la
jumătate / tu scăpasei de riduri / eu aveam cateva fire albe / ne-am
împletit / şi am zburat mai sus / decât îngerii / şi acum suntem
împreună / eu un moşneag / iar tu fetiţa ce o ţin de
mână / mai avem atât de puţin / şi ne vom întoarce acasă /
eu în lut / iar tu în speranţă / jocul cuvintelor / ne jucăm cu
cuvintele / tu pe o stea / eu undeva prin lume / culese necoapte / ni le
aruncăm / unul altuia / şi râdem / mâzgăliţi / de mustul
lor / dulce-acrişor / cândva nu aveam nevoie de ele / poate fiindcă /
te ţineam atât de strâns / şi sărutul ţinea loc / tuturor
cuvintelor / acum ne minţim / îmbrăcăm cuvintele / în staniol
roşu / aşa să semene cu Crăciunul”.
După cum
declară Paparuz, travaliul scrierii
nu e deloc o joacă puerilă: cuvintele ne izbesc / aproape mortal” deşi ele sunt gratuite, însă
cuvântul acela adevărat, neinventat, „în
fiecare zi/ jumătate la mine / jumătate la tine.”
Paparuz
e trist. Iubirea trădată
ucide cuvintele, iar Paparuz a amenajat din vorbele iubitei: „un
cimitir de cuvinte” – unde „stau de
veghe îngeri răniţi” deşi:
„e prima ninsoare din lume / şi fulgii de zăpadă mă orbesc
/ aş vrea să te strig iar pe nume / dar demult am uitat să
vorbesc / doar mă târ pe aleeile mute / din inimă mi-am făcut
lumânare / printre cruci o mie de ciute / vor să fie din nou
căprioare / un cuvânt să fi lăsat cu mine / să mă
legăn cu el peste vise / să-mi amintesc uneori despre tine / dar
le-ai vrut pe toate ucise / în cimitirul
cuvintelor tale / inima îmi arde mocnit / un gropar pământ mai
prăvale / peste ultimul tău cuvânt răstignit”.
Paparuz e un neînţeles. El
îşi îngăduie deseori să fie trist. Tristeţea e apanajul
poeţilor. Cine să-i înţeleagă? Doar îngerii. Ei se simt bine atunci când se
simt rău. Nici pe sine nu se înţelege. El e într-o continuă
căutare (de sine, de alţii, de sens, de Dumnezeu), şi când crede
că a spus totul, constată că tocmai cuvântul acela care trebuia
spus, nu l-a rostit. Aşa facem toţi, de altfel. El ne exprimă
doar gândul:
„Am crezut într-o zi / c-am spus totul / vroiam
să-mi sting inima / şi să merg la culcare / fără
să ştiu că doar tu / eşti marea mea căutare / ai fost
lângă mine o viaţă / eu n-am putut să te văd / acum /
disperat / o paiaţă”.
El a circulat cu „Trenul fericirii” şi s-a oprit
„într-o gară de vise”:
„Era în noaptea de ajun / tu aveai lacrimi aprinse /
pe peron se plimba moş Crăciun / viscolea liniştit cu
speranţe / trenul întârzia de o viaţă / amintirile fluturau
peste case / doi bătrâni desenau flori în gheaţă / ne-am
cunoscut într-o gară de vise / era iarna din urmă / sângerai din
pupilele ninse / eu îmi pierdusem o umbră / mulţimea împingea
disperarea / copiii ţipau după ţâţă /
nenăscuţii căutau prin beznă cărarea / casiera vindea
iluzii desculţă / te-am iubit chiar acolo în gară / oricum gara
era universul / mi-ai donat o privire fugară / m-ai rugat să inventez
sensul / din cer începuse să cadă / implacabil sfârşitul / un
orb începuse să-l vadă / pe Lucifer cum înfige cuţitul / ne-am
cunoscut într-o gară de vise / eram ultimii călători”...
Bineînţeles
că „trenul fericirii” a plecat demult, că peronul a rămas
pustiu, şi că, aşteptând alt tren, şi mereu alt tren constată
că ai rămas de tot singur:
„dar ştiam că ziua aceea nu va fii
niciodată / că peronul acela va rămâne pustiu / iar
trenul,trenul sortit / va rămâne un mit / doar un mit”.
