CRONICA - EUGEN DORCESCU

Eugen Dorcescu - alchimie existenţială

A scrie despre scriitorul Eugen Dorcescu, din punct de vedere al cititorului, poate fi o îndrăzneală demnă de satiră sau poate fi, şi impulsul meu a fost ca atare, un periplu pe un traseu de călătorie dificil, cu peşteri în care homo spiritualis a făcut din cuvânt arealul „acasă” (cf. un interviu al autorului, în Eugen Dorcescu, Poetica non-imanenţei, Editura Palimpsest, Bucureşti, 2009, p. 238 – 240).

Mă voi opri din aventura cunoaşterii, la peşterile poeziei, pentru că înţeleg această lucrare ca zbaterea intelectuală dintre conştient şi subconştient, ceea ce Eugen Dorcescu a recunoscut a explora în lirica sa:

„Tema şi chiar stilul scrierilor mele îşi au sursa exact în penumbra ce rezultă din impactul subconştientului şi conştiinţei” (Op. cit., p. 239)

Ultimul volum de poezii al autorului, cu incipitul „drumul spre tenerife” m-a dus cu gândul la o călătorie în locuri exotice, pe tărâmuri edenice şi ezoterice, deşteptându-mi asimilări odiseice, mitologice. Nu era să fie doar atât.

Critica elitistă de specialitate, de care Eugen Dorcescu beneficiază cu prisosinţă, pune acest itinerar într-o ramă mistică, un drum iniţiatic în scopul ultim uman, apropierea de Dumnezeu, cu o argumentare religioasă amplă, pornind de la perceptele Sfântului Augustin şi continuând cu apostolatul Sfântului Pavel. Sensul dat călătoriei eremitului sau scribului este cel de înalt standard duhovnicesc.

Eu, simplu cititor, l-am întrevăzut un parcurs amplu, lirizat în limbaj modernist, un traseu spiritual de purificare, în sensul cunoaşterii etapelor sale. L-am interpretat mistic, într-o o glisare arhetipală a călătoriei pe conştientizarea spiritual-religioasă a omului scrib, însă în forma laică a aspectelor vieţii.

Am citit poemul, şi este un poem alegoric unitar în 50 de trepte, pe nerăsuflate. Dat fiind designul fluvial al cuvintelor, te arunci în lotca sensurilor şi priveşti riveran, nu ai insule, drumul e lin şi detaliat atât de contemporan, încât doar descrierile relevate îţi amintesc de momentul lecturii. Altminteri, călătoreşti imagistic şi sonor, printre metafore şi armonii muzicale aparte, siderale, în acest limbaj eteric, propriu spiritualităţii.

Itinerarul e scrisul în sine, este cuvântul cel fără de moarte, care porneşte din oceanul gândurilor şi devine circumferinţă, un parcurs închis, finalizat în voinţa lui Dumnezeu. Călătoria este destinul scribului, în triada, poet, scrib(eremit) şi drum, ca elemente de analiză ale acestui parcurs: Omul Poet, Spiritul lui (eremitul) şi evoluţia lui (drumul). În simbolistica aceasta, reflexiile, întrepătrunderile de sensuri şi concluzii trasează crezul filozofic demonstrat al autorului.

Chiar prologul anunţă un trio călător. Dungile prelungi sunt scrisul, călimara e inspiraţia, muza, iar oceanul substituie universul gândurilor, toate sunt arsenalul Poetului, care nu bănuia, poate, acest destin ce s-a trasat de la sine, desenat pe suflet.

prolog

„dungile prelungi

paralele

ale norilor peste

ocean

la orizont călimara

ascuţită

a insulei

oceanul

nesfârşit

manuscris

papirus lichid

scris cu alb pe

albastru”

***

„călătoria spre tenerife

a început când nimeni

absolut nimeni nu

bănuia că drumul se şi

desenează în negura serii

în negura sufletului

eu bănuiam desigur cel mai

puţin sau la fel de puţin

precum oricare altul”

Toate crâmpeiele de viaţă sunt cuprinse: zboruri mici...amintirile, refrenul florilor de bounganvillea:

„bouganvillea multicolore

cu insuportabila lor

frumuseţe

eu merg

spre acel palmier înflorit

spre acel palmier

calcinat”

Toate momentele zilei - zorii, dimineţile, serile, miezul nopţii, anumite alte ore, sunt filtrate spiritual.

