Un
strigăt de revoltă şi un manifest pentru sănătatea
României
DORINA
PĂDURARU – PENSIA DE MOARTE,
Editura
Semănătorul, 2010
Titlul, foarte sugestiv
al cărţii de faţă,
mă duce cu gândul la volumul referenţial al lui Erique Maria
Remarque „Soroc de viaţă şi soroc de moarte”, deşi,
circumstanţele romanului erau cu
totul altele. Dar cele două categorii de care au fost ispitiţi
toţi filozofii şi între care ne mişcăm, fiecare din noi,
sună zguduitor şi predestinant în peisajul existenţei umane. Nu
poţi rămâne indiferent în faţa acestui fatum şi
să nu-ţi pui întrebări existenţiale, ştiind că
eşti legat indisolubil de acel fir invizibil care nu depinde nici de tine,
nici de cineva din cercul tău apropiat, ci de ce ţi-a fost scris
undeva, într-un anume Tom în care sunt trecute, cu bune, cu rele, toate
vieţile. De parcă am aşeza la microscop întreg universul cosmic,
până la ultima steluţă, născută
azi-dimineaţă. Realitatea zguduitoare
nu face decât să-ţi stârnească fiori de nelinişte,
fiindcă te vezi mic, neajutorat, neputincios şi, orice ai face, nu
poţi schimba nimic. Este un roman-evocare, un volum al căutării de sine, al
înţelegerii rostului pământean şi ceresc al fiinţei umane. O
carte-oglindă în care-ţi apar trăsături cunoscute şi
străine pe care autoarea te invită să le cunoşti şi
să ţi le apropii.
Şi dacă la
această angoasă a nemărginirii universului în care omul nu
e decât un fir de nisip, o picătură într-un ocean de nelinişte, se
adaugă şi factori favorizanţi, cum ar fi apăsarea
societăţii cu toate tarele ei, pe umerii firavi ai omului, dacă
(şi aici s-ar naşte un şir nesfârşit de „dacă”…)
şi oamenii n-ar concura între ei, care să-i fure căciula
celuilalt, adăugând circumstanţe agravante problemei
existenţiale, ce ne mai poate salva?
Credinţa, e adevărat.
Doar de ea se mai poate agăţa omul, în zbaterea sa pentru a se
înălţa, fie şi o şchioapă, de la pământ, spre
Patria la care aspiră într-o zi, să acceadă.
Cartea
pe care ne-o propune Dorina Păduraru, cu titlul incitant, este
înscrisă în categoria realismului epic şi se
desfăşoară în ton alert
şi antrenant. Autoarea pune la dispoziţie date reale despre anumite
situaţii limită în care este pusă o persoană în societatea
actuală. Ea face o pledoarie pro
domo, pentru cinste, dreptate
şi adevăr, într-o vreme când toate acestea au fost devalorizate. De ce
să nu intereseze o proză care reflectă realitatea imediată?
Doar pentru că te
responsabilizează? Oare nu aici trăim şi murim, reflectaţi
în propria noastră slăbiciune şi doritori de o schimbare radicală?
Dacă vei întreba pe oricine dacă este fericit, ori măcar
mulţumit de propria sa condiţie, desigur că răspunsurile
vor fi aproape stereotipice. Foarte puţini vor răspunde afirmativ. Cu
toţii râvnim spre mai frumos şi mai bine, însă mijloacele
materiale şi psihice nu ne permit schimbarea.
Eroina,
o intelectuală numită Mona, în
prima secvenţă, intitulată „Pragul” - îşi pune într-un moment crucial, când
sănătatea nu o mai ajută,
astfel de întrebări:
„Nu s-a gândit niciodată să scrie
despre ea pentru simplul fapt că avea foarte mult de scris despre
alţii. Tot mai neputincioasă de la o zi la alta, simţea că
se apleacă tot mai mult sub o povară uriaşă de
întâmplări şi destine...Cât un secol de literatură ...Hîî...?! „La
ce bun?... Deşertăciune?...Vânare de vânt!?”. Scrisul ca simplă
stare e nimic. Scrisul egoist, de amorul artei, care satisface doar ego-ul, e
bun la ceva? Acum însă... E puţin important despre ce, despre cine,
cum învârţi cuvintele, ci ciobul de Adevăr care-l poţi spune! E
spus de alţii, e scris în Biblie. Importantă este lupta, nu victoria.
