Dunărea
la Cazane
Eseu
RESTITUIRI NECESARE: UN
MĂNUNCHI DIN FLORILE DE COLŢ ALE BĂNĂŢENILOR
Dan Floriţa-Seracin,
Scrisul românesc în Banat. Lirica
interbelică, Editura Semănătorul, iunie 2009
La ce ar fi de folos un text de
critică a criticii? s-ar putea întreba un cititor comun din zilele noastre
care nu mai găseşte răgaz nici pentru aşa-numitul aggiornamento, aducere la zi a imensei cantităţi
informaţionale cu care suntem invadaţi clipă de clipă.
Şi totuşi…un act de restituire necesar, cum e cel de faţă,
are darul de a amprenta memoria colectivă şi pe cea individuală.
E aproape o datorie morală de a cunoaşte tot ce a fost valoros
în cultura românească. E vorba de
acele personalităţi care au devenit, atât pentru vremea lor, cât, mai
ales pentru generaţiile care s-au
succedat, repere istorice, spirituale, culturale, artistice.
Pentru Banat – zonă magică prin ea
însăşi, apariţia acestor
scântei care s-au răspândit cu iuţeală în împrejurimi, apoi,
peste munţi şi în lume, a
fost, este, dar mai ales, va fi întotdeauna, mai mult decât
necesar,ce ţine de mândria şi demnitatea de român, ţine de valorile
tradiţionale şi de cunoaşterea cât mai amănunţită
şi păstrarea cu sfinţenie a acestor repere de cultură
şi limbă, lucru la care bănăţenii „ard” cu
flacără vie, atât pe dinăuntru cât şi pe dinafară.
Şi cartea lui Dan Floriţa-Seracin
Scrisul românesc din Banat, Lirica
interbelică, apărut
Aşa cum reiese din scurta prezentare care
însoţeşte volumul, - „Lirica
interbelică, va fi perioada predilectă de studiu a autorului deoarece
<În timp ce în România secolului al
XIX-lea îşi făceau apariţia marii clasici ai literaturii
naţionale, în Banat existau infinite greutăţi în calea
răspândirii cuvântului în limba română.>”.
Am spune, cu atât mai mult trebuie
preţuite, cu cât au fost zămislite mai greu, în condiţii mai
vitrege, când bănăţenii trebuiau să se gândească mai
întâi la apărarea graniţelor naţionale, la formarea Statului
Naţional Unitar Român, la unirea cu Ţara, la traiul lor, nu lipsit de
primejdii, aflat mereu la cumpăna drumurilor şi în calea tuturor
celor pofticioşi de pământ românesc. Şi în aceste condiţii,
sămânţa liricii a încolţit în
pământ nu tocmai prielnic. Dar ea a răzbătut şi a
străpuns piatra muntelui, a ieşit la iveală aidoma florilor catifelate
de colţ, atât de rare şi gingaşe, adevărate bijuterii
cioplite în stâncă, în pofida
condiţiilor nu tocmai prielnice de evoluţie.
Între
provinciile româneşti, Banatul îşi recapătă cu tărie
şi convingere, astăzi,
respectul, datorită acelor oameni merituoşi, răsăriţi
din el, care au luptat cu mentalităţile timpului, depăşind
cu mult condiţia de regionali, provinciali, zonali, locali. Fiindcă
ei au ştiut şi ştiu încă să-şi apere valorile, să
iubească Istoria, chiar dacă, nu întotdeauna le-a fost
favorabilă, să pună pe primul plan credinţa şi neamul,
spiritualitatea şi familia. Şi
autorul, Dan Floriţa-Seracin face o superbă pledoarie pro domo în cartea
sus amintită, pentru redescoperirea literaturii bănăţene
interbelice, în chip deosebit a liricii care aducea un fior specific în cultura
românească, tocmai prin vocea lor aparte şi prin vigoarea
simţămintelor autentic patriotice care-i animau pe reprezentanţii ei. Dar nu
puţini au fost cei care au trebuit să plătească, aşa
cum a fost Valeriu Branişte, îndrăzneala de a scoate la
iveală realităţile,
în presa bănăţeană,
cu greu înfiripată, cu preţul libertăţii lor şi
uneori, chiar al vieţii. Cuvântul românesc era pus la zid, întemniţat
ori sugrumat de-a binelea, într-o zonă, fără acces liber peste
graniţă, din Principate. În aceste condiţii, nu se putea să
nu răzbată, acele scrieri, aşa-zis „dialectale”.
„Acest fenomen interesant poate fi
interpretat şi ca o reacţie a provinciei la politica de
denaţionalizare din imperiu” - spune autorul în prefaţa
cărţii. Şi explicaţia ar fi cea dată de Gabriel Ţepelea în: „Ano, Ano, lugojano”, versuri în grai bănăţean,
Introducere, Facla, Timişoara, 1974: „Toate naţionalităţile din fosta «temniţă a
popoarelor», românii, sârbii, croaţii, cehii etc., au răspuns la
această politică printr-o accentuare a particularităţilor
naţionale şi regionale.”
Dar şi, ne permitem noi
să adăugăm, datorită dragostei neţărmurite a
bănăţenilor, faţă de neamul şi limba din care
făceau parte integrantă şi din care, în zadar au încercat să
fie smulşi.Ei au rămas credincioşi
trup şi suflet acestor repere fundamentale, ca şi credinţei în
care s-au statornicit din neam.