Paparuz se teme. Multe sunt lucrurile şi
fiinţele care-l fac să se
teamă. Infinitul îl sperie. Dar mai
cu seamă Paparuz se teme de sine:
„mă tem de purpura luminii / de infinitul care
curge-n noi / de lacrima ce-nvinge fericirea / de ochii tăi îndoliaţi
şi goi / mă tem de viaţă şi mă tem de moarte / de
roua dimineţii şi de timp / de drumuri ocolite şi de
şansă / de neputinţa de a fi iubit / mă tem de grâul
pârguit / de boarea rece şi de soare / de chipul tău nedefinit / de
visul care veşnic moare / mă tem de mine / de iubirea mea / dar mai
ales de tine / de tăcerea ta”.
De fapt, credem, acesta e
adevăratul chip al lui Paparuz, nu cel pe care-l afişează cu
nonşalanţă, în tonuri autoironice. El este un mare timid, plin
de sensibilitate, vulnerabil în toată iubirea lui pe care vrea s-o
dăruie dar nu prea e nimeni în preajmă care să aibă nevoie
de ea. De aici vin şi aceste temeri. Iată cum exprimă el poetic
această stare:
„mai vine un timp / când pleoapa muşcă /
şi-mi lasă ochiul sângerând / de amintiri / se mai naşte un timp
/ când braţele mele întinse / se rup de atâta nemângâiere”.
E ceea ce ni
se întâmplă, îndeobşte, nouă, oamenilor:”E trist / când clipele trec prin noi / ca un fir de iarbă crescut
prin zăpadă / aflăm adevăruri / ce n-ar fi trebuit aflate /
mai vine o vreme / când ochiul îmi izbeşte pleoapa / în căutarea
chipului tău / când braţele mele / te-ascund înlăuntrul meu / lăsând
pentru un timp / locul dintre noi /ocupat”.
Da, Paparuz,
în pofida aparentei puteri a
voinţei pe care o afişează e un om ca şi noi,
ceilalţi, însă ceva mai sensibil, însă el nu se
ruşinează să-şi recunoască această
vulnerabilitate, pe care o transfigurează poetic, fiindcă doar
aşa înţelege să-şi învingă stările: „şi-apoi,mirat de întâmplare /
să cânţi pe ţărmul otrăvit.../ desculţ,să
minţi că nu te doare, / chiar de ţi-e sufletul smintit.../ să-ngropi în tine universul, / să
nu mai laşi nimic din el, / în moartea lui găseşte-ţi
sensul, / din timp fă-ţi glugă de oţel.../ să râzi
să poţi,de noaptea-ţi pare / un giulgiu greu,de nepătruns,
/ şi să rămâi în nepăsare, / chiar dacă viaţa s-a
ascuns...”
De
nepăsare nu poate fi însă vorba la Paparuz. Orice, dar nu de
nepăsare. El îşi poate face inima – inel, îşi poate face mâinile garoafe şi
amintirilor le poate pune la gât eşarfe... Iată ce poate face
Paparuz.
O voce
expresivă, unică, o voce distinctă în peisajul liricii actuale.
Paparuz.
Un poet care crede cu tărie în
Iubire. Care îşi împodobeşte
sufletul ca să primească iubirea. Un poet care aşează
iubirea la rang de virtute: „Iubire peste
veacuri... / pe prispa sufletului meu, / am aşternut covoare / ca tu
să ştii, că numai eu / te-am aşteptat
fără-ncetare..../ trecut-au veacuri de atunci / şi s-au schimbat
popoare, / dar zeii, ce mi-au dat porunci, / sunt încă în picioare / chiar
dacă lumea va pieri, / şi sunt atâtea semne, / iubirea mea nu va muri
/ prin ploile eterne / sunt ca un sfinx în asfinţit / privind adânc în
zare...”
El visează întoarcerea în Paradis...acolo
unde cândva a fost fericit...
Paparuz, un poet care mai „înalţă zmeie / pe cerul
speranţei”, care se poate
preface în înger pe umărul fiinţei iubite şi adeseori se face
„zbor” pentru ea.
