EUGEN BUNARU ŞI POEZIA PAVELDANISMULUI FRACTALIAN

EUGEN BUNARU ŞI POEZIA PAVELDANISMULUI FRACTALIAN

de FLORIN CONTREA

1. MOMENTE BIOGRAFICE PENTRU O VIZIUNE POETICĂ

„Apele line sapă adânc”. Este un proverb străvechi sau un aforism auzit sau citit pe undeva, nu mai ştiu bine când şi-n ce împrejurare, – care încă mai stăruie în amintirea mea acum când citesc din versurile acestui sensibil poet, profund şi discret. EUGEN BUNARU este autorul mai multor cărţi dintre care numim: Tinereţea unei umbre, o carte de poezie apărută la Editura timişoreană Mirton în 2003, ce a fost precedată de volumele de dinaintea Revoluţiei din 1989; Alegerea surâsului, (1981) şi de Fragment de tăcere (1985) editate la Editura „cu regim special” Litera, iar după trecerea acelor evenimente dramatice, - Ochiul postum (1994), Travestire în transparenţa unei zile (1996) şi Nobleţea din aer (1999), apărute la Editura Marineasa din Timişoara. Discuţiile despre poezie se pare că au rodit şi ca influenţe în opera altor poeţi, lucru ce se poate observa în volumele participanţilor la cenaclul studenţesc condus de autor, din care exemplificăm cu citate din volumul „Dintr-o respiraţie” publicat în anul 2002 la Editura Marineasa. Din analiza poeziilor consemnăm existenţa unei viziuni unitare pe care încercăm a o defini prin termenul de poezie „fractaliană”, în uşor răspăr cu un concept oarecum asemănător creat de poeţii bucureşteni care se ziceau: „facturişti”.

Cu Eugen Bunaru am avut plăcerea să fiu coleg la Şcoala generală nr. 5 din Timişoara, care era plasată în apropierea „Pieţei de fân” din Timişoara. Reţin în amintire discuţii pe teme de literatură, artă şi... muzică de operă, mai precis arii de operă fredonate pe coridoarele liceului, - în pauze, evident. Despre aceste momente amintea şi colegul nostru, scriitor şi el, Viorel Marineasa într-un număr mai vechi din revista reşiţeană Reflex[1].

Ne-am întâlnit, ce-i drept, - sporadic, - mai apoi, pe când eram colegi şi la Facultatea de filologie a Universităţii din Timişoara, unde eu am urmat secţia de limba română pură (încă mai exista!), iar Eugen a urmat secţia română-germană, pe care a absolvit-o în 1968. Paşii ni s-au mai intersectat şi în activitatea culturală, pe când eu activam la Institutul Agronomic din Timişoara în calitate de „conducător de club studenţesc”, iar el coordona activitatea cenaclului „Pavel Dan” al Casei de Cultură a Studenţilor din Timişoara[2].

Preocupările literare din adolescenţă ale lui Eugen Bunaru s-au fructificat mai târziu printr-un număr neprecizat de poezii care i-au apărut de-a lungul timpului în paginile revistelor literare „Forum studenţesc”, „Amfiteatru”, „Orizont”, „Familia”, „Viaţa Românească”, „Poesis”, „România literară”, „Vatra”, „Contrapunct”, „Euphorion”, şi „Ariergarda”. A fost prezent şi în antologii de poezie de ex. Casa faunului, Timişoara, Ed. Hestia, 1996; Zona, Timişoara, Ed. Marineasa, 1997; Antologia poeţilor ardeleni contemporani, Târgu Mureş Ed. Ardealul, 2003. Pe lângă poeziile proprii, Eugen Bunaru a mai valorificat şi opera altor autori îngrijind ediţii precum: x x x, Dintr-o respiraţie la editura marineasa, 2002; Gheorghe Pruncuţ, Moartea muzicantului, Ed. Marineasa, Timişoara, 1997; Gheorghe Pruncuţ Smerenii pierdute, Ed. Marineasa, 2001, şi Gheorghe Pruncuţ, Clipa ascunsă, Ed. Marineasa, 2006.

Referinţe critice - despre opera poetică a lui Eugen Bunaru au scris (în ordine cronologică) criticii şi istoricii literari: Radu G. Ţeposu, Alexandru Ruja, Olimpia Berca, Lucian Alexiu, Daniel Vighi, Robert Şerban, Aquilina Birăiescu, Diana Zărie, Ioan Bogdan Lefter, Gheorghe Mocuţa, Marin Mincu, Cornel Ungureanu, Aurel Sasu, şi Mircea Bârsilă în volume, iar Mircea Mihăieş, Laurenţiu Ulici, Vasile Popovici, Dan-Silviu Boerescu, Ioan Moldovan, Ioan Boldea şi Simona-Grazia Dima ş.a., în diferite periodice.[3]

Toţi exegeţii sunt de acord cu Laurenţiu Ulici care în 1982 afirma undeva: „Poetul, căci avem de-a face cu un poet veritabil[4], se situează adesea într-un plan de frontieră, între abstract şi concret, între speculativ şi pragmatic, de unde expediază mesaje în care sensul prozaic... şi sensul liric... se întrepătrund într-o sugestivă ambiguitate...” Câţiva ani mai tâziu, Mircea Mihăieş ne introduce astfel în specificul poeziei lui Bunaru: „poemele lui B. au delicateţea unor hai-ku-uri şi zvelteţea unor plante de primăvară... Un vag bacovianism direcţionează poemul într-o zonă a nostalgiei şi a tristeţii difuze...[5]”

Din aceste succinte observaţii nu este greu de remarcat că autorul de care ne ocupăm este adeptul unei poezii de factură modernă, cu unele accente moderat moderniste – apropiindu-se, mai corect spus, de postmodernism. Sunt prezente imagini artistice pe care le-aş denumi „de gradul 2” întrucât trec dincolo de imaginea realităţii concrete – la îndemâna oricărui „om comun” (în accepţiune labişiană), pentru a pătrunde în zona ideală a imaginii virtuale, care nu reflectă, cât mai mult exprimă o realitate esenţială, de care erau conştienţi filosofii şi retoricienii încă din Antichitate[6].

Imaginile de acest tip au structură de fractali, - noţiune ştiinţifică ce are din ce în ce mai mult interferenţe cu arta, - şi de care cercetătorii sunt în mare măsură mai interesaţi în ultimul timp. Termenul de „fractal” a fost introdus în lumea ştiinţifică şi literară încă din anii 1960-70 de matematicianul belgian Benoit Mandelbrot, pe care l-a definit ca „o figură geometrică fragmentată sau frântă care poate fi divizată în părţi, astfel încât fiecare dintre acestea să fie (cel puţin aproximativ) o copie miniaturală a întregului”[7]. În prezent asemenea imagini – atât din zona simeriei şi armoniei (facând parte din Kosmos în accepţiune aristotelică) cât şi din zona asimetriei şi confuzului (ţinând de Haos), - pot fi găsite nu numai în realitatea vie, cât şi în imaginaţia poeţilor.