„în fine acasă seara

cina conversaţii prelungite

până târziu

apoi

somnul negru morbid

somnul îngrozitor infernal

somnul duşmanul meu”

Poetul le cuvântă gradat, în scara evoluţiei înţelegerii de sine, într-o spirală creativă a propriului misticism şi a propriei viziuni filozofice.

„dinspre noi cei ce suntem înspre noi cei

ce devenim călătorind

amintindu-ne că unul din îndemnurile

supreme s-ar putea formula astfel

încearcă să fii ceea ce vei deveni

iată Eu Cel ce sunt Eu singurul

care sunt”

Fiecare pas înseamnă devenire, fiecare element ambiant înseamnă clarviziune existenţială, înseamnă treaptă pe destinul Poetului, oglindit de însoţitorul său la bord, scribul.

Acest poem este alchimia existenţială a creatorului de cuvinte potrivite, ideatica lui Eugen Dorcescu. Drumul spre Tenerife devine parte spirituală, devine un al treilea Eu, în această operă, în triptic vieţuitor:

„drumul goneşte

mă dă deoparte

mă lasă în urmă

îşi zice eremitul în

aspra lui clipă de luciditate

în tăioasa lui clipă

de cumpănă de ezitare

de îndoială”

Toate elementele riverane acestui drum sunt, ce-i drept, accesorii mai mult sau mai puţin importante, dar triada în permanenţă simbiotică , eu-ul poetic, scribul şi drumul, sunt diagnosticate pas cu pas în devenirea lor.

Dialogul cu alter ego-ul:

„depărtarea de unde

izvorăşte

imensa tăcere roşie

incendiată

a soarelui

nu suntem liberi

a rostit însoţitorul meu

nevăzut

nimeni nu este şi

nici n-a fost

liber

vreodată

acum

bătrânul eremit târăşte

cu sine la

lumină

cadavrul coşmarului

târăşte cu sine

piatra de moară

a tuturor viselor

negre prin care-a trecut

târăşte cu sine

coşmarul nocturn

coşmarul

diurn

se târăşte pe sine

ca pe-o strivitoare

povară

pe drumul limpede

măturat în

zori

de aceiaşi îngeri

leneşi, calmi şi

romantici”

Un final metafizic al unei parcurgeri depinzând de destin, un crez resemnat, asumat sentinţei finale, în sens ortodox şi moral, la confluenţa dintre real (conştient) şi ireal (subconştient), îmi relevă un poem psiho-filozofic rafinat şi cuprinzător.

„a pus capăt începutului

şi a pus un început

capătului

scoţând drumul din

neant din increat din

abis

scoţându-l curat nou

pur neatins

drumul

în sfârşit

drumul spre ceea ce numeam

real ireal

convenţional nonconvenţional

probabil

improbabil oniric”

Circumferinţa existenţială, cercul creator şi reluarea din orice punct al unei predestinări, confirmă spre final ineluctabilul destin.

în hanul acesta nu

se întâmplă

niciodată nimic deşi

s-a nimerit să fie

construit chiar pe

drumul spre

tenerife

totul se reia se

repetă iată

până şi hangiul

care-a pierit

a fost înlocuit de

el însuşi

şi-am înţeles

desigur

că şi cronica drumului

această însorită cronică

a eternităţii

cum am numit-o

cândva nu

de mult

se încheiase

Şi pentru ca noema să fie subliniată, ireprehensibilitatea mistică a ursitei Poetului se localizează imanent în legea divină. Pumnul lui Dumnezeu care face acest drum spre Tenerife, spre început şi sfârşit, orbita avatarurilor creatoare.

epilog

„tenerife

pumnul lui Dumnezeu

strângând laolaltă

ţinând împreună

infernul şi

paradisul

drum de întoarcere?

nu există drum

de întoarcere”

Un final mai puţin resemnat, îl voi circumscrie acestei călătorii în spirit poetic, după Osho:

„Numai primul pas e greu. Mai departe călătoria e simplă. E o vorbă care spune că primul pas e aproape întreaga călătorie.”