Dacă reuşeşti să schimbi cât de puţin locurile prin
care ai trecut...
Nu şi-a dorit să scrie romane. Nici
volume de poezii. Îşi găsise un spaţiu în care i se părea
că înoată ca într-un ocean fermecat sau că zboară pe un cer
doar al ei...I-ar fi fost destul să poată scrie pentru copii...”
În acest spaţiu de graţie
găsit după multă trudă şi tulburare, Mona
hotărăşte să-şi scrie depoziţia, mărturia
sa, apelul şi manifestul pentru o viaţă normală. Normală?
Dar ce mai poate fi normal, când toate au luat-o de-a rostogolul la vale
şi nu se întrevede oprirea? Un vârtej ameţitor care te fură
precum taifunul ori anaforul în adânc de apă.
Decrepitudinea fizică îi creează
o stare psihică pe măsură. Neputinţa o devastează. În
această ipostază, când puterile o părăsesc, gândul ei
retrovers se îndreaptă, câtă vreme mai e limpede, spre
introspecţia acelui spaţiu intim unde nu avusese curajul sau
dispoziţia necesară pentru a pătrunde. Poate că în clipa aceasta a venit timpul.
Îi năvălesc în minte amintiri şi ipostaze, enigme şi
sentimente pe care le-a avut odinioară şi cărora nu le-a
găsit nici cauză, nici efect, nici răspuns. Mona îşi
propune să descifreze o parte din
acest mister, atât cât îi este îngăduit şi cât o mai ţin
puterile.
Un bilanţ necesar. O adunare, o
scădere, înmulţiri, împărţiri…Dar oare viaţa nu este o
ecuaţie cu multe necunoscute? Cu operaţii simple şi complicate,
în care, icşi şi igreci i-au devălmăşit idealurile? Un amalgam de afecte trăite, alt
amalgam de afecte neconsumate. Istoria cu ale sale erori repetabile. Răsturnări de
situaţii, căderi în gol, ridicări şi iar căderi
inevitabile. Regrete pentru ce a făcut ori pentru ce nu a
apucat încă să facă. Bătrânul Nichita spunea: „Aş
minţi dacă aş spune că nu regret nimic, dar
iarăşi aş minţi dacă aş spune că regret
ceva”.
Scriitoarea se vede dintr-o dată în ipostaza
de personaj principal al propriilor
scrieri. Cum altfel? După ce, o bună bucată de timp, scrisese
despre alţii, despre suferinţele şi angoasele lor, acum le
retrăieşte pe propria piele. Este protagonista.
„E
a doua oară când mi se întâmplă asta... Chiar mie!.. Da,
înţeleg, acum ştiu ce să fac!.. Nu... „clienţilor” mei...
Nu personajelor mele li s-a întâmplat,
ci...Miieeee!...Mie!...” – constată ea cu uimire, de
parcă ar privi în oglindă şi ar regăsi acolo, toate
chipurile întâlnite, printre care, la loc central, propriul chip, devastat de
neputinţă şi zăcere la pat.
”Memoria nu prea o ajuta de când se
îmbolnăvise.
În ultimii ani, trecea printr-o transformare
ciudată. Reedita nişte întâmplări din trecut aproape în
amănunt. Şi trăia dramele pe care le-a descris de-a lungul
anilor în pagini de ziar sau în scenariile spectacolelor. Îi veni în minte
spirala din proiectul unui muzeu - „Soarele de andezit”. Debutul ei fabulos, cu
cincisprezece ani în urmă.