În cele ce urmează vom căuta să exemplificăm afirmaţiile cu exemple, sperăm concludente, din poeziile autorului nostru.

2. O IMAGINE HOLOGRAFICĂ A „OCHIULUI POSTUM”

Într-un articol publicat în revista lugojeană Banatul, Gheorghe Mocuţa nota; „... poetul (Eugen Bunaru n.n.), este un arheolog subtil al luminii şi privirii ce descoperă sub ţesătura întâmplărilor zilnice şi a vagului cotidian, sensuri nebănuite, dacă nu chiar fructul râvnit al revelaţiei”[8]. Faptul că „Lumina” în sensul ei biblic, este o temă centrală a poeziei lui Eugen Bunaru rezultă clar din moto-ul inserat la începutul cărţii sale Ochiul postum, apărut în 1994 la Editura Marineasa; „Cât aveţi Lumina, credeţi în Lumină, ca să fiţi fii ai Luminii. Acestea l-a vorbit Iisus şi plecând, S-a ascuns de ei.” Sfânta Evanghelie după Ioan, Cap. 12 v. 36[9].

Lumina aduce în sufletul poetului un complex de sentimente, dincolo de ceea ce ne-am imagina la o primă privire. Pe lângă bucuria adusă de lumina zilei întâlnim şi tristeţea amurgului, sau a nopţii însingurate. Notăm din poezia cu acest titlu: Lumina: „Pe umerii noştri au tresărit / şoaptele cerului? Mireasma tăioasă / a dimineţii. Tu introduci cuvântul dor / pe firul de telefon. Cu furnicile / mă înţeleg de milioane. Galben târât / de o frunză. Începe să plouă. / Mă scufund într-o carte de vise. / Mi-apleacă ochii o lumină / ce tace[10].

Poetul priveşte aici realitatea înconjurătoare parcă printr-un microscop, fiind atent la amănunte infinitezimale în maniera prozatorului modern francez Marcel Proust pe care, de asemenea, şi l-a ales drept maestru în al doilea moto al acestei cărţi:

„Era mai ales un om căruia, în fond, îi plăceau cu adevărat numai anumite imagini (ca o miniatură pe fundul unui scrin) pe care dorea să le compună şi să le zugrăvească numai prin cuvinte”[11].

Într-un „...semn rătăcit” sunt alese cu măiestrie şi sensibilitate momente şi imagini disparate din memoria copilăriei sale – autentice imagini psihice fractaliene – cu chipul fugitiv al unei fiinţe iubite: „Te rememorează retina arhaică a unor paşi şi umbre / ce-ţi par semne ermetice ale unor profeţii invincibile /.../ Rătăceşti prin locuri vibrând lăuntric / aidoma – iarna – unor ghirlande funebre”[12].

Ca într-o fotografie extrasă dintr-un documentar „cine-verite” de altădată, reţinem senzaţia burlesc tragică, a unui ins surprins de obştescul sfârşit într-o piaţă timişoreană de pe vremuri. Cumpărături ultime este o poezie în care simbolurile răsar din cotidianul sordid, unde senzaţiile de oribil şi de sublim se îmbină în mod neaşteptat: „Mortul întins pe trotuar în staţia de tramvai / cu faţa învineţind cerul. / În dreapta o sacoşă maro / şi trei căpăţâni de varză încremenite / pe pavajul rânjind noroios / şi crizantemele albe uriaşe / ţâşnite din sacoşă cumpărate / cu vreo oră în urmă vis-a-vis / ăn Piaţa Cârţan / de Ziua Morţilor”[13].

Alte „Detalii” poetice sumbre, ducând gândul în zona „Morţii inexorabile” invocă poetic „Chipul real din spatele măştii reale”. Cum se ştie, „masca” are tocmai rolul de a ascunde, de a oculta realitatea în spatele unei iluzii. În cazul acestei poezii, atât masca - cât şi ceea ce ea ascunde, – fac parte din aceeaşi realitate – de care poetul pare că vrea zadarnic să scape refugiindu-se în ideal. Autorul parodiază aici un stil literar solemn şi administrativ, care, în realitate, nu poate ascunde derizoriul în care trebuie să vieţuim: „Femeia poartă o frunză arzând / şi chiar a aprins o lumânare / în împrejurări care reclamă asta /.../ Cel mort – a trăit clipă de clipă”[14].

Micul poem – căci de poem este vorba aici, chiar dacă este de mici dimensiuni, concentrează într-un număr restrâns de cuvinte, un univers întreg.

Pentru poetul şi teoreticianul literar Henri Brunel, adept al poeziei lirice de tip haiku, această succintă comunicare în trei versuri şi numai 5-7 silabe, poartă numele de poem, delimitându-se astfel de amplul poem epic narativ dezvoltat în romantism. Notăm aici şi definiţia sa:

„Un haiku este un poem adică, a fel ca orice poem, un efect al artei limbajului care vizează sugerarea prin sens, imagine, ritm al unei stări de spirit. Dar este un poem singular, aproape un exerciţiu spiritual (...) Haiku este simplitate, uşurinţă, dezgolire a esenţialului. Haiku, poezie a zenului, este o floare de câmp pe o masă de lemn. Este timpul acordat liniştii, farmecului, misterului. O pasăre care se aşează. O clipă salvată. Un crâmpei de eternitate”.[15]

Fără a fi adept declarat al poeziei extrem-orientale de tip „zen”, nici creator de haiku-uri extrem de concentrate şi de elaborate, Eugen Bunaru, - ca orice poet autentic de altfel, - exprimă şi transfigurează realitatea (fără să o „reflecte” în stilul unui dogmatism extra şi anti-literar, pe drept uitat), în mici poeme lirice de dimensiuni restrânse dar atent şi adânc structurate.

O realizare deosebite în acest sens pare a fi poemul: Despre câteva fire plăpânde şi faptele porumbeilor pe care-l cităm în întregime;

„Nepotul dirijorului (mort de vreo zece ani buni),

dirijor ce fusese în fapt fratele ilustru al mamei nepotului,

deci el, nepotul dirijorului, se trezi uluit, într-o duminică,

să vadă stolul acela de porumbei căzând ca o pălărie

de soare şi fum pe capul ramificat al statuii

din piaţa istorică a oraşului

Ciudat, dar fapta ingrată a porumbeilor

Ciugulind de-acum fire plăpânde din orbitele goale,

învinse o clipă aerul

(devenit de multă vreme o panoplie banală

În care se aşezau şi se prăfuiau toate),

aşa că nepotul dirijorului

Se trezi într-o duminică dimineaţa

uluit să vadă înflorind în aer

mâna frumoasă a unchiului şi muzica planând solemn,

dar mai ales încremenind în turnuri şi chipuri e piartă

pe care acum se odihnea vălurindu-se ca o pălărie de soare

şi fum stolul acela de porumbei.”[16]

Este o operă structurată pe mai multe planuri suprapuse: în primul plan – cel static –în care observăm cum nepotul dirijorului priveşte uluit statuia „cu cap ramificat” pe care „coboară lent ca o pălărie de paie şi fum un stol de porumbei”.

