O CARTE DESPRE O
LUME ABSURDĂ CARE NE INVADEAZĂ
CRISTINA ŞTEFAN, CAZ CLASAT sau
Douăzeci şi patru de ore în Molando, Semănătorul,
Editura Online, 2010
Extrem de
activă pe tărâm virtual, prin blogul intitulat frumos Tărâmul Poeziei, al cărei
administrator este, Cristina Ştefan, cu pseudonimul literar Ada Chifor, ne
poartă acum, cu acest debut strălucit la Editura
Semănătorul, pe un tărâm ideatic, ţinut fabulos, cu multe
catacombe, numit în mod ciudat, Molando,
acolo unde îşi plasează acţiunea prozelor sale
realisto-fantastice, apărute în luna ianuarie curent şi care
constituie o surpriză, nu numai pentru
cei care cutreieră Tărâmul, dar şi pentru sine
însăşi. Cu un titlul aparent
de policier, cele trei proze (Stafiile, Extratereştrii, Bond) care alcătuiesc
volumul se înscriu pe plaja atât de generoasă a epicii contemporane, cu
inserţii în real, dar şi în imaginar, deopotrivă şi cu un
final cât se poate de absurd. Teoria absurdului în proză are darul,
însă de a oferi de fiecare
dată, o pildă.
Acţiunea
debutează „în liniştea
stătută a amiezii”, într-o mahala în care, de
lene, nici vrăbiile nu ciripeau”. O dată fixat cadrul,
liniştea este sfărâmată de strigătul unui puşti care
anunţă moartea lui Moş Agape.
În modul acesta intempestiv,
intrăm în povestea
propriu-zisă, al cărei protagonist, mortul, un pensionar singur,
uitat de neamuri şi prieteni, locuise cu chirie la o văduvă
săracă. Imediat mahalaua se pune în mişcare, şi mai cu
osârdie, maiorul Stroiu, omul de ordine
al localităţii, demarează operaţiunile de rigoare într-un
asemenea caz. Cercetate, catacombele se dovedesc a nu ascunde nimic, afară
de un aer stătut, irespirabil, care provoacă leşin.
„Catacombele din Molando
erau medievale. Ca un labirint subteran, ascundeau istorii de veacuri. Pe acolo
trecuseră averile furate, acolo stătuseră ascunşi haiducii,
în catacombă se refugiau megieşii în vremuri de atac şi boli.
Un adevărat abataj,
construit din piatră şi cărămidă arsă, cu
bolţi rotunjite, era folosit acum de aurolaci. Dar şi ca depozit
pentru locatarii caselor de deasupra. Era un beci comunal pentru că nimeni
nu se gândise să-l declare monument istoric. Era folosit după bunul
plac şi după legile primului venit. Se întindea sub uliţele din
Molando şi avea nenumărate ieşiri, unele chiar prin casele
oamenilor. Un păienjeniş. Cei care-l cunoşteau bine erau foarte
respectaţi în comunitatea de infractori.
Stroiu era de temut, fiind
as al catacombelor.”
Lumea interlopă îşi găseşte aici
vadul cel mai propice afacerilor.
Suntem în plin thriller. Şi
dacă situaţia n-ar fi sinistră, ţi s-ar părea chiar
amuzant,limbajul personajelor adunate să caşte gura ori cu
responsabilităţi poliţiste care vor să-şi ia în serios
munca. Glasul auctorial ne aduce cu picioarele pe pământ, „O zi
dementă...Şi abia începuse.”
Autoarea scoate la iveală
realităţi dureroase, cotidiene, cu
aurolaci, cu indivizi suspecţi şi cu toate
blestemăţiile aduse de tranziţie. „Aurolacii nu stăteau ziua
pe acolo. Dar pungile cu drog, mizeria şi mucegaiul puteau să omoare
un neavenit.”
Interesant la Cristina Ştefan
este faptul că atribuie animalului dresat de poliţie, cu gradul de
căpitan, pe lângă instincte foarte bune, însuşiri omeneşti, gândire,
simţire şi chiar suflet. Vultur reuşeşte chiar să se şi
amuze pe seama situaţiei create,
şi a oamenilor speriaţi, el e capabil să simtă dor
de partenera femelă, Ivett, ceea ce nu e tocmai
normal pentru un câine.