Parcă mai simţea ecoul întâmplării
de ieri. Umilinţa, revolta, disperarea...lacrimile...
Până seara târziu, cu un sentiment de
oboseală nesfârşită, nemiloasă, gândurile îi erau într-un vacarm.
Nu reuşea să le mai adune ca altădată, când se afla în
momente de strâmtoare şi reacţiona rapid, uimind prin fler şi
perspicacitate. Când era în stare să reproducă din memorie un
interviu întreg! Sau să scrie un reportaj cât ai clipi! Acum lua mereu
lecitină.”
Dacă va reuşi să
sfârşească rândurile desenate mărunt pe plasma calculatorului,
încă nu se ştie. Nici ea nu ştie deocamdată. Totul este
învăluit în nebuloasă, în stări contradictorii, în aburul/fumul
care-i tulbură vederea, în sunetele, din ce în ce mai încete, mai
estompate, precum ecourile propriilor
amintiri care se încăpăţânează să se întoarcă
întotdeauna de unde a plecat.
Delimitându-se de semenii ei,
ajunşi peste noapte în vârful piramidei sociale, Mona, un alter ego al
scriitoarei, îşi defineşte Crezul moral şi artistic încă
din primele pagini:
„Ea era mereu excentrică, mereu inadaptabilă. Ca toţi
moraliştii... Ca toţi artiştii cinstiţi ce aleargă după adevăr. Da, ar fi
putut fi celebră... Ar fi putut să trăiască uşor, cu
mulţi bani. Ar fi putut intra în politică, a fost invitată de
mai multe ori. Dar ea voia mereu Adevărul. Calea dreaptă! Mereu
Dreptatea! Mereu Viaţa! Aşa era crescută. Aşa a
trăit...”
Ostilitatea unei societăţi
în care birocratismul triumfă, în care omul este cea mai neînsemnată
valoare, cu precădere atunci când se apropie de vârsta la care trebuie să
părăsească lumea, impostura celor din vârf care nu-i privesc pe
oameni decât ca pe nişte gângănii inutile, răutatea absolut gratuită
a unor semeni, toate acestea o copleşesc mai mult decât boala care i s-a
cuibărit de un an de zile în oase, în carne, în sânge, în suflet.
Citind cartea Dorinei Păduraru,
am avut strania impresie că vorbeşte chiar despre mine, că eu
sunt eroina ei care ar fi ajuns în
situaţia de a depinde de alţii. Mereu mă transpun. Mereu
trăiesc vieţile altora. Ca şi autoarea de faţă care,
scriind despre nefericire, într-o bună zi este silită să
constate cât de nefericită este ea însăşi.
Poveşti adevărate. După douăzeci de ani - s-ar putea intitula prozele puse
umăr lângă umăr în cartea Dorinei Păduraru. Despre oameni
ca noi. Despre ce a putut face din Om – istoria imediată şi cum îi
poate transforma destinul.
Şi ca un hohot sfidător,
revenind obsedant este corul manelelor care se calchiază pe situaţia
şi-aşa dezastruoasă. Ca s-o
adâncească şi mai mult. O tragi-comedie cu miasme de
canalizare. Viaţa la începutul mileniului. Prăpăstiile care se
cască tot mai mult între oameni. Însingurarea-împreună. Răutatea
care triumfă. Şi Aghiuţă care dansează tarantela.
Echilibristica la care te
obligă noua stare de fapt în regimul abia instalat dar care a intrat
precum tancul în mulţimea de studenţi, efortul de a te menţine
cât de cât drept, cât mai aproape de suprafaţă, cerea jertfe mari. Şi,
aşa cum spune autoarea, o anumită şcoală a vieţii.
Mona avea însă şi o inteligenţă deosebită şi o anumită vocaţie a
comunicării, care o ajutau să-şi menţină echilibrul în
această junglă în care fiecare caută să se „plieze”
după situaţie, ca să-i fie cât mai bine.