Într-al doilea plan – oarecum narativ, dinamic – se constată „fapta ingrată” a porumbeilor care ciugulesc „fire plăpânde” din orbitele goale ale statuilor. Aici – dincolo de o undă de ironie fină, - se simte o abia simţită înduioşare a celui care priveşte scena meditând amar...

În fine, al treilea plan, metafizic, cel mai profund evocă „mâna frumoasă a unchiului şi muzica planând solemn” de-asupra peisajului armonios, hieratic - având forţa de a se ridica dincolo de banalul şi prăfuitul prezent, într-o idealitate solemnă de istoric burg medieval şi – de ce nu? – chiar imperial.

Acestui poet sensibil şi interiorizat amintirea – în sensul ei proustian, – este un „Eden în destrămare”, care – pe măsură ce timpul trece, - se dezintegrează lent, în imagini tot mai şerse, până la la un pas de dispariţie când, totuşi, mai pâlpâie inetermitent; Voluptate târzie: „... cu ochii ca două simptome sinucigaşe / caut locuri mâhnit-însorite / ale unui cândva Paradis / sângerând încă de amintirea unei aripi căzute /.../ iată o întreagă lume (o ador încă) rarefiindu-se în spaţiu şi în timp până la propria ei falsitate / până la halucinanta dispariţie sub copilărosul ei nimb.”[17]

Sunt imagini precum nisipurile mişcătoare, care rămân vii în amintire, în pofida timpului necruţător. Sentimentul dureros se amplifică pe măsură ce imaginea văzută doar de ochiul minţii, se diluează treptat.

La fel precum „madelena” muiată în ceai – care, lui Marcel Proust îi aducea în minte aspecte din copilăria pierdută şi, miraculos, iarăşi regăsită, în poezia lui Bunaru; Clipe adevărate găsim imagini evocatoare; „Într-o carte galbenă de rugăciuni / .../ am dat peste o floare presată /.../ Am apropiat-o de nări pierzând - în gestul banal - / sensul prezentului şi petalele ei veştede / mi-au rezervat (de când oare) surpriza învierii unei arome / în care s-au spălăcit întâmplări şi clipe / - atunci, cândva – totuşi adevărate”.[18] Aromele, întâmplările şi clipele, ca într-o mreajă învăluitoare, ca o reţea virtuală de amintiri disparate, constituie de fapt esenţa poeziei pe care am putea-o numi şi „fractaliană”, o reţea atât emoţională, cât şi vizuală – pe cât de greu de definit, pe atât de uşor de trăit şi de intuit, de împătimitul cititor.

Tot astfel, imaginea gânditoare a surorii dispărute, revine din neant într-o evocare de o gingăşie inefabilă, intitulată discret, Însoţire: „Poemul în care supravieţuieşti /.../ este asemeni unei lumini vagi dintr-o stampă /.../ Tu îi ghiceşti cu zgârcenie bătăile inimii îndepărtate / dar atât de aproape încât ţi-e teamă să nu o atingi / şi să se destrame /.../ şi liniile pure – aristocrate ce desenează doar chipul / de care te despart – de câtă vreme oare? – doar o mireasmă / suavă / şi albul putred al voalului pe care iată / pare să-l respire însăşi stafia dimineţii”.[19] Este poate una din cele mai profunde şi emoţionante evocări poetice din literatura zilelor noastre.

Starea de spirit al poetului, singur în faţa mesei îi evocă pare-se un tablou impresionist: Interior cu ceai şi biscuiţi; „Spre seară singur / faţă în faţă cu o fotografie de nuntă / ticsită cu chipuri zâmbindu-ţi suspect / vei bea un ceai fierbinte, vei mesteca biscuiţi râncezi / vei picoti peste hărţi şi hârtii vetuste / într-o lumină aromată de jurăminte naive...”[20] sau, şi mai bine, hoinărind aparent fără rost pe străzile habsburgice sau semi-medievale ale oraşului natal, atât de iubit şi detestat... Timişoara; în poemul Ochiul postum: „... Mă îndepărtez apoi aurea / pe stradele întortochiate / pe sub ziduri grave şi basoreliefuri habsburgice / suspinând în sine tăcerea / Treptat picioarele mele adulmecă / o memorie apostolică a paşilor a urmelor / ... şi iarăşi mă pierd într-un oraş / pe jumătate mort pe jumătate piatră, pe jumătate verdeaţă / ... / E o linişte străvezie ca un straniu acvariu / încât zăresc gâlgâind cuvinte virgine în gât jegurile / rarilor trecători...”[21]

Întâlnim aici una din cele mai pregnante evocări a oraşului de pe câmpia de vest a ţării, în care se întretaie aspecte arhaice şi moderne, parcuri – pe vremuri – memorabile şi, ca peste tot locul, locuri de periferie uşor exotică şi pestriţă, în magnifica sa decrepitudine...

Este locul unde poetul îşi întretaie paşii cu blajinul... Un om potopit; „Am cunoscut un om cu pletele sure – un pensionar liniştit /.../ porumbeii îl iubeau ca pe un Demiurg / al universului lor gânguritor...”[22] De fapt porumbeii sunt un personaj simbolic frecvent în poezia bunariană, stolurile lor împrăştiind în aerul cetăţii atâtea vibraţii, atâtea unde de o fractaliană şi angoasantă destructurare a realului din jurul lor.