Aceste
nevoi spirituale au dat naştere unei tradiţii culturale solide care
merită din plin a fi repusă la masa îmbelşugată a culturii
româneşti. Uitarea şi indiferenţa în această
privinţă sunt condamnabile. Şi locuitorii acestor meleaguri o
ştiu cu prisosinţă, de aceea nu irosesc nici un prilej de
a-şi manifesta bucuria, atunci când
sărbătoresc, comemorează, evocă, aduc omagii, unor personalităţi
istorice, spirituale, culturale, sportive ori de altă factură. Ei
sunt cinstitorii adevăraţi ai valorilor neamului românesc,
alături de maramureşeni care au şi ei un cult al acestor
tradiţii şi al Istoriei neamului.
Trecând
în revistă principalele perioade
ale literaturii secolului trecut, autorul scoate în evidenţă
principalele trăsături ale
acestora, punctând reviste şi nume de referinţă în activitatea editorială şi
gazetară.
„După Unire, începutul deceniului al
treilea din secolul trecut este pentru literatura din Banat o perioadă de
reculegere, de opintire a forţelor pentru revirimentul care se va produce
în
anii următori. Limba română era „abia scăpată de sub
obidă”, după cum se exprimă scriitoarea Dridri
Goroniţă, iar cei cu harul scrisului se
numărau pe degete. Prima revistă literară, Banatul, apare abia în anul 1926
Autorul
menţionează şi modificările care au survenit, o dată
cu înaintarea în veac în ceea ce priveşte numărul publicaţiilor
literare. „Numărul publicaţiilor literare creşte, se ivesc Vrerea, Fruncea,
Luceafărul
Descrierea acestor fenomene
literare este deosebit de importantă pentru Istoria Literaturii
româneşti. Un reper central pentru acest domeniu important al
spiritualităţii româneşti este: „La 29 mai 1933, scriitorii bănăţeni se pot constitui
într-o asociaţie literară care a purtat iniţial numele Altarul Cărţii, iar ulterior – Asociaţia Scriitorilor Români din Banat.”
Simpla denumire de Altarul
Cărţii - nu mai are nevoie de nici o
adăugire, el fiind emblema pe care bănăţenii au purtat-o,
semnificând cinstea de care se bucura cartea în sufletul lor, făcând parte
integrantă din fiinţa lor.
Nu numai bănăţenii au
contribuit la propăşirea culturii lor în această perioadă,
ori în perioadele următoare dar
şi cei „legaţi spiritual
de Banat, erau foarte dornici să contribuie la emanciparea culturală
a acestuia.” Aşa a fost Romul Ladea, personalitate de excepţie, sculptor de talie
mondială, care a întreţinut flacăra spirituală a
scriitorilor bănăţeni.
„Poezia
bănăţeană a anilor ce au urmat Primului Război Mondial
nu depăşeşte decât arareori, aşa cum remarca pe atunci
tânărul profesor al Liceului „C. D. Loga” din
Timişoara, George Călinescu, faza eticistă.
Epigonismul eminescian, ecourile poeziei lui Coşbuc şi Goga se resimt adesea în prea mare măsură. Suflul
înnoitor al curentelor moderniste pătrunde cu timiditate. Tradiţia
literaturii în grai bănăţean se perpetuează, având în
vedere mai mult efectul umoristic, anecdotic” - menţionează autorul Dan Floriţă-Seracin în prefaţă.
Autorul studiază nu numai personalitatea
şi opera unor autori, dar şi fenomenul în sine, „Poezia chtonică, a pământului
natal de care nu se poate rupe sufletul, a rădăcinilor ancestrale,
şi-a găsit expresia la noi în perioada interbelică în opera unor
Mihai Novac, Constantin Miu-Lerca, Romulus Fabian,
Pavel Bellu, Grigore Popiţi, Grigore Bugarin, Dorian Grozdan, Tiberiu
Vuia.
Cel
mai popular poet al Banatului (cf. Cornel Ungureanu, Imediata noastră apropiere, ed. Facla, 1980, p. 60),mai
ataşat sufleteşte universului etnografic bănăţean, mai
animat de intenţia de a valorifica în poezia sa
particularităţile acestei lumi, a fost Constantin Miu-Lerca.
Tonalitatea folclorică a creaţiilor
bănăţene specifice acestei perioade este subliniată şi datorită
melodiilor lui Filaret Barbu care însoţeau
textele, devenind astfel foarte îndrăgite de bănăţeni care
le cântau la diferite evenimente, nunţi, sărbători
tradiţionale.
Universul
rustic, satul bănăţean cu obiceiurile sale, figura
ţăranului muntean asuprit de nevoi dar şi mândru şi dârz în
purtarea lui, care nu se dă în lături de a hori şi a
dănţui chiar când inima îi plânge,
i-a inspirat pe toţi scriitorii prin perpetuarea datinilor milenare
care se ţin şi astăzi. Aceasta şi datorită faptului
că spiritul bănăţean poate fi cu greu pervertit la
influenţele străine.
Autorul face o trecere în revistă a
principalelor voci lirice din perioada respectivă, pe care le
însoţeşte cu informaţii preţioase şi cu exemple
grăitoare, dar şi cu anumite consideraţii critice personale.
Dan Floriţa-Seracin
– îşi începe ciclul prezentărilor cu Tradiţionalismul, în
care-l include, primul pe Mihai Novac, oferind date biografice despre autor,
precum şi consideraţii despre operă.
