Marginalii
ABISUL - DINCOLO ŞI DINCOACE DE NOI ÎNŞINE
EUGEN
DORCESCU, ABYSSUS ABYSSUM INVOCAT,
Antologie de autor, constituită după un criteriu tematic, Semănătorul,
Editura on-line, martie 2009
Aşa cum spunea cineva, poate chiar o fată al
cărei nume înseamnă „Dreptate”,
a încerca să scrii despre opera lui Eugen Dorcescu pare o
îndrăzneală nemaipomenită. De ce? De ce poeţii nu se îndeamnă
să-şi spună părerea despre un confrate de-al lor, oricât
l-ar preţui? Există înălţimi de neatins, lucrări de
spirit vecine cu idealul. Şi de la înălţimea lor, oamenii par
mici de tot, insignifianţi, rătăciţi, exact cum spune
vechiul dicton latin, în Abisul care cheamă abisul. Şi
prăvălirea pare iminentă.
Mărturisesc că şi eu am
avut această enormă
reţinere faţă de opera acestui gigant al literaturii
contemporane, a cărui prolificitate mă intimida şi a
cărui paletă tematică
l-ar face pe oricine să dea înapoi. Dar mi-am luat avânt şi azi dimineaţă, zi de duminică,
zi de mijloc de martie, m-am „aruncat”
în abisul care, se spune că, abis invocă. Şi nu m-am
înşelat. Voiam să am aceste poezii cât mai aproape de inimă.
Acesta era singurul scop. Pornesc la lucru cu acest gând, să-mi apropii
cărţile colegilor, şi, dacă s-ar putea, să le picur
conţinutul înlăuntrul inimii.
Aflată în prag de „Abis” am avut
o mică strângere de inimă. Dacă, metaforic, mă voi
rostogoli în el, fără putinţă de ieşire?
Şi totuşi…m-am încumetat.
Mi-am şlefuit îndelung elitrele, astfel ca prăbuşirea să
fie mai lină.
Aşa cum declară autorul
încă din Notă asupra
ediţiei, în
această antologie (Am inclus
în Sumar numai poezii de factură
aşa-zicând mistico-religioasă) şi structurată cronologic:
am urmat, în înşiruirea textelor, succesiunea, în timp,
a cărţilor de poezie din care ele au fost
selectate: Omul de cenuşă (antologie 1972 –2001), 2002; Biblice,
2003 ; Elegii, 2003; Moartea tatălui, 2005; În
Piaţa Centrală, 2007, Omul din oglindă (antologie
2003 – 2008), 2008. Excepţie face Rugăciunea regelui Manase, plasată
în final, înainte de Epilog,
dar apărută încă în 2001 (în volumul Exodul) şi
preluată de Biblice”.
În mod cu totul surprinzător, cartea are
un Prolog
şi un Epilog – versificate, în
care autorul îşi declină intenţiile şi totodată
mărturiseşte că „Aseară
am vorbit cu Dumnezeu”. Încă de la început, mărturisesc că
acest preambul mi-a trezit un interes maxim. Persoane vizionare mai cunoscusem
prin locuri de pelerinaje, dar, scriitori vizionari, cărora să li se
arate Dumnezeu, sunt mai puţini.
Ei bine, nu-mi permit deloc să
glumesc cu astfel de epifanii, cum a făcut Marin Sorescu în geniala lui poezie umoristică din
volumul La
lilieci: „Vedenia: Lui Lungu i s-a
arătat Dumnezeu azi-noapte. A avut el o vedenie de-asta, care a
întors satul cu curu-n sus…”
Marin Sorescu – „văr cu
Shakeaspeare” îşi permitea să persifleze astfel de subiecte sacre,
şi pentru frumuseţea limbajului oltenesc şi pentru
întâmplările de un haz nebun pe care le-a nemurit în volumele sale.