Şi pentru a continua ideea pe această lungime de undă, notăm şi impresia menţionată de Gheorghe Mocuţa într-un articol definitoriu: „Vizarea lucrurilor vulgare şi absurde produce, prin iluminare, oglindire şi refracţie vibraţia necesară pentru plonjarea în marele necunoscut. Şi pentru că esenţialul nu se vede cu ochiul liber, poetul inventează „poemul invizibil”, lărgind orizontul căutării în spaţiul de rezonanţă al beznei.”[23]

3. PRIN „TRANSPARENŢA UNEI ZILE” BUNARIENE

Afirmând în Preambul la un volum de Eugen Bunaru că acesta este: „Un clasic al poeziei generaţiei sale”, Marcel Tolcea argumentează şi prin faptul că arta acestuia: „...este egală cu sine, fără ambiţia originalităţii căutate”.[24] În continuarea ideii exegetul mai menţionează: „Un soi de lentoare ce se insinuează insesizabil şi induce o stare aparte, ceva între catharsis-ul emoţiei estetice şi o relaxare meditativă (...) Evanescenţa peisajului e, desigur, evanescenţa clipei, iar melancolia transgresează eul poetic şi se revarsă peste toate. Mai este şi discreţia aceea, numai a lui...”[25]

Tot ceea ce era mai sus exprimat în concepte logice se regăseşte infuzat în versuri. Poetul se integrează în peisajul casnic contopindu-se cu el în Poem de recuperat totul: „O scânteie de frig (aş putea s-o numesc / moarte) /Apoi / sfârâitul zilei într-o prăpastie / preschimbată brusc în tigaie prietenoasă / sub bagheta gesturilor precise şi tandre / printre aburii casnici săgetând nările / sfărâmând mici fragmente de existenţă // Rămâne în aer o năuceală fierbinte”[26] Gesturile personajului, având ceva impersonal, mecanic, indiferent, duc gândul cititorului înspre o existenţă dublă, una de suprafaţă, în care derizoriul vieţii predomină, cealaltă, de adâncime, unde sentimentele profunde copleşesc raţiunea, transportând sufletul spre alte zări, spre alte timpuri trecute, prezente sau viitoare.

Este evident acest lucru în poemul La faţa locului din care cităm: „Urc treptele / deschid uşa / intru în hol...” – până aici totul este aparent limpede şi banal, dar ce urmează; „recunosc totul / mai mult: îmi amintesc totul / intru în bucătărie / dulapul vitrinele farfuriile / paharele / mărul putred pe colţul mesei...” – deci nu este vorba de locuinţa prezentă a celui ce intră; deci poate fi vorba de o locuinţă a amintirii copilăriei, sau poate... – continuăm; „ picătura din robinet / o linişte a într-un cerc / se aude limpede verticalitatea pereţilor..” – este clar, aici este locul singurătăţii, poate un lăcaş părăsit, bântuit de cine ştie ce... – „Pun toporaşi într-o carte / mă zăresc în oglindă / fug pe stradă..” acţiunea personajului măreşte misterul, e un fel de ritual tainic dar; „... cel mort / aşteaptă elegant în maşină”[27]; totul se explică dar, pe de altă parte, misterul se adânceşte şi mai mult.

Privind realitatea cu ochi de cinefil împătimit, autorul surprinde tragi-comedia existenţei, când umorul negru al naturii indiferente la suferinţa unor oameni, este amestecată cu indiferenţa altora, în acel surprinzător Instantaneu: „Era Ziua Morţilor / cimitirul dănţuia vesel / în crângul de lumănări / Nu era nimic trist / era doar o după-amiază blândă / pâlpâind pe ecranul industrial / al periferiei”[28]

În cele din urmă, oricât de romantic ar trebui să fie un om, oricât de atras-respins ar fi el de lumea cea de dincolo, trebuie să recunoaştem că – totuşi, – viaţa îşi cere şi ea drepturile sale. De aici un reflex poetic al unui moment amar-fericit al existenţei, în câteva stihuri fără de titlu: x x x „... Mi-am depus versurile / într-un pantof de damă / şi m-am abandonat sânilor / ce se rostogoleau lent unul după altul / cu mine cu tot / nu departe de pantoful cu versuri / nu departe / de neantul salvator al cuvintelor.”[29] Magia versurilor, – se pare a fi - mai puternică aici, decât orice altă magie a vieţii. În fine...

Altă măruntă bucurie a vieţii îi dă poetului prilejul de a se adresa uşor zeflemitor domnilor în frac ce savurează doar farmecul cotidianului, fără a se sinchisi cumva că viaţa ar putea avea şi o altă dimensiune, de o altă calitate. Doar ce le pasă lor? O bere la calul bălan; „Eram fericit fără motiv / (fericirea domnilor e doar aerul / în care ai rămas captiv trup şi suflet)/ Ajunsesem deci într-un colţ arhaic / al oraşului / şi pentru moment mi-am îngropat nările / în respiraţia pomilor, numai floare, / care jucau o piesă albă de teatru, domnilor.”[30]

Şi aici – cum bine afirmă Tudor Creţu undeva – „Cartea (re)confirmă o vocaţie a „fotografierii” unor scene şi personaje care, transpuse pe fundalul retinei ce le observă, dau alibiul concretului, al realităţii rămase între fibrele poemului...”[31] Este motivată această atitudine poetică oarecum nonconformistă, de situaţia culturii şi literaturii din părţile noastre când, – înainte de 1989, poeţii autentici trebuiau, cu fereală, să-şi mascheze tendinţa firească spre ideal din cauza presiunilor unui sistem social-politic care voia doar propagandă – nu poezie, – iar după acea fatidică dată, aceiaşi creatori de artă fiind supuşi unor criterii comerciale, nu mai puţin nocive pentru spirit.

În cele ce urmează vom detecta acum, nu o influenţă poetică în sensul strict al termenului, - doar Eugen Bunaru este un autor original, - ci un univers poetic specific numai sie-şi, - dar anumite, să le spun, „afinităţi elective” sau, mai precis, dovezi ale apartenenţei poetului la un anume spaţiu literar românesc, la o anume tradiţie culturală.

Poem despre... „Aş vrea să scriu un poem ca o apă bătrână / înghiţind totul / un poem despre un Cavaler al tristei figuri / încolăcit de speranţe, nimicuri sau amintiri”[32] Prin muzicalitatea subtilă a versului, prin aerul oarecum melancolic, cred că se poate afirma, împreună cu Şerban Foarţă că, poetul nostru e „Congener cu Umberto Saba (Triestul căruia imparte cu Timişoara lui Bunaru parcă, acelaşi meridian), şi... nu e, nici el, străin de o senzualitate capabilă a-i converti eşecul (sau precaritatea) într-o anume jubilaţie, amară ca un fruct marin...”[33]

Nimb vag; „Cade câte o stea / pot jura / în noaptea poemului / Sunt singur / cu sintagmele ochilor / clipocind într-o lumină a lor / ininteligibilă”[34] Aici e prezentă şi armonia modernă a impresionismului, poate chiar a expresionismului lui Lucian Blaga, dar nici Nichita Stănescu nu e prea departe.

Pe un drum oarecare; „E o disperare în alb în mov în negru / e o disperare conştiincioasă în toate nuanţele / înrudite cu sufletul orbecăitor”[35] De data aceasta umbra lui George Bacovia este destul de apropiată, în sensul cel mai bun al cuvântului. Iar în versurile din Soarele de atunci; „Bântuie ploaia / stratificând pe buze meleaguri tăcute /Tânjesc o vreme de hoinăreală / ci ochii urmărind fascinaţi / decăderea soarelui şi a lunii / în bălţi şi noroaie”[36] – dorul ştrengăresc de a hoinări îl atingea nu de multe ori, în poezie, şi pe Nicolae Labiş.