„Poetul
gingăşiilor de lăcrimioară”, cum îl numeşte Virgil
Birou în prefaţa antologiei sale intitulată în mod sugestiv Limpeziri), e o fire optimistă.
Sufletul lui, plin de elan tineresc, se lasă rareori copleşit de
nostalgii ori tristeţi. Titlul volumului său, Ani din patru primăveri, îl
găsim justificat în următoarele versuri: „Tinereţe – crâng în
floare, joc de vreri, / Ani din patru primăveri; / Tinereţe –
cărăruie de lumină, zumzet harnic de albină – / Ce altceva
mai de preţ e, / Tinereţe, tinereţe?!” (Tinereţe) Poetul îndeamnă spre perpetua păstrare a
juvenilităţii spirituale, a extazului în faţa frumuseţilor
vieţii, capabile să declanşeze energiile creatoare de valori:
„Tot ţi-e drag, frumos e tot, şi-n ochi ce-aduni / E cât şaptele minuni / Ale lumii, tinereţe – foc de
sânge / Ce nu-l poate apa stânge… / Dar din cer cu multe feţe, /
Tinereţe, tinereţe…”
Constantin Miu-Lerca „născut
din neam de preoţi şi ţărani” aşa cum singur mărturisea, este unul
din cei mai se seamă reprezentanţi ai liricii
bănăţene.
Printre lucrările reprezentative ale acestui
poet se numără şi Pajura
cu două capete (Ed.
Cartea Românească, Buc., 1978), adevărată epopee în versuri a
rezistenţei antihabsburgice în Banatul secolului al XIX-lea, şi Efemerele anotimpuri (Ed. Facla, Timişoara, 1983), cu un
cuvânt înainte de Al. Jebeleanu). Ovidiu Papadima observa că poezia de debut a lui C. Miu-Lerca evidenţiază un <contrast interior
[…] frapant: pe de o parte, adoptarea cu precădere aversului liber, cu
ritmuri inegale, impuse de mişcarea gândirii şi a sentimentului, –
prozodie corelată cu neliniştile şi tensiunile problematicii
omului modern; pe de altă parte, abundentul filon folcloric, potenţat
de o includere, până la saturaţie, a lexicului
bănăţean, în forme de multe ori neînregistrate încă nici în
dicţionare.>”
Dan Floriţa-Seracin
aduce argumente în plus, fie personale, fie ale criticilor şi istoricilor
literari, privind însemnătatea
acestui poet pentru lirica bănăţeană: „Poeziile acestuia constituie în bună măsură o
meditaţie asupra sorţii omului, care se istoveşte în
confruntări cu divinitatea, oscilând, asemenea autorului Cuvintelor potrivite, între credinţă şi
tăgadă: „Cu molitvă păgână / îmi botez credinţele
, – / altul, acelaş, mâine ca şi ieri, /
ţărână / răsculată, volbură spre ceri. // Nu am
odihnă pic, // Pe fiecare treaptă / a neputinţii,
pic – / şi mă despic / în aria trecerii, ca un spic. // Cu
mărturisire dreaptă, / pe moşanda nădejdiilor, iarăşi mă ridic – /
şi semn al biruinţii, / îmi înfig adânc, / în
slinul vieţii, dinţii…” (Spovedanie) În ciclul Ai mei, poetul
exprimă ataşamentul său nestrămutat faţă d
pământ, traiul „păoresc” reprezentând
pentru el un posibil refugiu din faţa vicisitudinilor vieţii: „Pentru
mine-n orice parte / vremea de se-nstrâmbă, / cu
o coajă de mălai, / îmi ar păorescul
trai / mai departe – / şi muierea din fuior, / va mai şti să-mi
ţese o trâmbă / de lăor.”
Romulus
Fabian este numit, la rândul său, „Duiosul înamorat al pustiei” – de
către Virgil Birou şi are inspiraţia de a-şi alcătui
biografia în versuri în antologia lui Ion Stoia-Udrea:
„M’am
născut în Vărădia, jud. Caraş, la începutul iernii anului 1902, nu ştiu,
fosta neauă pe dealuri, dar luna era Noemvrie
şi data 30. La şcoală am umblat în sat cât a fost musai, pe
urmă m’am lăsat de păscutul oilor pe
filele cărţilor şi am început lucrul câmpului, adesea setos
şi flămând. La 17 ani, când era să mă însor, m’a dat tata la şcoală domnească, dar
toată şcoala eu am făcut-o acasă, cum am cârpocit-o, de am ajuns ce sunt, nu mai ştiu. Acum
sunt păstor sufletesc în pustă.”
Autorul
face referire critică şi la creaţia literară, citându-i pe
istoricii literari:
„La
fel ca alţi confraţi din perioada interbelică, Romulus Fabian a
dorit să ofere în creaţia lui o imagine cuprinzătoare, monografică
a satului bănăţean, fapt consemnat de exegeţi: „…imaginea
satului bănăţean din prima jumătate a veacului nu trebuie
căutată în altă parte decât în paginile în care Romulus Fabian şi-a
povestit copilăria şi adolescenţa… într-un mod savuros” (Lucian Alexiu) „Termenul de referinţă al lui Romulus
Fabian e pusta – afirmă Cornel Ungureanu – .