„Era o lume dură, dar se
învăţase cu ea. Viaţa ei a fost mereu dură. (…)
Ca şi împărţirea
societăţii în:
-Deh, oameni buni, oameni răi
şi şoferi. Cu şcoala vieţii!”
Autoarea descrie întâmplări
reale din viaţa cotidiană, trăite de ea, pe când era
ziaristă, şi scria despre abuzurile poliţiştilor, despre
crima organizată, traficul de persoane şi multe alte „beneficii” ale
democraţiei.
Ascensiunea ei a fost rodul unei
munci şi strădanii susţinute, ajungând prin propriile merite
să absolve o facultate şi
să se ridice şi pe plan ideologic, după politica vremii, ca
secretar UTC-TESA, apoi, mai departe, aşa cum descrie, nu fără
umor, autoarea:
„…după
două etape, a fost selectată la un concurs organizat de televiziune. Prestaţia
i-a adus mult succes şi deschiderea palatului împărăţiei de
partid. A fost propusă pentru curs de instruire de trei luni, la care
râvnea multă lume. Secretarul comitetului pe fabrică nu era încântat
de ascensiunea ei, îşi vedea scaunul clătinat, dar nu-i putea sta
împotrivă.”
De fapt, frânturile de viaţă
rememorate de femeia aflată în suferinţă fizică, nu sunt
decât piesele unui puzzle care, puse cap la cap, dau întregul. Într-un concurs de împrejurări
favorabil, îl cunoaşte pe George. Dar ea era în perioada când: „Nu ştia că iubirea era un dar pe
care îl dă Dumnezeu.”
Punându-şi viaţa la microscop,
Mona nu scapă prilejul de a radiografia întreaga societate, politică,
ideologică, administrativă, culturală, spirituală,
făcând parte din acel segment propriu celei de a doua jumătăţi
a veacului trecut, pe când ea era studentă. Motiv excelent de a-şi
trece în revistă iubirile, eşecurile, dezamăgirile, obstacolele
întâmpinate. O perioadă tulbure în care multe persoane aveau grijă
să-i „supravegheze” pe ceilalţi iar apoi să raporteze.
Pe acest fundal se desfăşoară
şi povestea de dragoste între protagonistă şi George.
Treptat se devoalează şi
dedesubturile politicii de partid la care sunt siliţi să adere
studenţii şi participanţii de la cursurile ideologice.
O dată cu spulberarea iluziilor
de dragoste, Mona suferă transformări sufleteşti.
Evenimentele se precipită
şi autoarea, după ce pregăteşte terenul epic, descinde cu amintirile în momentul cheie al revoluţiei care a schimbat regimul
şi conducerea politică a
ţării.
Autoarea rememorează „acele zile” când studenţii revoluţiei şi-au dat
obolul, semnând cu propriul lor sânge, certificatul de naştere al noii
Românii. Deşi a trăit pe viu evenimentele, fiind chiar în miezul lor, „pentru ea era clar că revoluţia
e confiscată.”
Frământările abia încep
însă. Cele
adevărate.
„În scurt timp avea să-şi dea
seama că era singura împotriva noii conduceri. Nimeni nu îndrăznea
să o susţină, se uitau la ea într-un fel de neînţeles. Numai
ea dăduse foc carnetului de partid. Evita discuţiile politice, dar
căutau mereu să o provoace. Când mergea cu desenele în secţie,
muncitorii intenţionat discutau politică să aibă motiv
să se certe cu ea”.
În învălmăşeala şi
confuzia creată, studenţii devin automat „duşmani” şi muncitorii din fabrica unde lucra se
comportă ca atare.
„Fluierau
fără să o bage în seamă. În urma ei intrară mai
mulţi muncitori.
- Au venit golanii! Jos golanii! Afară cu
golanii!
În sfârşit, a înţeles că era
huiduită pe unde trecea..
- Ce-aveţi cu mine îi înfruntă ea? De aia vă luaţi banii? Să faceţi galerie
împotriva mea? Vocile scăzură.