4. „TINEREŢEA UMBREI” POETULUI

Volumul Tinereţea unei umbre a văzut lumina tiparului în anul 2003 la editura Mirton din Timişoara. Într-un fel este un tom antologic, în care personalitatea poetică a lui Eugen Bunaru se manifestă din plin, în deplina sa maturitate estetică şi stilistică. Constatarea o face şi Marin Mincu pe ultima copertă: „Discursul „travestit” oscilează ambiguu între transparenţă şi opacitate, fără să opteze pentru o perspectivă univocă. Cred că specificul discursiv al lui Eugen Bunaru constă chiar în această oscilaţie care întreţine un tonus elevat al tensiunilor semnificante (...) lucrurile estompate şi gesturile familiare vibrează agonal, dezvăluind un teritoriu imponderabil unde funcţionează cele mai subtile mecanisme ale contiguităţii semantice; se recuperează spontan la modul proustian, o vagă durată interioară de o opacitate dureroasă. Starea de anxietate a eului infuzează cadrul cu energii intime ce „înviază urmele” adică face să se resusciteze ceea ce este mai autentic în fiinţă (...) Indiscutabil, Eugen Bunaru e un poet de valoare ce trebuie redescoperit.”[37]

Afirmaţiile sunt confirmate de versurile poemului Cedez târziu pe întuneric...; „... Acum ca şi atunci / nu fac decât să developez imagini / (moarte şi vii) de pe-o retină timidă / ce se tânjea singulară / Am nevoie acum ca şi atunci / de toate anotimpurile învăluite uneori / în arome fantastice ale pământului / Cedez târziu pe întuneric / unei nevoi de comunicare”[38]

Şi aici poetul îşi menţine de-a lungul vremii, aceleaşi preocupări spirituale, convertite în versuri, prin care să „developeze” imagini sensibile dar pline de semnificaţie simbolică, din realitatea imediată, dar şi – mai ales, – din acea mirifică realitate imaginar-virtuală, pe care am convenit s-o denumim „fractaliană”. Un simţ olfactiv deosebit de atent la a distinge nuanţele cele mai fine ale aerului aromat, care se modifică pe nesimţite odată cu schimbarea anotimpurilor, îl fac să fie un autentic maestru al „corespondenţelor” simboliste de care vorbea odinioară Ch. Baudelaire, dar şi urmaşii săi întru poezia simbolistă, cum ar fi Alexandru Macedonski sau Traian Demetrescu, de exemplu. Că există unde fractaliene şi la nivelul miresmelor – sau al duhorilor argheziene, nu mai există îndoială.

La fel ca în tablourile invadate de ochii scrutători ai spiritelor „fractaliene” ale pictorului Radu Ţuculescu, notăm poezia Câmp magnetic; „Te miri de atâta linişte, îţi poţi privi bătăile / inimii atingând aerul. Şi scena pluteşte / se înconjoară de ochi (devine spectrală). Te imprimi / în ea ca o arătare lunecând în josul / uneoi străzi. Umbra susurând sub coroana / unui pom, te pierzi dar te şi ascunzi / (zău, de ce le vezi pe toate?!) în câmpul magnetic / al privirii”[39] Ca într-un roman gotic englezesc, personajul principal, eu-l poetic, -ca să-i spun şi aşa, - se învăluie şi este învăluit de umbre. De umbrele tinereţii, dar şi de cele ale prezentului, al unui prezent care ni se arată pe zi ce trece mai fantomatic. Întrebarea uşor ironică, uşor amuzată; „Chiar, de ce le vezi pe toate?” ar trebui pusă nu numai poeţilor, dar şi cercetătorilor, specialişti în mai toate ştiinţele exacte ori mai puţin, sau ale para-ştiinţelor oculte care ne introduc într-un labirint din ce în ce mai greu de descifrat, al existenţei noastre.

Poetul este tot mai des atras de amintirea surorii prea devreme dispărute, pe ale cărei urme /umbre le caută sau poate, ele îl caută şi – poate, – îl găsesc ele pe el: Răgaz; Toamna / e însuşi ochiul meu / dilatat a pierzanie / ochiul meu în cohorte / survolând între cer şi băltoace / Tocmai de aceea / târât de fantasme / ca odinioară / azi mai am un răgaz / (preadispăruto în lumină!) / să-ţi caut umbra felină / pâlpâind orbitor de aproape / s-o urmez / încleştată pe veci de pavaj / asemenea insectelor infime / strivite sub paşi.[40] Dispariţia sau îndepărtarea de cineva care ne-a fost odinioară atât de aproape pare a fi mai uşor de suportat atunci când ne imaginăm că persoana în cauză nici nu a plecat cu adevărat de lângă noi, că este pe aici pe undeva, mai exact cu un etaj mai sus. Este cazul în poemul: Scara ce cade:

„Uneori ştiu fără vreun dubiu

că tu eşti acolo în cer

Ştiu bunăoară că printre atâtea treburi îngereşti

ce le ai de îndeplinit

Cel de Sus îţi dă din când în când răgazul

să-ţi întorci privirea către noi

cei de jos

Am motive serioase să cred

că tu ne porţi de grijă în continuare

că ne duci în continuare de mână

ca pe nişte copii neatenţi şi rătăciţi

expuşi la tot felul de primejdii invizibile

Ba chiar ştiu că în fapt tu ne eşti îngerul protector

Alteori cazi şi tu acolo sus

în transă adică pur şi simplu”[41]

Se recurge aici la un procedeu utilizat şi în basmele populare, când de exemplu, Dumnezeu cu Sfântul Petru coboară în lumea celor de jos pentru a le pune mai întîi la încercare credinţa şi bunătatea, spre a vedea dacă merită ori nu ajutorul lor miraculos. Ca în vis, copilăria continuă şi peste ani, păstrându-şi integral naivitatea şi spontaneitatea specifică vârstei de aur. Din păcate, acest lucru este posibil numai în preajma marilor încercări...