Când nu-l urmează pe V. Voiculescu (şi el
poet al întinderilor nelimitate) Romulus Fabian încearcă «a da
viaţă» unor tablouri locale, în acest stil: «Un car ce-a dus în
pustă poame / Îşi leagănă acum arneul
/ Mergând să-şi care-n munţi câştigul, / Cu luna
luminându-i greul.»”
Fără a avea
pretenţia că ai înţeles pe deplin specificul literaturii
bănăţene, cartea lui Dan Floriţa-Seracin,
oferă o imagine aproape panoramică asupra unui segment de timp, o
retrospectivă utilă pentru cei care cercetează istoria
literară a acestui areal, dar nu numai atât, este un ghid de folos pentru cei care
studiază fenomenul literar românesc, fie la şcoală, fie în
particular, indiferent de spaţiul
şi timpul în care acesta s-a manifestat precum şi cât din el a
rămas valid pentru viitorime. Şi cunoaşterea aceasta
obligă, la fel ca şi cunoaşterea Istoriei neamului. Valorile
culturale se transmit din generaţie în generaţie şi e tot ceea ce
rămâne şi ceea ce defineşte un neam.
Documentaţia
minuţioasă, cercetarea asiduă a manuscriselor şi gazetelor
vremii, a dicţionarelor şi antologiilor de profil, o bibliografie
impresionantă necesară, precum şi travaliul structurării
volumului, fac din autor un cercetător istoric al fenomenului literar
bănăţean care, cu multă căldură şi
generozitate, redă culturii româneşti nume de referinţă ale
liricii interbelice bănăţene. Prin aceasta cartea se
dovedeşte a fi un instrument util şi plăcut pentru toţi cei
care au bunăvoinţa s-o frunzărească.
Despre
Pavel Bellu, autorul de faţă spune printre
repere biografice şi publicistice: „Cu
toate că, incluzându-l în antologia sa (alături de Petru Sfetca, Al. Jebeleanu şi
Petru Vintilă), Virgil Birou ne dă de înţeles că Pavel Bellu s-ar distanţa de creaţia poeţilor postsămănătorişti din Banatul
interbelic, realitatea e că acesta se vădeşte, în primele
volume, încă destul de bine ancorat în tradiţionalism. <Spre
deosebire de Petru Sfetca, mai decantat, atent la
echilibrul cuvântului în vers, Pavel P.Bellu
cultivă poemul larg, de mare întindere, patetic, nu o dată
grandilocvent: el este, în acelaşi timp, cel mai apropiat de «vechea»
lirică bănăţeană, fără, a repeta simplismul
acesteia.>”
Iar despre creaţia lui
Pavel Bellu, consemnează: „…descoperim în volumul Flori
de piatră un
creator cu individualitate proprie, deşi calcă pe urmele
înaintaşilor prin obsesiva rememorare
a locurilor natale: „ – Bănatule, Bănatule, înger de fier, / Pe
largii tăi umeri de piatră
/ porţi legende, vremuri noi şi flinte de cer, / Istoriei
româneşti de mâine / Cel mai aspru, cel mai dârz şi cel mai viteaz
cavaler.” (Bănatule)”.
Dar, dincolo de
mişcarea literară sămănătoristă, Pavel Bellu rămâne un poet cu o voce distinctă în
peisajul liricii bănăţene, chiar dacă – de inspiraţie
folclorică:
„Preluarea
motivelor folclorice, specifică lirismului bănăţean de
factură tradiţionalistă, o constatăm şi în poezia lui
Pavel Bellu: „Foiliţă,
vârf de spadă, / hoţ de nuferi şi zăpadă, / pe sub
stelele ce mint / pocnesc frunze de argint; / codrului trecând cărarea, /
chiotesc de sună zarea. // Mă cunosc pădurile / şi-mi
oferă murile; / mă cunosc amurgurile /
şi-mi oferă pârgurile…” (Cântec)
Căzut
în desuetudine după stingerea mişcării literare
sămănătoriste, motivul dezrădăcinării, cultivat
odinioară cu succes de Goga, Iosif şi
mulţi alţii, dăinuieşte până târziu în Banatul
interbelic, urmare a unor realităţi sociale specifice: exodul unei
părţi a ţărănimii spre oraşe, unde va oferi
mână de lucru ieftină industriei în plină expansiune.
Această dramă o trăieşte şi tânăra
intelectualitate de provenienţă rurală, izolată de lumea
satului faţă de care nutreşte încă puternice afinităţi:
„Şi am intrat să-mi caut copilăria… / Era cu aţă
roşie legată, sus, la grindă, / Şi alături de ea, în
fire, busuiocul. / Am dat-o jos, – n-am mai rugat pe tata! // Din portalul
cerului, flegmatic, Soarele-şi asvârle-n
văi săgeata…” (Reîntoarcere).
Orientarea
lui Pavel Bellu spre modernism se identifică
iniţial în aderenţa sa la estetica argheziană: „Măciuca
grea lovise tâmpla-n plin / Şi omul a căzut sdrobit
între butuci. / Pe frunte sângele s-a întărit ca logorul
de vin / Şi-i vezi spărtura-n tidvă,
de-l însuci. // Sticlos i-e ochiul drept; căci
pe cel stâng / Aceeaşi lovitură l-a strivit. / Pe creierul
ţâşnit, în chită muştele s-astrâng,
/ Căci mâna i-e-nlemnită pe cuţit.” (Moartea pândarului).