- Ce, nu erai tu cu partidul şi te dădea
la televizor? N-ai fost secretară?...Tu vorbeşti în Piaţa
Sfatului?
- De aia aţi intrat în
grevă? Eu în Piaţa Sfatului n-am vorbit, e drept că am fost pe
acolo dar ce vă deranjează dacă aş avea chef să
vorbesc?”
Lucrurile nu se opresc aici, dimpotrivă, se
agravează:
„Când
se termină şedinţa, unul din colegi îi spuse:
- Vezi că Guţu a cerut să te dea
afară din fabrică!
Ştia că este informator, mai ştia
şi pe alţii. Când intra în ateliere era fluierată şi huiduită.
Nu se temea pentru că ea făcea aproape
toate treburile biroului. Cu toate năduşelile,
proletariatul nu a reuşit s-o dea afară.”
Trecând
prin diferite profesii, de la inginer la ziarist, protagonista are parte
şi de un mariaj cu totul nepotrivit şi nefericit, din care iese
după puţin timp.
Tot în acea perioadă
cunoaşte bucuria maternităţii, care o copleşeşte:
„
Toată fericirea se aduna în zbaterea aceea uşoară din jurul buricului,
unde obişnuia să-şi ducă mereu mâna şi să-i
încredinţeze în tăcere toate secretele, toate speranţele.”
Mona cunoaşte întreg travaliul unei
mame şi are în sfârşit bucuria de a i se naşte un băiat.
„-
Ce copil frumos! zise cineva.
Auzi strigătul de venire pe lume al copilului
şi se simţi copleşită. Era salvat!
Dumnezeu o ascultase, se rugase atât de
mult...Ochii i se umplură de lacrimi.
Strigătul copilului nu era puternic, dar a
pătruns în holul unde timpul aştepta.
Bucuria îi cuprinse pe toţi. Un
alt medic veni cu un coşuleţ arătându-le minunea abia
petrecută:
-Felicitări! Aveţi băiat, îi zise
doctorul proaspătului tătic şi plecă cu copilul spre incubator.”
Toate întâmplările şi
descrierile autoarei, tangente cu realitatea, conduc spre marea prefacere care
avea să aibă loc în sufletul protagonistei: aceea de a-L
cunoaşte pe Dumnezeu şi de a i se încredinţa Lui.
Şirul epic este presărat
cu scene absolut remarcabile, cum e cea a vizitei la părintele care era
numit „Patriarhul”:
Nu-l
vizitase de mult pe Patriarh. Era un contemporan şi apropiat al
părintelui
Arsenie Boca. Preotul bătrân ce biruise lumea
în temniţe era ca de obicei în biserică. Îi sărută mâna
şi începu a-i povesti ce a mai scris… Venise pentru un interviu.
Purta cu el istoria unui secol – din primul
deceniu, până la cel de al zecelea şi peste
el. Era duhovnic pentru episcopii şi
mitropoliţii din zonă şi unul dintre ei l-a numit
„Patriarh”. Avea vreo doisprezece ani de
puşcărie sub trei dictaturi. Abia se mai putea ţine în picioare
şi câţiva dintre ucenicii de suflet îl purtau la evenimentele
importante. Predica lui înflăcărată se revărsa ca un fluviu
peste mulţimile ce veneau să-l asculte. Îşi povestea păţaniile
pentru a da pildă celor tineri.
- În închisoare am fost cel mai aproape de
Dumnezeu. Acolo am depus cele trei
voturi – sărăcia, ascultarea şi
castitatea... Generaţia mea s-a sacrificat pentru Hristos. L-a mărturisit.
Să nu vă fie frică...
A ridicat prima biserică în regim comunist
şi patriarhul de atunci i-a trimis în secret un veşmânt. Fiica lui, medic a fost obligată să
divorţeze din pricina tatălui. Ieşise la pensie şi îl îngrijea
pe bătrânul părinte rămas văduv. Îl interna în spitalul din
oraş, să-i schimbe sonda ce atârna de el. La patul lui era un
continuu pelerinaj. Bolnavii din salon erau nedumeriţi de mulţimea de
oameni care venea la bătrân. Dumnezeu a rânduit ca ultima aniversare
să o petreacă în spital. Două zile şirul vizitatorilor a
fost neîntrerupt.”