La Eugen Dorcescu nu poate fi vorba de
aşa ceva, mai degrabă de colocvii ori solilocvii intime cu
divinitatea, cu o entitate superioară
care ştie să-l asculte şi căreia, poetul îi
încredinţează tainele inimii. El spune că au discutat: „La
fel de clar, de simplu, de senin,/ Cum ai tăifăsui cu un vecin...” (Prolog). Dar şi la Sorescu,
Dumnezeu stă de vorbă cu Noe peste gard şi-l cheamă: ”Noe, mă Noe, vino oleacă la gard/
să-ţi spui o vorbă…”
Ce să fac? Nu pot trăi fără similitudini.
Că Dumnezeu pătrunde toate graiurile pământeşti nu
e de mirare, altfel, (cum l-ar auzi fiecare în limba lui?) –şi nici o
noutate nu mai e, El fiind Atotştiutor şi Atotputernic.
Poemele
mistico-religioasă ale lui Eugen Dorcescu, însă, nu au nimic de-a
face cu teribilele persiflări umoristice ale lui Marin Sorescu, atât de
neaoşe şi de pitoreşti, zugrăvind graiul oltenesc în
toată splendoarea lui.
Eugen Dorcescu în
discuţia lui cu Dumnezeu a aflat un lucru preţios: „E drept
că El tăcea. Sau, mai curând, / Iradia în fiecare gând,/ În fiecare
şoaptă şi impuls, / În fiecare zbatere de puls./ Doar eu
grăiam. Şi iată că, treptat,/ Discursul în tăcere s-a
mutat,/ Tăcerea s-a umplut de sens şi ţel, / Tăcerea era
drumul către El./ Aşa-I vorbeam. Spunându-I tot, deschis, /
Aşa-I vorbeam : Abis lângă abis.”(Prolog).
Dincolo de aceste
afirmaţii versificate, Eugen Dorcescu relevă adevăruri de
netăgăduit, care ar trebui să fie însuşite de către
toţi creştinii: doar în tăcere, în meditaţie, rugă
şi contemplare, poate fi aflată liniştea şi împăcarea
care vin de la Dumnezeu. Pacea lăuntrică nu se află în mijlocul
vacarmului.
Şi autorul s-ar
putea să aibă şi revelaţii mistice, de ce nu?
El a găsit şi
o formulă fericită ca să exprime ceea ce a simţit în
experienţa sa mistică: „Aşa-I vorbeam : Abis lângă
abis.” Excelent spus.
Autorul îşi
împărtăşeşte experienţa într-un mod cât se poate de
reverenţios faţă de Divinitate, ba cu un anumit grad de pietate
şi adoraţie care poate atinge înălţimi ale misticismului
creştin, de sorginte orientală.
Încă de la primul
poem, constatăm o tehnică
şi o măiestrie artistică desăvârşite. Teoria versificaţiei este la ea acasă. Nu se abate nici o
cirtă de la regulă.
Eufonia este, de asemenea, fără cusur. Eugen Dorcescu este UN
POET ÎNCERCAT, nici un cuvânt nu-i mai poate oferi surprize. El VORBEŞTE
ÎN VERSURI, perfecte, adevărate bijuterii de gen, nimic nu strică
nici rotundul ideii, nici rotundul poemului în ceea ce priveşte ritmul,
rima, măsura. O poezie clasică în adevăratul şi frumosul
sens al cuvântului. Poetul oferă mici şi graţioase tablouri
(miniaturi lirice), aidoma stampelor
nipone, aproximativ egale, în care-şi expune Crezul creştin şi
artistic. Poemele lui mistice sunt
rugăciuni duminicale, pioase şi foarte frumoase, rugăciuni extra-liturgice care se pot
rosti de către fiecare din noi,
având un impact imediat în suflete,
pentru că te introduc direct în atmosfera sacro-religioasă. Ele te
poartă prin Tărâmul miraculos al
Psalmilor lui David, prin Vechiul şi Noul Legământ, până la
Apocalipsul feciorelnicului şi
vrednicului de iubire Apostol Ioan, cel care şi-a aşternut
creştetul pe pieptul preasfânt al Mântuitorului şi a avut privilegiul
să fie încredinţat de Mântuitor pe Cruce, propriei sale Mame, (Iată, Mama ta!) iar pe Sfânta Fecioară, i-a
încredinţat-o Apostolului, cu
sfintele cuvinte: „Femeie, iată
fiul tău! - prin acesta
încredinţându-ne pe noi toţi,
maternităţii spirituale a Fecioarei Maria.