De
factură nouă în lirica bănăţeană
(rămasă în genere fidelă pietismului tradiţional) este
problematica confruntării dramatice a omului cu divinitatea, în încercarea
acestuia de a-l convinge pe cel nevăzut să se arate. Deşi lui
Pavel Bellu nu-i este străin spiritul mesianic,
specific literaturii transilvănene şi refertilizat
de Oct. Goga (v. ciclul Golgota din Flori de piatră), poetul nostru se vădeşte a fi un
spirit novator, atunci când, determinat de un anume panteism, îl caută pe
Dumnezeu în infinita întruchipare a sa în toate formele realităţii:
„Doamne,
încerc să Te gust din izul pădurii, / Din ferigi şi din pinii
ce-şi risipesc puterea-n Neant; / Vreau vântul genei Tale, să-l prind
din piscul înalt, / Şi să Te mestec ca o frunză amăruie-n
colţul gurii. // Nu Te găsesc / Nici în zborul vulturilor, nici în
platani, / Nici pe urma ciobanului cu sudălmi şi ceartă, / În
peştera lui Ioan, acelaşi ceas al stalactitelor , – de piatră –
/ Sună domol ca şi acuma două mii de ani.” (Căutare”).
Un alt poet inclus în aria
de interes a tematicii suspuse este Grigore Popiţi, poet şi istoric
de pe Valea Almăjului, este prezentat ca unul
din întemeietorii Asociaţiei Scriitorilor din Banat:
„…Participă la viaţa
literară a Timişoarei interbelice, numărându-se printre membrii
fondatori ai cenaclului „Altarul Cărţii”. Cu merite literare unanim
recunoscute, Grigore Popiţi este ales în 1938 vicepreşedinte al Asociaţiei
Scriitorilor din Banat (înfiinţată la 26 iunie 1936).”
Printre volumele sale se
numără şi: Glasul
sufletului şi al trupului, Ed. Unirea Română, Timişoara,
1932; Cântece din fluier, I, Ed. Librăriei „Cartea
Românească”, Timişoara, 1935; Cântece din fluier, II,
Timişoara, 1944; Dragoste, Timişoara, 1945; Cântece din fluier (antologie), cu o prefaţă de Ovidiu Papadima, Editura pentru Literatură, Bucureşti,
1968. Acestora li se adaugă un volum de memorii, Pe cărările tinereţii cu o prefaţă de Mircea Şerbănescu, Ed. Facla, Timişoara, 1979,
şi mai multe lucrări de istorie şi arhivistică. A tradus
din creaţia unor importanţi poeţi maghiari şi germani,
între care: Petöfi Sándor, Ady Endre, Arany
Iános, József Attila, Heinrich Heine, Nikolaus Lenau.”
Despre înclinaţia sa
către poezia tradiţionalistă, autorul Dan F. spune:
„Volumul
Cântece din fluier (1935) dovedeşte însă că
Grigore Popiţi optează în cele din urmă (fapt anunţat, cum
se arată mai sus, în ultimul ciclu al cărţii de debut) pentru o
poezie de factură tradiţionalistă, a pământului natal, a
rădăcinilor ancestrale de care nu se poate rupe sufletul.„Semenicul, Almăjul, Nera – aici este izvorul talentului nostru”, declara
într-un interviu confratelui mai tânăr, de aceeaşi obârşie, Ion Marin-Almăjan. „El devine […] poetul universului
ţărănesc, al celui păstoresc înainte de toate, univers
caracterizat prin simplitate, gingăşie şi puritate
sufletească.”) Expresia lui urmăreşte îndeaproape limba şi imagistica
populară. Poetul exaltă viaţa păstorească, iubirea,
bucuriile curate, transpuse în limbajul simplu al ciobanului de pe Semenic: „Flori din lună şi din stele /
Ţi-am cules în cununele / Şi din codru
neumblat / Taina dragostei le-am dat. […] // Dar pe lunga mea cărare /
M-am pierdut în depărtare. / Zori de zi pe drum m-au prins, / Floricelele
s-au stins.”
Un
adept al poeziei chtonice – după remarca
distinsului critic Ov.S. Crohmălniceanu,
cu o orientare tradiţionalistă este Grigore Bugarin,
despre care se menţionează în cartea de faţă: „Chtonismul lui Grigore Bugarin
capătă, în consonanţă cu programul revistei „Gândirea” (sau
al altora asemănătoare la care poetul a colaborat), nu de puţine
ori o tentă spiritualizată.Poetul
reţine perspectiva naivă, populară, care împrumută scenelor
de sorginte biblică datele realităţii autohtone: „La gomilă, trei muieri / Pe fum de tămâie suie /
Prin descântec să descuie / Nevăzutele puteri. / Din înalturi de văzduh / Vine-n ţarini Sfântul Duh, /
Rodul holdelor să fie / Prescură de liturghie / Îngeri aripa
să-şi moaie / În roua de pe trifoaie, / Feţi-Frumoşi de lapte uzi / Fie jepi de cucuruz /
Şi să fie-n zări poiana / Haina zânei Cosânzeana.” (Descântec pentru rodul livezilor) Interesul de care se bucură în
perioada interbelică specia literară a baladei îl determină pe Grigore
Bugarin să o cultive cu succes, mai ales că
întreţinea strânse legături cu Cercul Literar de
Autorul apreciază că Grigore Bugarin
este fidel graiului bănăţean în care uneori versifică: „Atât de ataşat locurilor natale, Bugarin n-a rezistat tentaţiei de a versifica în grai
bănăţean. El îşi descrie lumea copilăriei, cu cei care
au rămas să-şi ducă acolo traiul lor „ăl păuresc”: „Că satu mi-i
’ntr-o voapină dă
muncie / Şi oamenii mai îmblă cu
obială, / Muierile îs în opinşi dă frunie / Şi nu prea şciu
să-ş’ giăiă cu albială.” (Pr-acasă).”