Proiecţia în trecut, atunci când se realizează spontan pe calea imaginii virtuale, văzute numai cu ochiul minţii, îl duce pe autor/cititor într-un spaţiu în acelaşi timp real şi miraculos, într-un tablou de natură din care se extrag câteva simbouri definitorii: O piatră, păduri, dealuri: „Vacile tălăngile dealurile / idealurile norii rumeni precum gogoşarii / ciobanul proptit în ciomag adulmecând vâlceaua /în care ţi-ai presărat mamelele antice / sub raze /

Eu scrijeleam alături versuri (pre)simţite / poate versuri roase de simţire după cum / simţirea însăşi roasă de cuvinte părea /.../

Peştişori supăraţi îmi săgetau ochii prelingându-se / lent în apă ca o icoană. Eu scrijeleam alături / pe o piatră versuri presimţiţi / ca uluit dintr-o dată / de o suflare rece venind dinspre păduri / dinspre dealuri”[42]

Starea poetică este aici de extaz, de bucurie, poate şi e o anume melancolie la gândul că ceea ce a fost – şi rămâne, mirific în amintire, nu poate fi recreat aievea decât pe calea cuvintelor bine alese.

Sunt însă şi momente de ironie, de un umor cald, atunci când este vorba să fie prezentate aspecte mai puţin agreabile ale realităţii, provocate de fireşti slăbiciuni umane. De exemplu, înfăţişarea destul de comică totuşi, a unui grav artist plastic: x x x „Domnul pictor Nicolae / tocmai se strecura / cu o valijoară sub braţ / pe stradele – în grabă – urmat / de doamna soţie Magdalena / şi de pudelul lor suspinând vesel / sub bereta albă ce-i şedea de minune / peste breton.”[43]

Nu putem încheia fără a aminti calitatea deosebită a imaginii de pe coperta volumului: este redat un aspect al oraşului de câmpie în clar-obscur, se văd numai siluetele clădirilor, din care se remarcă bolta bisericii marcând spaţiul înconjurător ocupat de patratele blocurilor impersonale. Acestea sugerează ideea expusă de autor la începutul cărţii: „... ne-a orientat chiar motivul unificator (tematic vorbind) al timpului însuşi. Care iată, de data aceasta, graţie tocmai acelor armone nedefinibile ale clipei celei repezi – secretate în / chiar porii memoriei – devine nu ireversibil, ci, mai ales, un timp al reverberării...”[44]

5. „CLIPA ASCUNSĂ” A UNUI PRIETEN POET (GEORGE PRUNCUŢ)

Pe lângă activitatea sa obişnuită de poet, Eugen Bunaru s-a implicat activ şi în viaţa culturală timişoreană, mai ales în calitate de conducător al cenaclului literar al Casei de Cultură a Studenţilor, denumit Pavel Dan, în onoarea unui cunoscut prozator ardelean; cât şi de critic literar şi de îngrijitor de ediţii.

În acest sens, ne-am oprit asupra unui volum de poezii, pe care Eugen Bunaru l-a editat în colaborare cu Marian Oprea, conţinând opera poetică a unui bun prieten, mai ales din anii de restrişte. Este vorba de Clipa ascunsă, de Gheorghe Pruncuţ, apărută în anul 2006 la editura Marineasa din Timişoara.

Despre Gheorghe Pruncuţ (28 februarie 1950 – 30 iulie 1995) aflăm din Posfaţă[45] că „s-a format ca poet, alături de Ion Monoran, Adrian Derlea, Vasile Radian..., în ambianţa underground-ului literar timişorean şi a cenaclului Pavel Dan, în perioada anilor ’70 - ’80. Acesta a publicat sporadic poeme în Forum studenţesc, Orizont, Orient latin, Amfiteatru”.

Despre acest interesant şi sensibil poet, Eugen Bunaru afirmă într-un articol din revista timişoreană Orizont: „Gheorghe Pruncuţ îşi „joacă” cu o imperturbabilă şi dezarmantă devoţiune unica lui condiţie, cea de poet. E un joc... nu lipsit de tragism, de primejdii, dar şi de o imprevizibilă, „perversă” adumecare a riscului, un straniu, aproape sinucigaş, menuet pe sârma invizibilă, Un joc ce pare să desconspire seducţia „zonei interzise”...”[46]

Desigur, toată lumea ştie că poezia nu „se învaţă” ca la şcoală. Aici fiecare vine cu talentul, şi cu inspiraţia lui, care apare, (sau nu apare), în viaţa cuiva pe căi necunoscute încă. Anticii spuneau că arta de a face stihuri este „un dar al zeilor”, şi oricum, inspiraţia este un dar ceresc. Pe de altă parte, la măiestrie stilistică nu se poate ajunge fără un anume „meşterşug” (cum spunea inegalabilul Dimitrie Cantemir), iar acesta – tot din retoricile şi poeticile antichităţii ştim, - din operele înaintaşilor şi – nu în mod absolut, prin discuţii libere şi prin expuneri pe la cenacluri - se află.

De aici rezultă că un climat favorabil poeziei, chiar în condiţii social-istorice cu totul ostile, se mai întâmplă să apară. După cum tot Eugen Bunaru afirmă în alt loc; „... o anume continuitate de tinereţe şi spirit creator într-un spaţiu fertil şi generos – cenaclul Pavel Dan – ce a renăscut din propria cenuşă.”[47] Tinerii furioşi, de atunci au fost: Ion Monoran, Adrian Derlea, Mircea Bârsilă, Gheorghe Pruncuţ, Petru Ilieşu, Ioan Morar, Ioan Crăciun, Marcel Tolcea, Daniel Vighi, I. Viorel Boldureanu, Mircea Pora, Lucian Petrescu, Viorel Marineasa, Gheorghe Secheşan, George Lână, Traian Pop Traian, Marcel Sămânţă, Marius Moraru, Valeriu Drumeş, Vasile Rosdian, Miodrag Konstantinovici, Eugen Bunaru, „aleşi/chemaţi să schimbe faţa literaturii”.

Cu un destin tragic şi oarecum singular, Gheorghe Pruncuţ a început să se manifeste ca un autentic poet al vremii sale, iar influenţa poeziei lui Eugen Bunaru – chiar dacă nu se exercită în mod direct, este totuşi prezentă. Ne referim aici la ceea ce Tudor Creţu consemna ca o trăsătură estetică dominantă: „... poezia claustrală a interioarelor e, decisiv, una a interiorului, adică a sinelui accesat prin detalii şi notaţii infinitezimale, trecând dincolo de atmosferă (...) Rafinamentul se manifestă cu naturaleţea unui dat mai degrabă aprioric decât dobândit, construit.

Cartea (re)confirmă o vocaţie a „fotografierii” unor scene şi personaje care, transpuse pe fundalul retinei ce le observă, dau alibiul concretului, al realităţii rămase între fibrele poemului...”[48] Un asemenea interior evocat într-o viziune poetică modernă se află în poemul lui Gheorghe Pruncuţ, Pretutindeni, pe care-l redăm în continuare:

Deci mobila, pădure vorbitoare,

Prin care trece vântul suspinând,

Odăile sunt ape curgătoare

Iar apele văzduhuri tremurând.