Limbajul metaforic, cu
procedee stilistice rare, elevate şi foarte inspirate, fac din poemele lui
Eugen Dorcescu – mărgăritare spirituale de păstrat la piept, pe
dinăuntru. E o sărbătoare continuă să-i citeşti
versurile. Nesperată şi promiţătoare, în acelaşi timp.
Tablourile miniaturale,
atât de vii, au gustul şi culoarea eternităţii. Acuarela,
guaşa, uleiul aştern pe pânza de dinaintea închipuirii noastre,
tablouri votive. Luna bate „în clopot de-ntuneric”; „E-un naos marea”; „Vin zorile,
cu grape de argint.
Nimic nu e aicea. Totu-i peste”. Imagistica este de o perfecţiune care
tinde spre sublim. Sublimarea realului în imaginar, amestecul de ceresc cu
teluric, încântă şi auzul şi privirea şi celelalte
simţuri. Pătrunzi în Geneză, în zorii Creaţiei, când nu se
distingea cerul de pământ, iar „Duhul lui Dumnezeu plutea peste ape”. Istorii, mituri, legende, viziuni,
revelaţii – toate la un loc se îngeamănă şi-ţi
oferă o imagine genuină, de început de lume, ca-n prima
dimineaţă de luni a Creaţiei. „Deschide codrul uşi şi iarăşi uşi, /
Rămâne cornul veşnic înainte. / Gonesc şi-acum, gonesc în
infinit — / Cu funii verzi îi fură paradisul./ Lichidul corn, cel mult
prea vălurit, / E depărtarea însăşi, e abisul”. (2)
Şi parcă vezi
urma de licorn care însângerează pajiştea sub chipul unei raze.
În această
Începere-fără-sfârşit de lume, apariţia omului pare de-a
dreptul insolită. De obicei, omul nu completează, nu
îmbogăţeşte, ci strică peisajul. El este altceva, rupe
liniştea, sfarmă secundele, distruge echilibrul iniţial. Creat
cu un scop anume, omul cu toate acestea,
trebuie să-şi ducă la împlinire menirea, să-şi
străbată drumul către sine, până la sine şi dincolo de
sine. Şi acolo ce va afla? Chiar dacă nu ar fi aici sau acolo, lumea
ar fi la fel!!! Într-aceasta constă paradoxul. Lumea există şi
fără noi. Constatarea i-ar
putea întrista pe mulţi cei care cred că, o dată cu ei s-a creat
Universul şi, fără aportul lor (important sau minim), angrenajul cosmic s-ar distruge, toate s-ar prăbuşi în neant. O
iluzie. Venim intempestiv, intrăm
abrupt în existenţă, facem zgomot,
stăm cât stăm aici, unde am
fost meniţi a sta vremelnic, şi tot aşa plecăm,
fără voia noastră, împinşi de mâini şi puteri
nevăzute. Unde altundeva, decât în Abisul care cheamă abisul? E o fatalitate sau un privilegiu? O
binecuvântare sau un blestem?
Dacă am putea
realiza cât de scurtă e viaţa terestră pe lângă cea
abisală, în care sta-vom, de-a pururi! Ce înseamnă finitul pe
lângă Infinit? Aceştia suntem noi, în micul segment de
viaţă care ni s-a dăruit, fără nici un merit din
partea noastră. Mai mult, infinit mai mult
Dincolo decât Dincoacele acesta limitat şi imperfect care se
numeşte viaţă. Cum să te împotriveşti când ţi-s
puterile legate cu aţă? Şi aşa e destul de subţire.
Aripile nu pot fi lipite cu scotch. Cum să pui stavilă tumultului
care se revarsă peste tine?
Iată câte
întrebări nasc poemele lui Eugen Dorcescu. De fapt, cred că, acesta
este şi temeiul lor, după cum se proclamă în titlu: abisul abis
naşte, abis cheamă, în abis se pierde. Şi noi facem parte din
acest Abis. Fărâme de abis suntem cu toţi, deopotrivă. „Iar
nisipul, ca o ceaţă, mi-a acoperit glasul. / Şi vidul apei / îl
purta spre abis. / „Nu te bucura, nu te teme. / În mare te pierzi, în nisip. /
Eu sunt abisul”. (3.)