Problemele
nu sfârşesc şi, vorba duhovnicului ei, „Viaţa bate filmul!” Mona are parte de multe încercări. La toate, preotul
găseşte motivaţie şi un răspuns potrivit:
„Oricum fericirea e doar o zbatere de aripă
ce lasă un gust amar. O nălucă după care nu merită
să alergi. Oamenii au uitat să se mai iubească.”
După
mai multe experienţe eşuate, Mona îşi găseşte un
sprijin în scris. Poate singurul temei
solid de până atunci:
”Într-o zi avea să găsească o punte
către inima fiului ei: scrisul! Era singura cale pe care familia
soţului nu avea cum să o oprească. Chiar de-l vor face să creadă
că nu înseamnă nimic, că e ceva rău, timpul va aşeza
lucrurile la locul lor.
Tocmai împlinise doisprezece ani. Trecuse
două luni de la ziua lui. Într-o săptămână reuşi
să publice prima plachetă de versuri. Lovise în plin. Cărticica
a făcut vâlvă în oraş. A fost lansată la biserică. Sufletul
găsea o cale de vindecare. Trupul însă era tot bolnav.
- Trebuie să accepţi rânduiala
dumnezeiască. Poate e singura fiinţă bună dintre ei. Poate
copilul îi va salva şi pe ei, Dumnezeu îi iubeşte, nu vrea să-i
piardă, a zis Patriarhul.
Renunţă şi lucrează mai
departe. Părintele o să te ajute, e cel mai
bun pentru acest lucru.
Dumnezeu o să rânduiască
tot.”
Încercările
Monei de a scrie şi publica multe cărţi, culminează cu declanşarea unei boli
grave de care avea să sufere neîncetat. De fapt, autoarea
reuşeşte în acest volum să zugrăvească viaţa unei
femei obişnuite de azi. Cu tot ce
presupune ea. Dar mai ales cu încercări şi insatisfacţii, cu
greutăţi şi dezamăgiri, cu
suişuri şi coborâşuri până când omul realizează
că nu e decât o fărâmă de lut în mâinile lui Dumnezeu,
frământat, modelat şi finisat, după voinţa divină. Şi
chiar dacă lutul nu corespunde proiectului iniţial, Dumnezeu
continuă să lucreze în el, până în stadiul final pentru a-l duce
la desăvârşire.
Destinul
micuţei Măriuca de care Mona se leagă sufleteşte este unul
cu totul special. Ea este una din acele „jucării
stricate” aşa cum le spunea
directorul spitalului de recuperare unde o găseşte Mona. Fetiţa
este suferindă şi această suferinţă o apropie şi mai mult de ea, fiindcă ea
însăşi este bolnavă de mult timp. O singură
speranţă o animă în lupta cu greutăţile: „credinţa în Dumnezeu. Asta era busola
ei. Axa tuturor lucrurilor.”
Calvarul peregrinării de la un
cabinet medical la altul, de la un medic la celălalt, apoi la casa de
pensii,
Este absolut uimitor cum
situaţia României de azi, intrată în toate sectoarele în
degringoladă, este atât de asemănătoare în toate judeţele
şi oraşele ţării.
Strădania autoarei de a
zugrăvi cât mai fidel aceste neajunsuri, este o modalitate de a trage un
semnal de alarmă şi o radiografiere a societăţii care
luptă cu tranziţia interminabilă şi nu-şi poate
restabili valorile.
