Recenzie: ELISABETA
IOSIF - GLOBUL DE CRISTAL
ACTUALIZAREA FANTASTICULUI ROMÂNESC ÎN LITERATURĂ
Şapte povestiri fantastice ale scriitoarei Elisabeta Iosif, cuprinse în volumul Globul
de cristal- ed.Anamarol Bucureşti,
readuc în atenţia cititorilor o temă literară rarefiată în ultimul deceniu în literatura română. Fantasticul este
gândit de estetică, un
mod particular de a percepe fapte,
miraculos, inexplicabil din
perspectiva logicii şi a raţiunii.
Spunea
Adrian Marino:
„Pentru
ca fantasticul să-şi impună regimul este nevoie de o
adevărată fisură a ordinii existente, de o irupţie
directă. Brutală şi invincibilă a misterului în cadrul
mecanismelor şi previziunilor cotidiene ale vieţii, invazia sacrului
în interiorul ordinii laice, profane, a supranaturalului în mijlocul
materialului” (Dicţionar de idei literare).
Cele
şapte povestiri din Globul
de cristal al Elisabetei Iosif întrunesc
într-un stil original caracteristicile prozei fantastice în specific românesc,
dovedind atât personalitatea creatoare a autoarei cât şi perspicacitatea
de a converti întâmplări cotidiene într-o alternativă a
realităţii.
Aceasta
este şi deosebirea dintre basm şi proză fantastică -cea din
urmă rivalizează cu realul în timp ce basmul lucrează cu
miraculosul- ori aprecierea că în acest volum avem de-a face cu elemente
de basm, de poveste a copilăriei, ar fi cu totul nefondată sau cel
puţin fără pertinenţă de teorie literară
aplicată.
Globul
de cristal întruneşte
vizibil câteva trăsături teoretizate ale prozei fantastice şi
voi argumenta cu textele în sine această afirmaţie.
Povestirea Captiv în împărăţia
lui Hades, prima în volum,
defineşte încadrarea corectă în specia fantasticului prin operarea cu
elemente taxonomice ale imaginarului într-un spaţiu cotidian şi este
aplicată decurgerii epice.
Personajele
Alexandru şi Iuliana sunt dăruiţi artei iar considerentele lor
balansează între real şi virtual într-un mod atât de firesc transmis
cititorului prin evocări simple, prin vorbire şi întâmplări
redate natural.
„Nu uitaţi domnilor, în pictura sa sunt culori care strigă, până
când lumea întoarce capul, curioasă să le vadă”.
Picturii i se adaugă dansul, personaje harice (Pitihar) personaje mitice,
zeiţa Cobra, Uranus, Atena, arhetipurile peşterii(mitul peşterii
platoniene), a drumului către înţelepciune, toate aceste ingrediente
înrămând povestirea în consemnul teoretic al fantasticului.
Şi în povestirea Globul de cristal, personajul Ion Fănuşan,
conducătorul unui cenaclu literar, convoacă mai mulţi scriitori
la o cafenea-ceainărie unde:
„Erau atraşi de un glob cu
faţete strălucitoare, atârnat sub bolta de viţă de câteva
secole”şi astfel se face transcederea spre imaginar întru- un spaţiu temporal în care mithosul
rămâne prezent prin
personajele legendare readuse, Pandora, Ariadna, Echo.
O altă caracteristică a prozei
fantastice bine concretizată în proza Elisabetei Iosif, ţine de transpunerea în imagini
simbolice a procesului conştientizării realităţii sondând
în conştientul arhetipal, reconstituind
legende, ritualuri, personaje sau călătorii iniţiatice. Sunt
evidente aceste clasificări în povestirea Cometa cu plete, în care o
expediţie şi-a stabilit tabăra într-o zonă montană
înaltă, dar încă de la început te afli într-un spaţiu imaginar
în care Marian, sub înrâurirea magică, îşi desfăşoară
viziunile ca într-un univers paralel.
„Era ca o incinerare.
Pasărea ca purpura, ca focul verii în priviri, şi cu stea
luminoasă în frunte, lăsa să se reflecte în aripile ei, soarele.