Şi vine un miros de bătrâneţe

Dintr-un dulap tăcut şi legendar,

Şi toamna lungă creşte într-un scaun,

Şi picură sămânţa de stejar.

Am locuit prin spaţii şi materii

Şi pretutindeni iar vom respira,

Când luna plină va încălzi pământul

Cu pielea ei amară de nuia.

Bag seama că pierdutele nimicuri

Primesc un punct de aur la picior

Şi liniştita forţă de-ntuneric

Va şlefui materia uşor.[49]

Dintr-o altă poezie, închinată de Pruncuţ tocmai lui Eugen Bunaru, se constată alt element care-i apropie pe plan poetic: este vorba de ceea ce Marcel Tolcea denumea „evanescenţa peisajului care e totuna cu evanescenţa clipei”[50];Albina,

„Amin zic vouă, schituri matinale!

Amin le zic şi-atâtor mânăstiri –

În ţeasta mea, o singură albină

Mai zboară peste vechile zidiri...

Mi-e creierul cireş însângerat!

Când înfloreşte iarna pe zăpadă

Şi cu destule mâini săgetătoare

Îmi fură luna miere din baladă.

Albina mea, zburdalnică furtună,

Mă ştie vagabond medieval

Şi-mi tot sărută sufletul pe gură,

Să putrezească moartea vertical...”[51]

Desigur, există şi deosebiri de substanţă între cele două universuri poetice prezentate aici. Originalitatea poetică a autorilor nu se poate pune în discuţie, dar afinităţi tematice şi stilistice se pot afla. Sentimentul dominant de amărăciune, romantic într-un fel, este în firea lucrurilor, dar explicaţia provine şi din condiţiile de existenţă pe care trebuia să le traverseze această „generaţie literară” – negată de unii, dar care în continuare îşi caută drumul propriu. Dacă viziunile poetice au sau nu, un caracter fractalian, este un lucru pe marginea căruia se mai poate medita. Valoarea poeziei scrise în acest stil rămâne în timp, o putem integra în domeniul evidenţei.

6. „DINTR-O RESPIRAŢIE” A GENERAŢIEI SALE DOUĂMIISTE

Eugen Bunaru a avut un rol şi în formarea a ceea ce aş putea numi o autentică „şcoală de poezie” în sensul cel mai propriu şi pozitiv al cuvântului. Cenaclul Pavel Dan al Casei de Cultură a Studenţilor din Timişoara, la care a avut un rol conducător şi de mentor în domeniul poeziei de calitate, şi-a concretizat eforturile şi pe plan editorial prin antologiile: Argonauţii II (volum de debut colectiv), Editura Facla, Timişoara, 1988, dar mai ales prin Zona, Editura Marineasa, Timişoara, 1996, şi prin volumul colectiv Dintr-o respiraţie, Editura Marineasa, Timişoara, 2002.

Desigur, condiţiile în care se putea valorifica înainte de revoluţie, activitatea poetică a tinerilor creatori era – se ştie foarte bine, - extrem de dificilă. Orice regim politic autoritar înţelege să-şi subordoneze şi să controleze strict tot ceea ce apare, din motive lesne de înţeles. Pentru a se menţine la putere, priveşte cu suspiciune arta literară care nu-i proslăveşte „realizările” şi caută să impună o artă servilă, sau care – cel puţin direct – să nu-l deranjeze.

Pentru a putea rezista, pe cât posibil, poetul care nu înţelege să se subordoneze total politicului sau economicului, trebuie să-şi găsească un drum propriu. Eugen Bunaru şi-a publicat primele cărţi de poezie la o editură oarecum mai „liberă” în aparenţă, numită „Litera” unde, contra cost, poeţii işi puteau face cunoscute operele. Evident, un anume control al cenzurii exista şi aici, pe de altă parte, tirajul era foarte restrâns. Este vorba de „Alegerea surâsului” (1981) şi de Datorii nocturne (1985).

Despre o carte cuprinzând antologia poeziei tinere timişorene, de pe la sfârşitul anilor ’70, ne destăinuie amănunte interesante însuşi poetul Eugen Bunaru în introducerea la volumul Dintr-o respiraţie, apărut după revoluţie. Nu a fost uşor să se convingă „forurile competente” în dirijarea culturii din acel timp iar, după eforturi susţinute, iniţiativa a trebuit să fie abandonată. Abia după revoluţie proiectul a reuşit să fie pus în practică. Despre opera tinerilor poeţi s-a pronunţat criticul Cornel Ungureanu pe coperta ultimă a cărţii, din care notăm: „De foarte multă vreme nu am avut sentimentul prezenţei la Timişoara a unui grup literar atât de bine articulat. Dacă vor rămâne alături... ar putea exprima un spaţiu al literaturii.”[52]

Ca la orice antologie de poezie numai timpul va arăta câţi dintre autori vor confirma în timp cu opere care să reziste. Selecţia efectuată de Eugen Bunaru şi Dana Gheorghiu-Anghel, coordonatorii ediţiei, a fost riguroasă. Credem că se simte în texte un aer comun, o amprentă pe care – vrând-nevrând, poezia lui Eugen Bunaru şi-a imprimat-o, atât în urma analizelor din cenaclu, cât şi cu alte ocazii.

Vom încerca să exemplificăm succint, cu fragmente de versuri sperăm, edificatoare:

Codruţa Bejenaru; din poezia La marginea ta; „ştiu că la marginea ta / sunt corbi încolţiţi / ce îţi sperie somnul”[53] Din cele mai multe versuri se desprinde o abia ascunsă teamă de cel apropiat care, oricând, se poate transforma într-un monstru necruţător. Desigur, este doar o aparentă teamă, căci atitudinea ei faţă de celălalt este mai degrabă ofensivă. Ironie şi autoironie subtilă care vizează dincolo de aparenţe, o înţelegere dulce-amară a celor ce se întâmplă cu noi, cu toţii...

Din selecţia – severă – operată de Tudor Creţu pentru antologie, am remarcat un proiect grandios pentru viitor, pornit de la ceva ce aş numi: „un mic gest pentru om dar...” – în poezia fără de titlu în care: x x x, „... cu pene de înger vom şterge praful / până când totul / dar absolut totul / va străluci!”[54]

Pe Sebastian Duică îl găsim în poezia care a fost aleasă a da un titlu semnificativ întregului volum; Dintr-o respiraţie; „caută-mă în / oraşul vechi / la cafenea / unde frica / te ispiteşte / printre paharele / ciobite / de amprentele / mai multor buze”[55] S-ar putea spune că este vorba aici de un autoportret succint.