De fapt, moartea lui Moş Agape
este pretextul pentru scoaterea la iveală a nenumărate afaceri
dubioase, cu trafic de carne vie, cu mită, cu bani daţi cu
camătă şi alte daravele.
Metodele şi limbajul
poliţiştilor sunt de natură să-i înspăimânte pe
toţi cei săltaţi la secţia de poliţie
orăşenească, să dea
declaraţii.
Acţiunea e strânsă,
susţinută, autoarea nu-şi îngăduie trenări şi pauze de
sporovăială care nu duc la nimic.
Declaraţiile despre defunct sunt
un bun prilej pentru cei de faţă de a-şi aminti
împrejurările în care l-au cunoscut. Mai ales, Sofica, femeie încă
tânără, căreia îi fusese iubit, spre obida bărbatului ei,
Petre:
„Sofica plângea, stropind
foaia rămasă aproape nescrisă. De atunci se ducea la Agape numai
noaptea şi o dată pe săptămână, ziua, cu Chira
lângă ea, îi făceau
curat şi mâncare. Dar
nopţile, of, nopţile erau viaţa netrăită cu Petre.
Agape era un bărbat
bun, niciodată nu o bruscase şi înainte de a-şi face liberarea
de bărbat o mai pupa, îi zicea că e frumoasă şi, după,
o lăsa să doarmă o oră, două, că pe la 6 venea
Petre din schimb. Agape, Agape...”
De fapt, numele personajului, Agape, ce
înseamnă altceva decât „dragoste” în greceşte? Şi se ştie
că numele desemnează în cea mai mare parte, trăsăturile persoanelor. Se zice că
este ales de ursitoare.
Fiecare este învăluit
în propriile lui gânduri ca într-un linţoliu.
Danu, fiul Chirei,
călătoreşte şi el pe firul amintirilor despre Agape:
„Danu privea apatic pe
fereastră. Nu-şi venea în fire după şocul avut la imaginea
lui Agape, cu cuţitul înfipt, şiroind de sânge. În mintea lui se
învălmăşeau imagini din copilărie amestecate cu cele din
adolescenţă şi acum, tânăr...
După moartea
tatălui său pe când avea vreo 12 ani, Agape venea la şcoală
şi-i aducea bomboane în pungi maronii sau rahat învelit în celofan. Îi
spunea că îi este
unchi şi ca
mamă-sa nu trebuie să ştie că-l vizitează.
Când l-a luat prima
dată la pescuit, la undiţă, aşa se forţase să
tragă prada că îl smuncise şi căzuse în apă. Agape
sărise imediat şi îl scoase la mal apoi l-a
spălat ca pe un prunc
şi i-a pus hainele la uscat, la soare.
- Să nu-i spui
mă-tii!
Încoace, în ultimii ani,
după ce-şi luase slujba, vorbeau mai rar, dar când se întâmpla, prin
curte sau la coadă la sifoane, tot ca pe un copil îl trata.”
Lucrurile se
precipită şi mai mult când se află că şi Mica,
verişoara lui Danu fusese găsită spânzurată.
Realismul fantastic
îşi găseşte în această proză expresia fericită,
mai ales atunci când, câinele Vultur ascultă atent discuţia,
apoi se duce şi o înconjoară
„tandru” pe Sofica, „adulmecându-i poalele capotului din burete matlasat”.
În altă
secvenţă, câinele se distrează pe seama oamenilor, se preface
şi uneori nu-i poate suferi pe oameni. Este un procedeu destul de rar
folosit în proză, cu excepţia literaturii de gen: fabula, satira, literatura
pentru copii.
„Vultur nu-l putea suferi pe Stroiu. Simţea în el un
caracter josnic, ascuns după cortina justiţiarului. Eheiii, de câte
ori s-a prefăcut că găseşte o urmă numai ca să-l
lase cu botul pe labe... În câte cazuri s-a prefăcut că “vede’’ sau
“simte’’ numai pentru a-i dovedi cât este de limitat... Vulturului îi
plăcea să se distreze pe seama lui
Stroiu. Şi-acuma gândea:’’păcat de Zbîrnea!