Iar omul, călător şi
străin într-o lume în care nu mai e sigur de nimic, îşi pierde busola
şi ajunge să-şi piardă şi sufletul. O societate bolnavă, o lume
bolnavă, o lume fără nici un reper, în chip special,
fără Dumnezeu:
„Un
labirint cu tot felul de uşi. Unele se închid, altele se
deschid... Nu pentru ea, nu era important să câştige. Ci, să
strige! Ea e vocea, glasul ce strigă-n pustiu...
Lumea e un malaxor ce amestecă mereu
viaţa şi moartea, ţărâna şi apa, trupul şi
sufletul.
Viaţa şi ne-viaţa, Omul şi
ne-Omul. Cain şi Abel.
Aşa va sfârşi lumea. Când cerurile se
vor deschide şi viii vor fi la fel cu morţii.
Atunci malaxorul va înceta să învârtă,
să amestece.”
Acesta e
un roman manifest – ne previne autoarea în primele pagini. E un strigăt.
Un apel la salvarea sufletului, aşa cum Laurenţiu Fulga făcea în
romanul „Salvaţi sufletele noastre”.
Câţi
vor catadicsi să ia în serios mesajul, manifestul Dorinei Păduraru, e
greu de precizat. Dar autoarea şi-a făcut pe deplin datoria.
Încheierea
romanului este şi ea, un semnal, dar un semnal luminos, un îndemn la speranţă, la
încredere, la iubire, în pofida tuturor necazurilor întâmpinate aici.
„E uşa ieşirii din labirint. Fraza cu
care încheia uneori:” Cititorule, oricine ai fi, durerea lor îţi
aparţine!
Morţii şi muribunzii din revoluţie
vor să deschidă uşa! Unii vor să iasă...Alţii
să intre!
Moartea face parte din viaţă. E doar o
uşă ca oricare alta. O uşă între cer şi pământ.
Între iad şi rai. Nu contează cum
şi când treci pragul, ci unde vrei să aprinzi sau să stingi lumina.
Unde aprinzi iubirea şi ne-iubirea.
Se apropia de sfârşit. Ar fi vrut să
scrie mult, foarte mult. Dar trupul îi devenise duşman. Scria pe
genunchi...Totul trebuie să fie scurt, scurt ca la ziar. Altfel, cine ar
mai citi?
Istoric al clipei... Iar clipa să fie cât
veacul... Să scrie protestele şi să strige la toţi morţii
şi muribunzii! Să fie un trup! Călăii şi Iudele nu vor
lipsi niciodată! Şi nici lupta nu va muri...Talanţii nu trebuie
îngropaţi. Mărturisiţi şi atât. Fiule, teme-te de Dumnezeu
şi păzeşte poruncile! Aşa spune Eclesiastul. Restul e
deşertăciune! Vânare de vânt...
O altă revoluţie... Un alt
strigăt... De viaţă!... De moarte!...
O revoluţie mută,
tăcută, adâncă. Ca o durere!
Durerea e viaţa, e adevărul! Nu eterna plăcere. Aceasta e Moartea!
Veniţi cu mine! Voi,
oropsiţi ai vieţii! Voi, osândiţi ai morţii!
Ascultă chemarea. Vino!
El a biruit lumea. El e IUBIREA...
I se părea că aude un glas:
- Deschide!
Sunt Eu, Dumnezeu!”
Mesajul
ei, însă este unul luminos, de încredere, de speranţă şi de
iubire. O carte pilduitoare despre cum să trăieşti şi
să-ţi păstrezi demnitatea de Om.
Iar dacă, aşa cum
doreşte autoarea, se va forma un curent de opinie împotriva abuzurilor,
dacă oamenii ar fi mai uniţi şi mai fermi în hotărârile lor
de a nu se mai lăsa călcaţi în picioare ori împinşi de
sistem pe buza prăpastiei, poate că efortul autoarei nu e în zadar.
Sperăm
aceasta din toată inima.
CEZARINA
ADAMESCU,
26
FEBRUARIE 2010
***
Propuneri si contacte : editura.online@gmail.com
Situl aparţine ARP -
ASOCIAŢIA ROMÂNĂ PENTRU PATRIMONIU