Adriana Tudor Gâtan îşi dezvăluie în versuri albe, nedumerirea de a exista simultan în cotidian şi transcendent: x x x „La fereastră cafeaua / cu o ţigară mentolată / purtam o bluză uşoară / şi nu-mi crescuseră / încă aripi de copil / în pântec”[56]

Cătălina George evocă atmosfera magică a mitologiei ivite din umbra piramidelor: un câine; „... sub suflet / un câine / mi-a crescut sub / umbrar ascuns / de şerpii lui Ra /.../ să plecăm când cheamă pustiul / celor 40 de zile până la Înviere”[57]

Din versurile ample şi albe dezvoltate de Mihai Horotan transpare voinţa, bucuria şi suferinţa de a-şi trăi existenţa plenar, dar şi capacitatea – rarisimă – de a privi în jur din perspectiva primei copilării: x x x, „... am plecat călare pe câinele grozav prieten / al copiilor care îi aruncă mâncarea de la / masa de prânz / să-nving frica ce mi-a stricat / somnul şi joaca / să pot de-acum să fiu omul cel mare şi bun / care-şi va râde de moartea grozavă.”[58]

Poezia scrisă de Alexandra Liţă evocă o lume oarecum stranie, de circ grotesc şi amar, în care gesturile păpuşilor/îngerilor/clownilor se repetă mecanic într-o zadarnică încercare de a afla elixirul fericirii: Reprezentaţie de circ I; Clownul cel nou născut ce duce pe scenă / vede piatra / O lasă acolo şi se întoarce în culise / Se uită în oglidă şi rânjeşte - / ce zi frumoasă”[59]

Pentru Andra Mateucă poezia este o modalitate de a revela misterul vieţii, de a găsi între obiecte şi fenomene disparate un sens unic, adânc, ocult. Prin ochii inocenţi ai Cătălinei realitatea se vede într-o lumină stranie, de vis arhaic: „Când a văzut soarele cătălina a plâns / credea că-l furaseră ţiganii cocoţaţi / pe scările negre luate împrunut de la coşari”[60]

Alexandru Potcoavă scrutează realitatea atent ca un reporter al inefabilului şi o comentează cu neistovită ironie: recipiente; „... e bine că bega nu are scoici / şi trebuie să asculţi glasul mării / ducându-ţi la ureche gura unei butelci / în care a tălăzuit horinca de bihor / (se spune că sunetele ce se aud / sunt de fapt bătăile inimii...)”[61]

Autoare – la data apariţiei antologiei - a două volume de versuri, Liana Sabău îşi exprimă în versuri bucuria de a-şi trăi viţa la maximum, sufletul frământat de sentimente aprinse şi contradictorii; dorinţa, speranţa, frustrarea etc.; Sunt o femeie îndrăgostită, „Stelele / ca nişte lumânări parfumate / licăresc / în ochii tăi aquamarini / te absorb / cât de mult te-am dorit!”[62]

Annemarie Sorescu se dovedeşte cunoscătoare şi adeptă a poeziei concentrate extrem-orientale de tip Haiku, pe care o practică şi o trăieşte intens, dar şi cu măiestrie; din Flori de lotuşi notăm: „noi ne sclipeam unul altuia / prin întuneric / privirile ascuţite / dinţii tăioşi / surâsurile sticloase / două pachiderme dintr-o eră uitată / înflorite de fildeşii lor / ca doi lotuşi / din apă.”[63]

Bianca Laura Stan caută – uneori şi găseşte, – în elementele împrăştiate ale universului ei poetic, - unde, raze, fiori de inefabil. Oferim drept exemplu un fragment din: o pălărie pe ochi şi-un conţinut de volum, „cu pălăria trasă pe ochi / duşmanii mei de pompe funebre / s-au şters pe retină / în cel mai frecvent mijloc / s-au îndrăgostit nebuneşte / de personajul păsării indispensabile - / nimic important.”[64] Într-adevăr...

În fine, dar nu pe ultimul plan, Viorel Suciu din care reţin fragmente din două poezii: din Tematica ochiului de pisică: „Te visez / fosforesentă ca un ochi de pisică în noapte. / Şi aproape te vreau / să te ating dintr-o întoarcere. Mai sunt de reţinut din Respiraţie din bucăţi o imagine evocatoare a atmosferei poeşti preromantic-simboliste: „Dacă totuşi mergi să cumperi o carte / vei primi şi o pelerină neagră / pe care o vei tără cu greutate / peste tot.”[65]

Din toate fragmentele citate până aici se constată – dincolo de unele imperfecţiuni datorate vârstei şi experienţei de viaţă, - o autentică exprimare a personalităţii poetice a autorilor selectaţi. Crezul lor literar, formulat de poetul, editorul şi mentorul mişcării poetice de care vorbim, Eugen Bunaru - este rezumat în „Prefaţă” astfel: „Nelipsindu-le conştiinţa lucidă a scrisului – ca act estetic, creator – în orizontul sau în spaţiul lor de exprimare (a poeticului) pare să conteze mai puţin dimensiunea experimentului, (subl. n.) a ofensivei retoricii post-moderne ci, mai degrabă, o anume (încă) fascinaţie a unei „gesticulaţii”, a unei rostiri, a unei tonalităţi ce pot să probeze un fel de reîntoarcere la încrederea în pulsaţia secretă a cuvântului, reînvestit ca sursă de magie a poeziei dintotdeauna.”[66]

Cu alte cuvinte, se accentuează aici diferenţa poeziei tinerilor poeţi timişoreni de „fracturiştii” de pe malul Dâmboviţei, despre care E. Bunaru afirmă că „se plasează, printr-un program vehement şi zgomotos articulat, ntr-un raport de ruptură, de „fractură” (la nivel de limbaj, de discurs poetic, de atitudine şi implicare existenţială/e, de asimilare a unor filiaţii etc.) cu generaţiile anterioare...”[67] Faţă de această atitudine poetică am preferat cuvântul „fractalian” care exprimă mai exact esenţa poeziei postmoderne pe care o practicăm aici. Cum am mai precizat mai sus, este vorba de reflectarea realităţii virtuale, esenţiale, care poate – sau nu, – să fie reprezentată grafic de modelele algebrice ale structurii armonice (sugerând noţiunea antică Kosmos) cât şi dizarmonice ( legată de Haos) – din diferitele aspecte ale vieţii pe care poetul sensibil le poate „vedea” cu ochiul minţii şi afectivităţii sale.

În concluzie, credem că am izbutit să marcăm în acest modest studiu, valoarea poeziei scrise şi publicate de autorul timişorean Eugen Bunaru şi pe a celei realizate – cu perspective de viitor” - de învăţăceii săi în ale artei poetice, pe care – personal, – o consider a fi, cu adevărat „fractaliană.”

www.semanatorul.ro * Alte articole

Propuneri si contacte : editura.online@gmail.com

Situl aparţine ARP - ASOCIAŢIA ROMÂNĂ PENTRU PATRIMONIU

Îngrijire tehnică

NOTE