Bun om la suflet.’’ Numai un câine îşi putea da seama.
Stroiu îl trase de lesă
afară din maşină.
- Hai, capitane, gradul
mă- tii! Dă- mi asasinul!
- Ham! Îţi dau pe
mă-ta! gândi omeneşte Vultur.”
Aceste atribute omeneşti ale câinelui, sunt de natură să
stârnească amuzamentul cititorului.
Într-un loc cum e Molando, asemenea evenimente nu sunt o noutate, însă.
„În mahalaua uitată de lume şi de legi, timpul se
scurgea lent, oamenii erau de când lumea acolo, în casele lor de paiantă,
cu grădini în faţa verandelor, cu noroaiele uliţelor care se
uscau numai în arşiţa verii, ca acum, transformându-le în dune de
praf.
Aici nu erau norme de
existenţă, chiar căpitanul Stroiu aplica legi amestecate,
prelucrate în mintea lui, adaptat la comunitatea aceasta ruptă de lume
şi timp.
Oamenii îşi
câştigau pâinea de toate zilele din bişniţă sau muncind în
alte zone ale oraşului, la fabrici sau cu ziua la patroni. Crâşma era
locul lor de întâlnire şi acolo se
puneau la cale tunurile în afaceri dubioase cu lemn, droguri sau femei.”
Şi cu aceste explicaţii, autoarea ne
introduce în a doua secvenţă epică intitulată „Stafiile”. Şi aici începe, de
fapt, ezotericul. Reîntorşi în camera defunctului Agape, avem de-a face cu
spirite, cu entităţi şi cu oameni vii care laolaltă,
alcătuiesc o faună stranie, vecină cu magia:
„Danu deschise
şifoniera:
- Ce faci nea Agape în
dulap, bre?
- Nu ţin minte unde-i
chitanţa, măi Danu. Banii îi ţinea Zbîrnea!
Mica, îmbrăcată în
halatul subţire şi transparent, cu părul răvăşit
şi privirea împietrită de groază intră în cameră:
- Bre, nea Agape, măi
Genu, trecu Sandu pe la mine, măi! Da’ nu’ş ce am. Că nu-mi
amintesc când?
Ieri? Săptămâna
trecută? Nu ştiu datele, măi! Voi ştiţi? E iarnă?
E vară? E noapte? E zi?
- Mica, dacă vii din
baie ce eşti aşa speriată, fata tatii? o întrebă Agape,
nedumerit.
Cei trei pluteau
liniştiţi, uitaţi de necazuri sau probleme muritoare. Numai
Agape voia să mai rezolve din ele, nepricepând de ce nu putea apuca
lucrurile şi
intra prin uşi şi
pereţi fără efort.”
Predilecţia autoarei
spre proza fantastică este evidentă.
Avem de-a face aici, cu o filiaţie cezarpetresciană, mai
puţin crimele care se anunţă cu surle şi tobe, dar mai
ales, cu înjurăturile şi bastoanele de cauciuc ale jandarmilor
şi poliţiştilor de proximitate, care sunt deranjaţi la
culme că în noaptea în care sunt ei de rond, se întâmplă evenimente
extraordinare, menite să-i scoată din amorţeală şi din
oboseala unei ture care pare că nu se mai termină.
„Stroiu îşi lua nitroglicerina
şi, în grabă, îl sună pe Furtun. Nu mai avea timp de cercetarea
unui nou caz de crimă. Timpul lucra în defavoarea lui.Oricum legătura
era directă între cazuri, gândi ştiinţific Stroiu. Era îndemnat
de flerul lui de poliţist spre catacombă. Acolo era misterul”.
O situaţie foarte amuzantă are loc în preajma catacombei la
care protagonist este câinele Vultur şi căţeaua Yvette care
hămăie în limba franţuzească:
„Porniră în josul
străzii, intenţia lui Stroiu fiind să intre el acuma în
catacombă. Căldura aburea viţele de vie de la porţi iar pe
băncuţele de lemn, lojele clăcii mahalalei, dormitau pisici sau
căţei cu inaniţia în priviri.
Strada era poreclită
Tiribomba tocmai pentru vizitele dese ale poliţiei şi locatarilor
dubioşi.