Un alt poet de aceeaşi factură este Dorian Grozdan,
deşi în anumite privinţe lirica sa tinde să adere la
postmodernism.
„Pe adevăratul său nume Rusalin Grozdan, el s-a
născut la 2 noiembrie 1912 în comuna Gherteniş
(jud. Caraş-Severin), aflată pe malurile râului Bârzava,
„cel mai chinuit râu din ţară”, după cum îl caracterizează,
pe care l-a evocat în multe din creaţiile sale. De aceea, pe drept cuvânt
a fost numit poet al Bârzavei.”
Dar, menţionează D.F.Seracin, „La fel ca alţi poeţi de
obârşie rustică, Dorian Grozdan suferă
din pricina înstrăinării de locurile natale, suspinând după
malurile Bârzavei, unde „toamna odihneşte-n
culcuşul frunzelor grele”, iar „sălciile-şi scarmănă
chica-n adâncuri de umbre şi stele.” (Răspântie).” (…)
Obsesia
trecerii ireversibile a timpului şi asocierea imaginii toamnei cu vârsta
senectuţii, au devenit înainte de vreme motive dominante în lirica lui
Dorian Grozdan: „Prietene, în noaptea asta toamna a
chemat o frunză, / o frunză sub puhoaiele de lună, - / ai auzit
cum sună / arama şi rugina timpurie-n nuc?... / Taci! ascultă
anii noştri cum se duc…” (Preludiu pentru începutul toamnei), sau „Suie-n zare tinereţea, ca o stea, / stropi de promoroacă
au căzut pe fruntea mea, // Cine nu-şi apleacă mădularele
în lut / când ceasul desfrunzirii a bătut? / Suie-n zare tinereţea,
ca o stea, / hai, că ne ajunge toamna grea!” (Fuga).
Poetul
se vede în postura eternului peregrin, personaj care a făcut carieră
cândva în literatura romantică, asociind-o, nu fără justificare,
celei de poet damnat, pe care neoromanticii, altfel spus – simboliştii, Verlaine, Rimbaud, Laforgue, Corbičre şi
alţii, au agreat-o atât de mult: „Îmi creşte sufletul pe zări /
şi sângele mi-e putregai, / eu sunt blăstăm
din veac străbun / să-mi vântur sufletul pe drum…” (Risipa)”.
Următorul poet
antologat este Tiberiu Vuia, personalitate marcantă a Banatului.
Tiberiu
Vuia a devenit preşedintele Asociaţiei Ziariştilor şi
Publiciştilor din Arad, de asemenea, a fost un timp vicepreşedinte al
Asociaţiei Scriitorilor Români din Banat. A publicat un singur volum de Poeme (Timişoara, 1934),
suficient însă ca Ion Stoia-Udrea să-l includă
în antologia sa 11 poeţi
bănăţeni, ed. Vrerea, Timişoara, 1942. Singular
între confraţii bănăţeni prin cultivarea poemului în
proză, poetul originar din inima fostului judeţ Timiş-Torontal
se aseamănă totuşi cu majoritatea acestora prin tematica preferată,
specifică literaturii de factură tradiţionalistă în lirica
interbelică.”
Capitolul „Modernismul. Tradiţie
şi inovaţie este un bun
prilej pentru autor de a radiografia
fenomenul literaturii interbelice care a
stat sub semnul disputei dintre tradiţionalism şi modernism.
Consideraţiile lui D.F.Seracin sunt de bun
simţ şi izvorâte dintr-o documentaţie solidă şi un
spirit analitic.
Este
necesar de cunoscut această confruntare pentru înţelegerea mersului
literaturii pe aceste două paliere: „Ideologia
tradiţionalistă, promovată iniţial de gruparea revistei „Sămănătorul” (1901- 1910), având ca
principal mentor pe N. Iorga, s-a cristalizat din dorinţa stimulării
dezvoltării personalităţii proprii a culturii naţionale.
Specific tradiţionalismului românesc este mai cu seamă interesul
pentru lumea satului, văzut ca depozitar al valorilor spirituale, pentru
folclor, mitologie şi trecutul naţional. El nu respinge asimilarea
elementelor unor alte culturi, însă îi acordă un rol secundar şi
o condiţionează de stimularea dezvoltării
personalităţii culturii româneşti. Linia „Sămănătorului”
este continuată în perioada interbelică de revista „Gândirea”
(1921-1945), care îi conferă tradiţionalismului autohton dimensiunea
religioasă.