„Doar atunci
când singură / vei dori să-ţi deschizi colivia de aur / să
priveşti din nou răsăritul / aripile mele îţi vor
dărui / din nou / zborul”.
Paparuz, ca orice poet visează. Visele
lui se prefac în curcubeie sonore. Visele lui sunt frânturi de vitralii: „desculţi prin iubire / să ne
facem poteci / din roua stelară / să zidim paradisuri / cu genunchii
să râdem / de-amintirile reci / îmbracă-te / dezbrăcată de
frică / cu mătasea luminii / curgătoare prin pace / mai
lasă-mă să tac / sub pleoapele tale / să te-acopăr cu
inimi / şi să-ţi cânt / zboară femeie cu mine / sub noi
pământul / s-a stins”.
Paparuz pictează. El e un pictor
neobişnuit, aşa cum e un poet neobişnuit. „ieri am pictat / mirosul
frunzelor / le-am aşezat / nude / pe piedestalul / pe care până ieri
/ ai stat tu / din profil / ai jura că e un Rembrant / un ochi mai adânc /
ar găsi asemănarea / cu Dali / probabil doar tu / vei observa /
sublimile linii / ale trupului tău / vor rămâne acolo / orice voi
încerca / să visez”.
El a învăţat şi
ştie acum bine: „azi / ura /
înseamnă fericire / paradoxul iubirii”.
Papazuz speră. El speră că va
găsi într-o zi, în zâmbetul iubitei, „lumina vie/ dintre sensuri”: „prin
zâmbetul tău / ca o fereastră / m-am sinucis în fiecare zi / sperând
de fiecare dată / că dincolo de el / să pot găsi / lumina
vie / dintre sensuri / tunelul dintre a fi / şi a nu fi / m-am
prăbuşit / cu braţele deschise”.
Paparuz zugrăveşte în
versurile lui tablouri de viaţă, tablouri votive, tablouri în care
chipurile şi peisajele se animă: „bătrânul
suduia molcom / aşezat / să nu îl trezească pe Iacob /
armăsarul / tocmai acum / când şareta cobora pe ultimul drum / ar fi
vrut să strige / toată viaţa îşi dorise asta / doar că
strigătul lui / se izbea mereu şi mereu / de cei şapte ani de
acasă / prefera să mai tragă un fum / din ţigara
răsucită / cu mâinile tăbăcite / tremurânde / şi
să tacă / aşa făcuse întotdeauna / chiar şi atunci /
când / cu aceleaşi mâini / prăvălise veşnica
ţărână / peste băiatul lui / soarele / lumina / viaţa
/ până şi înjurăturile / le aşeza cu grijă / în ordine
/ în aceiaşi ordine / cu care îşi aşezase / rând pe rând / toate
lacrimile / deasupra disperării /
doar Iacob / la fel de bătrân / ştia ce e în inima lui / iar
uneori / şi-ar fi dorit să se înhame / în locul bidiviului /
niciodată nu-l părăsise / ca şi acum / pe ultimul lor drum
/ bătrânul suduia molcom / aşezat / şi mai trase un fum /
Dumnezeu îi aştepta zâmbind”.
Paparuz – trubadurul modern cu chitară,
adiddaşi şi blugi, cu ochelari (probabil), căruia-i plouă până şi-n
vise, o ploaie albastră ca la facerea lumii. „ne plouă tăcut până-n vise / universul donează
azurul / tu râzi printre lacrimi aprinse / ignorând voit trubadurul / şi
plouă iubito de-o viaţă /
ni-i ploia infern şi ni-i rai / tu sculptezi absurd nori din
ceaţă / eu îţi cânt despre soare şi cai / mai priveşte
o dată spre mine / nu mai ştiu dacă plângi dacă râzi / mai
spune-mi ceva despre tine / chiar dacă mâine din ploaie / m-alungi”.