- Ia să ne
distrăm, îşi zise Vultur în gând şi în dreptul crâşmei Zânicăi se smulse din
lesă prefăcându-se ca apucat.
- Huoo, capitane! Că
mă ştiam însetat, dai o bere? Sau îţi arde de
tăvăleală, ha?
- Vezi tu
tăvăleală, mitocane!rânji Vultur şi-l mârâi nervos.
La intrare, Vultur o
zări pentru prima dată!
- Mamăăă! A
coborât din OZN? Ce-i cu fiinţa asta de la zeii câinilor, pe pământ?
- Bonsoir, monsieur! Je suis
perdue! îi adresă Yvett un rafinat
‘’ham’’.
Mai mult decât atât, câinele cu grad de căpitan
de poliţie este şi „poet:
„Când plecară de la
Zânica, Vultur n-o mai zări pe Yvett în preajma crâşmei dar îi lua
urma uşor... mirosea a frezii:
- Of, divina mea, te
găsesc şi-n labirint!...”
Foarte curând avem de-a face cu detectivul Mancu – om
cu puteri paranormale „care
vedea cu ochiul din ceafă întâmplările din Molando. De multe ori depistase infractorul după
culoarea aurei suspecţilor. Stroiu
îl chemase în catacombă de
dimineaţă,
după ce Zbîrnea căzuse leşinat de mirosul pestilenţial din
subteran.”
Elementul supranatural se
infiltrează în real şi avem de-a face cu o lumină
nepământeană şi cu nişte stafii care plutesc dezorientate
prin cameră. „Agape întreba unde-i chitanţa, Mica se
tot lamenta că nu ştie dacă e noapte sau zi, Zbîrnea se
ţinea aproape de Vultur să-l mângaie iar Danu medita, într-un
colţ de tavan, la planul de asasinat, făcând strategii”.
Şi, la fel de brusc şi confuz,
păşim în cea de-a treia secvenţă a prozei, intitulată „Extratereştrii”. Nu lipsesc
situaţiile comice, cea în care
Sandu, zace într-un colţ, prăvălit în
catacombă, cu o sticlă e ţuică în mână. Şi în
clipa când detectivul Mancu se lovi cu
faţa de zid, constată că intrase dincolo, parcă într-o
altă dimensiune, de fapt într-un întreg sistem subteran de urmărire
şi monitorizare. Detectivul abia mai avu timp să-i strige
cetăţeanului turmentat:
„Băi, Sandule! Mă teleportez,
handicapatule!
Flăcări reci
izbucniră de jur împrejur luminându-le trupurile ca neoane. Sandu era
înlemnit într-o poziţie ciudată, aşa cum îl apucaseră
transformările materiale şi psihice. Se visa pe dealurile cu
viţa-de-vie, agăţându-se în scaieţii plimbători
şi cântând ,,căsuţa noastrăăă... ’’
În haosul luminos se
ridică, din aburi de acid sulfuric, coca unei nave spaţiale...
Apărură gângăniile în trapa luminată colorat, ca baloanele
la carnaval.O orgă de lumini intona în bas profund:
- Sta-fi-i-le... bum, bum,
sta-fi-i-le... buuuuum! metalice note robotizate.
- E-va-cu-a-ţi
sta-fi-i-le... Un minut până la explozie…”
De fapt, aici intervine
elementul ştiinţifico-fantastic pentru cine empatizează cu
filmele de profil în care absurdul atinge cote inimaginabile:
„Aruncătoarele de
flăcări făceau imaginile orbitoare.
Scara nu mai exista,
zidurile nu mai existau! Mancu şi Sandu erau nişte spectre luminoase
înţepenite în timpul absolut. Independence day... Într-un efort
incredibil, Sandu îl apucă de mână pe Mancu, îi smulse sticla şi
aruncă ţuica înspre gângănii!
Ca fripte, fiinţele
superioare se prăvăliră într-un haos de tentacule, antene, ochi
compuşi, guri pâlnie şi trompe hidoase.
Un culoar neaşteptat se
ivi şi, cu Mancu în spinare, Sandu reuşi să se îndepărteze
înspre sud... spre ieşirea de la Zânica...