În
opoziţie, modernismul (termen impus de E. Lovinescu)
e o amplă mişcare de inovare a formelor de expresie, după
modelul literaturilor occidentale. E. Lovinescu,
conducătorul cenaclului Sburătorul şi
al revistei omonime (1919-1921, 1926-1927), a susţinut necesitatea
înnoirii literaturii noastre prin sincronizarea
cu tendinţele identificate în marile centre culturale europene. Se
integrează, aşadar, modernismului curentele literare de la simbolism
încoace, cu deosebire cele de avangardă, având ca particularitate
generală negarea valorilor clasice, tradiţionale, conservatoare,
găsirea unor noi formule de exprimare în artă, tendinţa de a
şoca etc. Lovinescu a combătut idilismul
sămănătorist, precum şi cultivarea unei literaturi exclusiv
rurale şi folclorizante, susţinând dreptul
mediului citadin de a fi reprezentat în literatură. Adept al primatului
esteticului, după modelul lui T. Maiorescu, el a dezavuat eticismul
şi etnicismul tradiţionalist. În realitate, lucrurile nu se despart
atât de tranşant, ba chiar s-ar putea spune că în multe privinţe
diferenţa dintre modernism şi tradiţionalism e greu de precizat,
iar încadrarea poeţilor îndeosebi într-o categorie sau alta, aproape
imposibilă.”
Aceste precizări sunt
foarte necesare şi potrivite înţelegerii noastre pentru punctarea
liniilor de forţă ale literaturii acelei perioade. „Fenomenul se poate observa şi în
lirica bănăţeană interbelică, fiindcă mijloacele
de expresie ale unor poeţi, tradiţionalişti prin temele şi
motivele dominante, precum Grigore Bugarin, C. Miu-Lerca, Grigore Popiţi, ca să nu mai vorbim de
Pavel Bellu şi Dorian Grozdan,
corespund tendinţelor novatoare ale epocii lor. Orientarea spre programul
estetic tradiţionalist se explică prin faptul că, aproape
fără excepţie descendenţi ai lumii satului fiind, ei s-au
simţit cu vigoare îndemnaţi să transpună în literatura
cultă bogăţia etnografică a mediului din care provin.
„Faptului în sine, demonstrând emoţionanta dragoste a poeţilor
bănăţeni faţă de solul originar şi o tot atât de
puternică încântare pentru obiceiurile, folclorul literar şi
legăturile sufleteşti de tot felul, nu i s-ar putea reproba nimic diminuativ, dacă repetarea fenomenului până la
obsesie şi copierea de către epigoni a dispoziţiilor
sufleteşti nu ar fi ameninţat cu o ucigaşă monotonie
peisajul poetic bănăţean, cu toate că fiecare poet a adus o
notă personală în felul preocupărilor.
Tendinţele
novatoare s-au ivit în spaţiul literar bănăţean urmare a
cunoaşterii şi asimilării experienţelor modernismului
autohton şi ale celor din literatura universală.
Mediul
citadin, climatul industrial şi-au pus în cele din urmă amprenta
asupra liricii bănăţene interbelice, silind-o să ia în
seamă şi alte surse de inspiraţie decât cele oferite de lumea
satului. „Spiritele evoluate nu pot stărui în repeţirea
aceloraşi perspective şi senzaţii – observa Petru Comarnescu – ele trebuie să dea o viziune mai
plină, mai dramatică, mai semnificativă.”
Reprezentanţii
modernismului sunt:
Ioan
Stoia-Udrea, publicist şi editor care: „se simte încă intim legat de lumea
rustică în care s-a zămislit şi a trăit primele
experienţe de viaţă, deşi constată că „De atunci
apele şi-au schimbat albia, / Vânturi au resfirat nisipul / Şi
oamenii cu feţe de sfinţi / S-au preschimbat / În cruci de lemn / Sus
în ţintirim.” (Reîntoarcere).
Creatori diferiţi,
opere diferite, interpretări nuanţate ale fenomenului literar. Din
toate răzbate firul roşu al dragostei de meleag, de neam şi
limbă, indiferent sub ce mijloace de expresie literară se
manifestă.
Traian Ieremici
– un alt poet şi publicist interbelic
„Spre deosebire de ceilalţi poeţi bănăţeni, Traian Ieremici şi-a publicat cu parcimonie versurile în
revistele vremii sale. În 1942 declara că şi-a grupat poeziile în
vederea publicării într-un volum, dar proiectul a rămas nefinalizat.
Tot în manuscris i se păstrează şi o dramă.”
Un alt reprezentant
interbelic al liricii bănăţene este Petru Sfetca „Unul dintre cei mai talentaţi
poeţi din vestul ţării, Petru Sfetca,
inclus în antologia lui Ion Stoia-Udrea, 11 poeţi bănăţeni, Ed. Vrerea, Timişoara, 1942, precum
şi în aceea a lui Virgil Birou Poezia
nouă bănăţeană, Editura Asociaţiei Scriitorilor Români din Banat, Timişoara,
Despre acesta, D. T. Seracin spune:
„Contactul cu marii poeţi occidentali, din a căror operă a
tradus, îndeosebi cu Giuseppe Ungaretti
(L’Allegria – 1931, Sentimento del Tempo –
1933 ş.a.), considerat fondatorul ermetismului în literatura
italiană, a influenţat poezia lui Petru Sfetca,
acesta optând pentru versul liber, tehnică revoluţionară la noi
în poezia antebelică, şi pentru abstractizarea expresiei: „Beat de
înălţime / spiritul / sbura prin
spaţii / liber de amintiri / şi de vârstă / Până când /
deodată / Cineva l-a prins / în colivia formelor moarte / ale acestei
Naturi / care / lasă Timpul / să se scurgă / prin mine / ca o
apă pe fluvii… / De atunci / bat în zidurile de întuneric / să se
prăbuşească! / Dar nu aude nimeni, / Satana şi Domnul /
încă nu sunt acasă.” (Geneză).