De îndată ce conştientizează faptul
că există, omul începe să-şi pună întrebări. E o
continuă întoarcere-în-sine, la starea paradisiacă, la hiperboreea
lui părăsită în chip silit, prin moştenirea primită de
la păcatul protopărinţilor. De atunci el e în veşnică
zbatere şi angoasă, nimic nu-l mulţumeşte, nimic nu pare a
fi al său definitiv, se află aici clandestin, flotant, până la
plecarea Acasă. Şi de atâta frământare lăuntrică,
uneori nici nu se mai recunoaşte pe sine. Nu se mai oglindeşte nici
în altul. Totul îi e străin. „Frumos şi pur, aşa ca la-nceput,
/ Mă aflu pe un ţărm necunoscut, / Un ţărm rotit din
zare până-n zare / Cu vânt amar, cu scoici şi-n depărtare / Cu
argintate, tulburi estuare. / Mi-s zilele şi casa de nisip; / Nici nu mai
ştiu : sunt chip, sunt arhetip ? / Când trupul meu se-apleacă peste
unde, /
Cel din adânc tresare şi se-ascunde — / Şi
totuşi, fără caznă, mă regăsesc oriunde. /
Căci între împrejuru-mi şi suflet nu-i nimic : / Nu pot şi nu
încerc să le despic / Cerul de cer şi soarele de soare, / Marea de
mări, uitarea de uitare.”(4)
Uneori, versul său e decasilabic, ori
endecasilabic şi aduce cu versul latin.
Viaţa, un carusel,
care te ridică şi te coboară de zeci de ori, încât în rotirea
lui, totul pare că se vede invers. „Prieteni,
caruselu-i pretutindeni. / Totu-i să fii în stare să-L
găseşti / Pe-Acela care e. Pe-Acela care / E dincolo de cruguri, de
poveşti, / De curgere, rotire şi uitare…” (5). Desigur,
aici autorul face trimitere la cuvintele lui Yahve, spuse lui Moise: „Eu sunt cel ce sunt”.
Imagini paradisiace de dinainte de cădere fură ochiul:
„Copacii înfloriţi până la poale / Sub
revărsări de soare şi azur, / Cu păsări şi albine
împrejur,/ Sunt chipul pur al amintirii Tale./ Şi râul. Şi zburdalnicul
ecou. / Şi pajiştea cu verdea ei prezenţă. / Tot peisaju-i
o reminiscenţă, / Cât pare el de proaspăt şi de nou. /
Şi totuşi, în străvechea primăvară,/ Mă pierd.
Şi-s fericit. Un altul sunt./ Ins de ţărână, sânge şi
Cuvânt,/ Ce vede pomi şi flori întâia oară. (8).
Şi
iată că visul în care a
plonjat pentru o vreme, s-a năruit şi a rămas doar coşmarul
căderii, al păcatului originar: „Dar
iată, ca o molimă, pătrunde / Coşmarul şi pe insula
din vis. / Ocupă retractilul paradis / Şi n-avem loc în univers niciunde.”
(9). Aidoma poetului Vergiliu, autorul de faţă
rătăceşte în vis aşa cum ar peregrina prin infern.
Căutarea e obositoare, imaginile coşmareşti. Şi această ipostază a veşnic
peregrinului, naşte gânduri
axiomatice: 14: În
neîncăpătoarea colivie / A lumii, învrăjbiţi, ne-nghesuim.
/ Căci nu suntem ce-ar trebui să fim / Şi lumea nu-i ce-ar
trebui să fie.” Un catren panseistic perfect. Dar, înţelesul
filozofic continuă în aceeaşi formă de catren: „Modelu-nfăţişat de Marea
Carte / Ne e tot mai abstract şi mai străin. / Fiinţe
purtătoare de venin, / Murim încet şi reproducem moarte.” (14)
Dar iată
că apare şi Cavalerul Apocaliptic vestind Sfârşitul timpurilor.