Când sosi momentul lui
Stroiu să coboare în pivniţă, lumina translucidă era deja
atotputernică.
Gângăniile rănite
de ţuica lui Sandu, zăceau pe jos, ridicând alene câte un tentacul
sau compunându-şi greşit vreun ochi sau vreo antenă.
Carnagiul văzut, l-a
făcut pe Stroiu să o ia la sănătoasa dar prea târziu!
Lumina îl pătrunsese deja în spirit. Vultur sesiză schimbarea
imediat, făcând o piruetă grijulie în jurul muntelui de om, la
ieşirea prin chepeng.”
De fapt, explicaţia
este cu mult mai simplă:
„Cred că a fost o
explozie de gaze la nea Agape. Se zgudui Tiribomba dar toată lumea bine!
Că ăştia doi
beţivi şi scursurile societăţii civile ce sunt, au venit
prin pivniţă adineaori... şi..şi..unşi din cap
până-n picioare cu ceva strălucitor... ca de ice lips...”
Se dovedeşte că
proza este o parodie a romanelor poliţiste ieftine în care elementele
telurice se amestecă celor cosmice şi în care efectele speciale
ţin loc de acţiune. Şi filmografia universală este plină
de asemenea pelicule.
„Când cei trei
ieşiră, Mancu, Stroiu şi boieru’ Sandu, fură
întâmpinaţi de un curent rece, ce le strângea pielea şi le ardea
ochii… Acoperişurile caselor din Molando licăreau ca
instalaţiile cu beculeţe la Crăciun,în parcul
orăşenesc...
Stroiu privi în întuneric spre
gard... Nişte mişcări ciudate ... Îşi bulbucă ochii
şi mental se concentră o dată şi încă o dată.
Brusc, din ochi îi ţâşniră două raze
albastre, roşii,
violete, portocalii. Măsura cu ele baza gardului şi un foşnet ca
de frunze uscate năpădi dinspre gard... urmat de un ciripit... cip…
cip... cip, cartela
sim... resturile câtorva
gângănii sclipiră în noapte.
Nimeni nu le ştia...
Stroiu se credea eroul galaxiilor unite, deja.”
Gândaci, larve,
mutanţi, o civilizaţie necunoscută invadatoare, gângănii
perfecte cu antene gigant, oameni-păianjen, întregul arsenal al filmelor care fac
deliciul copiilor şi tineretului. O antiterapie cu elemente care mai de
care mai monstruoase.
„Din
boscheţi apăru geamăna.
Aveau mâinile tentacule pe
capul hidos, ca într-o poziţie de triade la izvor.
- Sex şi bani,
pământeni nenonorociţi! Aţi înnebunit galaxia. Pe Jedi l-a
costat un sistem solar ca să ajungem la voi. Vrem Tot. Vrem valoarea
voastră în
evoluţia speciilor: Sex
şi bani!”
De fapt, autoarea
satirizează societatea ale cărei valori, ridicate la rang de
virtuţi, sunt sexul puterea, banul, răul sub toate aspectele.
„Târziu, în noapte, stelele sclipeau deasupra Tiribombei, în liniştea
aşternută somnului.
Erau atâtea lucruri neclare
în mintea lui Ghiţă, soţul Micăi, cea sugrumată de
dimineaţă. Mica lui, zăcea într-un sertar rece la morgă, alături de Danu, Zbîrnea,
Agape... patru morţi
într-o singură zi, şi doi asasinaţi...
Mica lui... muncise mult în
societatea lui Agape iar plata fusese pe măsură; recent îşi
deschisese şi fundaţia pentru cei atacaţi de gripă porcina
şi aviară, şi
investiseră deja
miliarde în fermele de porci şi găini. El se ocupa de tăieri,
jumuliri, pârliri, şi distribuia carnea în magazinele din Molando.Cum
şi cine să-i facă Micăi lui una ca asta? Anghel? Era deja
mort... Danu era la Poliţie la ora crimei... Şi-apoi erau amândoi
prea boemi pentru aşa crimă... dar de ce era Mica prietenă cu
Zânica? Seară de
seară stăteau de vorbă în camera celeimici şi ne’ncepute...