Paparuz – un poet de pe Strada Mare, de care
nu se poate despărţi, un poet citadin, care iubeşte fiecare
piatră de pe strada sa pentru că aici şi-a clădit, din
stele mici, universul: „aici unde am tras / întâia oară cu
praştia / unde am plantat primul pom / unde dragostea / a
răsărit din grădină / Strada Mare nu începe cu mine / ar fi
absurd să cred asta / dar pe nici o altă stradă din lume /
n-aş putea fi eu”
Un poet – Paparuz – care
trăieşte cu „Credinţa iubirii”. El şi-a transformat Iubirea-n
Credinţă şi Credinţa-n Iubire şi
Speranţă „vor mai trece zile / poate luni / până
când degetele mele / îţi vor putea vorbi / cu o simplă atingere / nu
te îndoi de acest adevăr simplu / obişnuinţa e a doua
natură / uneori sau deseori / dreptatea stă în talerul de sus / al
balanţei / nimic din ceea ce pare / nu este real / dragostea e / ca un
copil / creşte / înfloreşte / sub lacrimi / nu te-ntrista / fiecare
clipăînclină / acel taler / e suficient să / mă
iubeşti / şi să crezi...”
El e un
veritabil „pictor de suflete”, ca şi pictorul inventat de el, numai că Paparuz, pictează sufletele în cuvinte: „El Corrado picta suflete / pe
plaja oceanului / nu era pictor /
învăţase doar să citească / prin inimi / nici nu era greu /
tristeţea se născuse / odată cu El / copiii veneau fericiţi
/ la uşa colibei sale / şi ieşeau cu aripi de înger / femeile
cernite / ieşeau zâmbind / chiar dacă roşul bordo / cu care El
Corrado / le zugrăvise inima / li se scurgea artistic / pe sâni / pe
coapse / nu cerea nimic nimănui / El Corrado picta sufletele / cu suflet /
iar turiştii veneau / de la marginea timpului / pentru culorile lui /
îmbătrânise pictând / suflet după suflet / iar uneori se amăgea
/ crezându-se un fel de Dumnezeu / dar oamenii îl iubeau / în fiecare vară
/ azi / însă / El Corrado / îşi pictase sufletul transparent /
şi coliba lui / devenise arcă / El Corrado n-a existat / dar culorile
lui / au rămas pe nisip / în aşteptarea / sufletelor”. Admirabilă poezie!
Un
astfel de portret de suflet este cel al femeii, din „Fusta soarelui”
„aveai o gaură în fusta/ dăruită de
bunica / înainte să moară / şi / nu o iubeai / neapărat /
pentru acest fapt / ci / pentru că cineva / desenase pe ea / un soare
imaginar / chiar în dreptul găurii / ai mai fi dormit / nici câinii nu se
trezesc / atât de devreme / dar porumbul / nu ştie asta / te aşteaptă
/ să-i mângâi orgoliul / şi pleci fără să mănânci
/ atârnată de sapă / fericită / că şi de data aceasta
/ Mitică / va încerca / cu degetele lui murdare / să ajungă
dincolo de soare / porumbul mai poate aştepta / şi / apoi / ce
dacă / babele vor striga speriate / că te-ai îmbrăcat în
eclipsă / porumbul e mulţumit / şi Mitică / Universul
începe din fusta / bunicii”.
Paparuz e
conştient că este: „în fiecare
zi mai plin / mai luminos / sub greutatea speranţei / eşti / sunt / o
relativitate menită / din prima zi a Creaţiei / să fie absurdă”.
Poetul visează rotundul, visează
să fie „doi într-o inimă /
stăteai pe leagănul / copilăriei mele / părul ţi-era
plin / cu frunze de nuc / tremurai rătăcită / era prima zi de
toamnă / din viaţa ta / aşa te văd şi acum / cu buzele
plânse / strivite inuman / de amintirile / unei ierni / în care ajunsesem /
amândoi în acelaşi timp / sub aceiaşi ninsoare / nu te-am iubit /
nici tu / iubirea se naşte din doi / noi am avut o singură inimă
/ pe care / acum nu o putem împărţi / îţi dăruiesc partea
mea de inimă / (eu pot să mă urăsc şi fără
ea) / ai grijă tu / de tot ce e acolo”.
Iubirea e oarbă, se ştie. Poetul, în
cătarea iubirii sale, bâjbâie
precum orbul cu bastonul cel alb:
„sunt un orb / ce pipăie trecutul / cu bastonul iubirii / privirea mi-a
rămas / înţepenită / deasupra patului / pe icoana pictată /
cândva pentru noi / chiar de Dumnezeu / în ziua aceea ne făcuse îngeri”.