Poet apreciat, înainte de a
trece la proză, Petru Vintilă, „A
publicat trei volume de versuri: Cinci
dioptrii (1945), Oamenii şi faptele lor (1947) şi Zăpezile de altădată (1976).
În
pofida remarcabilului său talent, Petru Vintilă nu a perseverat în
poezie, dornic de a se consacra ca prozator. Versurile sale nu
depăşesc faza căutărilor, tocmai de aceea poetul
oscilează pe un registru foarte larg, abordând teme ori motive
tradiţionale în egală măsură cu altele de factură
avangardistă. Nostalgia anilor copilăriei ca şi regretul
îndepărtării de locurile natale era firesc să se resimtă în
poezia de început a lui Petru Vintilă: „Nu, nu mai e vreme de joacă,
/ Lacătul pus de mult e ruginit acuma! / Unde-i ţâncul ce se credea
în troacă / Un matelot pornit să cucerească lumea?” (Stampă). Timbrul grav, tonul scăzut, elegiac, dezvăluie
nesfârşita tristeţe a rememorării chipurilor dragi în
ambianţa casei părinteşti: „Păşesc în curtea casei ca
pe oseminte / Ecoul paşilor mărunţi mai stăruie în
tindă / Cu fâlfâit de aripi pe morminte, / Ori chipuri dragi în apa din
oglindă…” (idem) Deşi nu poate evita suferinţa pecare amintirile o iscă, poetul detestă
exteriorizările necontrolate: „Amintirea-i deget ce-ţi ciocăne în sânge / Şi îţi despică rana
cum pluguri oseminte, / Eşti slab, Petru Vintilă, numai femeia plânge
/ Ca trestii-ncovoiate pe jarul din cuvinte.” (Stampă II).
Citatele prezente în acest
articol nu fac decât să sprijine şi să confirme
însemnătatea lucrării lui D. T. Seracin
şi de aceea am considerat că ele sunt utile pentru cititor. Chiar
dacă cititorul nu ajunge la lucrarea de referinţă a autorului,
el îşi poate forma o părere despre acest fenomen. „Experienţa poeziei novatoare, de factura celei cultivate de Tristan Tzara în perioada predadaistă, sau imagistica bazată pe
asociaţii neaşteptate din versurile „prinţului” necontestat al
modernismului nostru extremist, Ion Vinea, îşi
lasă amprenta pe o bună parte a creaţiei lui Petru Vintilă.
Poetul bănăţean recurge la forme antilirice
de exprimare, relatând, de pildă, începutul unei oarecare poveşti de
dragoste: „Până seara am ajuns un fel de prieteni la toartă, /
Ştiam despre tine că vrei să vezi Piramidele şi Marea
Moartă. / Tu ştiai că-mi plac florile şi că nu dispreţuiesc ţuica… / Ai râs
fericită că iubesc pisicile şi că am una <Puica>…” (Aşa a fost începutul). Antilirismul se
asociază anticalofilismului, în anumite
privinţe asemănător celui teoretizat de Camil Petrescu.”
Un alt poet, ziarist şi editor important este Alexandru Jebeleanu,
implicat, de asemenea, cu toată fiinţa în propăşirea
literelor bănăţene din perioada ante şi post belică. „Spirit
romantic în genul lui Alexandru Philippide, poetul
bănăţean cultivă în lirica debutului un imagism ceva mai
ponderat în comparaţie cu „imagismul frenetic” (E. Lovinescu)
al poetului din Iaşi. Încă în primele poezii atrage atenţia prin
muzicalitatea versurilor, dovadă că experienţa simbolistă
nu-i este străină”.
Alexandru Jebeleanu a fost atras în poezia sa de universul oniric. „Valenţele nelimitate ale onirismului
au fost descoperite încă de romantici şi reactualizate de poeţii moderni.
Voluptatea cufundării în tenebrele visului o cunoaşte poezia
suprarealistă, iar expresioniştii au căutat cu obstinaţie
în vis relaţii cu cosmicul, cu transcendentul, cu ilimitatul. Pentru
Alexandru Jebeleanu, tărâmul visului este
identic cu acela al nefiinţei, aşa cum eufemistic i se mai spune
morţii somn.”
D. T. Seracin
îi analizează poezia acestui mare creator până la cele din urmă
creaţii: „În poezia de dată mai
recentă, Alexandru Jebeleanu cultivă
lirismul cotidianului generator de sensuri generale, optimismul determinat de
certitudini morale, un erotism agonic, prelucrări din mituri eline. Lirica
civică şi patriotică, care inundă volumele din 1958 şi
1969 este mai puţin convingătoare.”
Volumul de faţă se înscrie în categoria
criticii şi istoricii literare
referenţiale, cuprinzând cele mai de seamă voci ale liricii
bănăţene din perioada amintită şi dovedindu-se, pe
lângă un instrument util şi o carte plăcută şi căutată de toţi
iubitorii de poezie. Iar autorului, un
cărturar obiectiv, i se cuvin mulţumirile şi stima noastră
pentru imensul travaliu documentaristic pe care ni l-a pus la dispoziţie
prin Editura Semănătorul, adresa electronică: www.editura-oline.com
– secţiunea critică literară, unde cartea poate fi
descărcată şi lecturată.
CEZARINA ADAMESCU,
28 februarie 2010
***
Propuneri si contacte : editura.online@gmail.com
Situl aparţine ARP -
ASOCIAŢIA ROMÂNĂ PENTRU PATRIMONIU