Ce găseau ele de împărţit?
Şi câte mai ştia
Ghiţă, se vor afla la finalul zilei din Molando...
(…)Stelele se
estompaseră peste Molando, şi spre răsărit, o geană
rozulie îşi clipea îndrăzneala în noapte...
Implicaţii în cazul
clasat prin înviere, îşi dormeau somnul zdruncinat în spasme de
coşmar...”
Absurdul atinge cote maxime
în ultima secvenţă, intitulată „Bond” în care apare copia
personajului din serialul cu acelaşi nume, „bărbatul zilei, înalt, cu un corp de David, într-o piruetă
reuşită. Se fixă în poziţia celebră, cu o fandare
uşoară a genunchiului drept, cu ţeava pistolului la gură,
suflând un abur imaginar.” De data aceasta se numeşte Okay Tokay.
Un melanj cu elemente
suprarealiste de toate neamurile pentru a proba absurditatea situaţiei, a
vieţii, a morţii şi învierii, absurdul care se vehiculează
şi se cultivă în mass-media, pe toate canalele, pe tabloide, şi
care agresează minţile normale până la pierderea totală a
simţului realităţii. De la
legendă, păşim în era calculatoarelor, a telefoniei mobile, totul este adus la zi ca să dea un plus
de autenticitate acţiunii.
Tokay cere imperios
subalternilor:
„- Vreau o însoţitoare
la locul suspect! Vreau probele moleculare după sexul intergalactic! Vreau
filmările OZN- ului pe poiată. Vreau fotografiile lui Mancu de la
locul exploziei cu gel
extraterestru. Mai vreau înregistrările poltergeiste cu convorbirile
stafiilor, vreau să-l decodaţi pe Vultur, şi vreaaau…spuse,
uitându- se
seducător şi
excitat spre Sofica, să fac sex cu aceasta femeie! Acuuum!
În două ore raportul
legistului Pandele se afla pe biroul maiorului Okay Tokay şi
cuprindea doar câteva rânduri despre poziţia lui moş Agape înjunghiat
şi întors cu faţa în sus pe o masă de bucătărie.
Pentru celelalte victime Raportul cuprindea concis data, locul declarării
decesului, cauzele şi data şi locul învierii, omiţându- se formulele salvatoare ca drept de autor
înregistrat.
Două ore, Vultur vorbi
cu maiorul de la Scotland Yard, despre Sofica şi Zânica, foste
câştigătoare ale concursului de Miss Molando, blonde perfecte! Bond
avea harul comunicării
câineşti şi îl considera pe Vultur un mare spirit mayaş
reîncarnat în câine lup.”
O lume absurdă în care se amestecă realul,
imaginarul, himera, mirajul, magicul şi în care cuvintele de ordine sunt:
sexul şi banii.
Cristina Ştefan prin
această proză fantezistă nu face altceva decât să
tragă un semnal de alarmă asupra absurdităţii acelui gen de
literatură science-fiction, de proastă calitate şi cu elemente
magice, care invadează piaţa şi din care cititorul, în chip
deosebit cel tânăr, nu are de învăţa decât cum să adopte
răul ca filozofie de viaţă, ca modalitate de acţiune
şi chiar ca pasiune şi plăcere.
Şi din nefericire,
acest gen de literatură, pe care-l înfierează Cristina Ştefan
şi care este practicat de tot mai mulţi autori, nu poate fi
înregimentat în nici o specie şi
este foarte dăunător spiritului uman. Cristina Ştefan
pune aşadar accentul pe necesitatea unei literaturi edificatoare de suflet
şi nu distrugătoare, care provoacă teroare şi incită
la stări de violenţă şi ură faţă de semeni.
Cartea este scrisă în
ritm alert, umoristic, cu un limbaj cât se poate de viu, colorat şi
specific tulburărilor actuale cu
care scriitorul, un adevărat militant pentru adevăr şi frumos în
cultură şi artă, trebuie să lupte neîncetat.
CEZARINA ADAMESCU
8 Martie 2010
***
Propuneri si contacte : editura.online@gmail.com
Situl aparţine ARP -
ASOCIAŢIA ROMÂNĂ PENTRU PATRIMONIU