Paparuz îşi face un autoportret
în oglindă: „fiecare pas / mă
apropie de tine / fiecare clipă / chiar dacă eu păşesc
înapoi / chiar dacă nu privesc în oglindă / ştiu că
îmbătrânesc”.
Lui Paparuz îi plânge răsăritul din
suflet, colindând pe tărâmul amintirilor crude, de atâta strigăt, în căutarea
iubirii: „aminteşte-mi că
şi Dumnezeu / te-a iubit mai mult decât mine / din piroanele trupului
său / picură peste noi mântuire / aminteşte-mi iubito că
sunt / că respir odată cu tine / eu mă tem să mă sting
pe pământ / învelit în coroane de stele / aminteşte-ţi uneori
chiar şi tu / că-ncepusem să scriem istoria / unei lumi
fără lacrimi / şi-acum / plânge cu noi fericirea /
aminteşte-ţi / şi vino / cândva / pe tărâmul amintirilor
crude / mai pune o floare / ceva / şi râzi / când soarele va apune”...
Da, Paparuz este poetul „răstignit
în cuvinte” (cum altfel, pentru
că doar Cuvântul e Crucea poetului):
„Răsăritul din suflet: îmi spui lucruri simple / cuvintele tale /
crescute în inimă / coboară prin mine / ca apa sfinţită /
sunt răstignit în cuvinte / între ieri şi azi / chiar pe hotarul /
dintre întrebare / şi răspuns / ţi-aş spune că sunt fericit
/ dar Dumnezeu nu m-a lăsat aici / pentru asta / aş striga că
sunt pustiit / dar strigătul meu / s-ar întoarce / în mine / suntem
singuri / amândoi condamnaţi la iubire / ca o icoană pe sticlă /
în spatele meu e pustiul / privindu-te zăresc oaza visată /
te-aş putea aşeza lângă mine / pe crucea destinului / dar cine
m-ar ţine de mână / în noaptea ce se aşează / încet / peste
răsăritul din suflet”.
Paparuz, cel
care aşteaptă la uşa inimii să i se deschidă:
„Deschide o uşă... / Deschide o
uşă, iubito, / E atât de cald în inima ta...../ Ţi-am
aşezat, deunăzi, timpul pe buze, / Şi acum, când secundele mi-au
aburit ochelarii/ Cred că am greşit / Condamnându-mă să te
iubesc / Aşa, fără să îţi cer ceva în schimb...”
Paparuz nu
poate fi ignorat, uitat, neglijat, chiar dacă uneori oamenii mai fac asta.
El însă rămâne. Este condamnat să rămână. În memoria
inimii viitoare.
„Pe
mine mă poţi exila / oriunde vei voi să mă naşti / pe
oricare adevăr / pe oricare minciună / mă poţi ucide chiar
şi aici / în memoria inimii tale”.
Paparuz. Un om vesel de trist,
melancolic fără măsură, romantic cât cuprinde.
Surghiunit şi
condamnat la neuitare.
„nici nu mai ştiu / în ce zi era / sau / cel
puţin / dacă bătea vântul / când am învăţat / să
păşesc prima oară / pe inimi / îmi amintesc doar / râsul meu /
durerea mamei / şi mirosul cald de plăcinte / mai târziu / spre
sfârşitul icoanelor / dincolo de câmpul inimilor / mai departe / de tot ce
ne ţine aproape / am învăţat să privesc / suferinţa /
eu însumi / inimă călcată / de primi paşi / ai copilului
meu”.
Paparuz care tocmai a închiţit „ultima bucăţică de lume”.
Al cărui nume-l greşesc deseori rostind
Papazur, un om care se înfruptă cu
hălcile cerului, hăpăie
lacom azurul, chiar şi din inimile noastre...
CEZARINA ADAMESCU,
24 martie 2010
***
Propuneri si contacte : editura.online@gmail.com
Situl aparţine ARP -
ASOCIAŢIA ROMÂNĂ PENTRU PATRIMONIU