Acum ca niciodată, astrul coborî mai aproape, până doborî
măiastra sub flacăra-i prăbuşită în asfinţit.”
Motive fantastice tipice sunt relevate în
limbaj lirizat dar concret întrerupător
realităţii recunoscute: metamorfoza soarelui, tabloul însufleţit
de pasărea Phoenix, oglindirea imaginilor
transformate prin gestul prezent al fotografierii ritmice şi surprinderii
detaliilor de către Marian.
O altă povestire Potopul de seară, o calific cea mai reprezentativă în şirul celor şapte
povestiri pentru apartenenţa la subcategoria
fantasticului românesc de data aceasta.
O narare
scurtă, alcătuită din fragmente vizibile, ca un scurt metraj,
trecând de la o locaţie spaţială la alta, de la un eu la
alteritatea sa, într-o balansare onirică realizată cu măiestrie.
Această povestire cumulează o paletă diversă de mijloace
stilistice şi un inventar complet al trăsăturilor fantasticului
literar.
Visul pentru Tomas, prietenul din copilărie, presupune anticipaţia,
este un semn prevestitor.
Comunicarea transmentală, prin viziunea spaţiului propice
întâmplării, terenul de tenis, ţine de mutaţia metafizică
necesară relevării imaginarului:
„A doua zi,
m-am dus din nou pe terenul de tenis, Tomas juca aşa de absorbit,
fără să mă observe. Fata îi spuse iar ceva la ureche
şi până să mă dezmeticesc dispăruseră.”
Urmează transfigurarea mitică a realului, o transformare
infernală a ambianţei precum şi conversiunea onirică prin
fuziunea visului cu realitatea:
„m-am
imbrăcat şi am ieşit în aşa- zisa stradă. Am început
să înot până la terenul de tenis, înlăturând câte o
păpuşă, ochelarii agăţaţi de câte o creangă,
ajungând astfel aproape de oraşul de sus. Acolo totul era neatins.”
Intervine
apariţia tanatologică, proprie spaţiului fantastic în universul
paralel creat:
„Când am
crezut că totul a luat sfârşit, în prag se ivi un tînăr care
mă zări, fixându-mă cu privirea...Cu un zâmbet de adolescent
încerca să se apropie cu vocea tremurândă...
- Domnişoară Maria? Nu vă deranjaţi! Sunt deprins să
mă descurc singur.”
Timpul este anulat,
oglinda realităţii devine poartă între personaj şi iluzie,
iar erosul straniu concretizează o stare psihică în spaţiul
edenic.
„Noaptea
săgeta egal fereastra şi viaţa mea.Doar coamele dinţate ale
culmilor dadeau ocol lunii, din obişnuintă...Când m-am trezit patul avea
miros de cetină...(...)
-
Unde era strada mea!?
-
Strada Florilor, vă rog, unde se
află?”
Şi
răspunsul vine ca un energetism atavic:
-
„În secol trecut.”
Potopul de
seară este o
povestire în redare epică de excepţie atât ca decurgere
structurală dar mai ales ca reprezentativitate în definirea conceptului
operaţional în tematica fantasticului abordată de scriitoarea
Elisabeta Iosif.
Concluziv,
realizarea scriitoricească a acestor povestiri se interpretează în
afirmaţia esteticianului Lucian Strochi definind categoria literară a
fantasticului:
„Fiu al
imaginarului, fantasticul satisface nevoia noastră de mister, nevoia
noastră de a reaşeza lucrurile în univers în funcţie de
sensibilitatea şi subiectivitatea noastră, revolta noastră
anistorică.”
Salut apariţia
volumului Globul de cristal al
scriitoarei Elisabeta Iosif, cu
satisfacţia unei lecturi de rafinament artistic şi acurateţe
literară.
Cristina Ştefan - 25 apr 2010
***
Propuneri si contacte : editura.online@gmail.com
Situl aparţine ARP -
ASOCIAŢIA ROMÂNĂ PENTRU PATRIMONIU