Starea de
oniro-luciditate continuă până
la delir şi, spune poetul, fiinţa
„îşi pierde limpezimea,
conştiinţa, / Exacerbându-şi forma pe pământ” (17). Dar, are şi o
explicaţie în faţa acestei fatalităţi şi autorul face
trimitere la răbdătorul Iov, atât de încercat, dar care totuşi,
nu şi-a pierdut încrederea în Yahve, în pofida tuturor nenorocirilor: „E doar inevitabila tortură / A
gândului (spre-a deveni mai pur !), / E corul cacofonic dimprejur / Cu
partituri de sânge şi de ură. / Acordurile straniei orchestre / Se
iau şi se reiau fără istov. / Iubiţii mei, să nu-l
uităm pe Iov / Care-a trecut, curat, prin toate-aceste…” (17).
Un astfel de vers
pur având limpiditatea clasicismului latin nu am întâlnit decât la poetul,
traducător din dramaturgia elină, Alexandru Miran, cu care Eugen Dorcescu
are afinităţi.
Exasperarea
existenţială, negarea evidenţei,
amprentează versul poetului
Eugen Dorcescu şi ajunge la scepticismul înţeleptului Eccleziast al cărui
cuvânt de ordine este „Deşertăciunea!” „N-a fost şi nu va fi
şi nici nu este / Decât substanţa lumilor celeste ; / Iar magma care
suntem nu există. / E-o glumă, o butadă alchimistă, / Un
fals, o aparenţă, o părere…/ De-aici, numai iluzii şi
durere, / Antipatii, amoruri inutile, / Stupide fragmentări în nopţi
şi zile, / Căderi, ambiţii, glorii, vanitate. / Iah Elohim le
rânduieşte toate, / El ştie până când şi până unde. /
Degeaba-ntrebi : răspunde, nu răspunde. / Degeaba speri :
ţi-arată, nu ţi-arată… / O, Domnul meu, de s-ar sfârşi
odată !” (18).
Şi totuşi, cât
adevăr şi câtă durere în aceste sublime versuri! Poetul e un
Sisif urcând muntele cu bolovanul în spinare. Ba, mai mult el este însuşi
dealul, cărăuşindu-l pe Sisif. Iar uneori, el este chiar
bolovanul. „Mi-aduc
aminte-un deal : urcat cu greu, / Pustiu şi pârjolit, plin de crevase. /
Cumplitul foc ceresc îl devastase. / Mi-aduc aminte-un deal : acela-s eu ! /
Celestul foc te pune la-ncercare / Din când în când. Te arde pân’ la os. / Te
lasă gol şi pur şi luminos, / În disperarea ta izbăvitoare.
/ Te circumscrie : infinit de mic, / Atol de duh pe-o mare genuină. / Nu
te mai temi de orice-ar fi să vină — / Nu mai regreţi că-n
urmă nu-i nimic.” (19).
Aşa cum am mai spus, poemele lui Eugen Dorcescu
sunt atât de frumoase încât, citindu-le, simţi că începe să te
doară sufletul până la os! „E
ca într-o matrice. Cald şi bine. / Minciună, ură, crimă nu
mai sunt. / Urci treptele celestului mormânt / Şi Domnu-nchide uşa
după tine” (20). Ce poate
fi mai mângâietor, mai stenic decât faptul că eşti în preajma
Domnului, care te-a primit şi a mai şi închis uşa ca să nu
te pierzi din nou în abisul de afară. Aici te simţi în
siguranţă. Starea de bine te cotropeşte lent, ca o
căldură a magmei, primindu-te
în braţele sale materne.
Versurile lui Eugen Dorcescu sunt
inspirate, nu în sensul că vreo persoană anume l-a inspirat să
scrie, ar fi prea comun şi nesemnificativ, pentru că toţi au o
sursă de inspiraţie, numită convenţional: „Muză”, ci
sunt inspirate de Duhul Poeziei însăşi, venit în chip de porumbel,
aş zice mai curând că sunt „insuflate de Duh”, de acel „Ruah” – care
bate încotro voieşte şi-i atinge doar pe cei aleşi să fie
mângâiaţi de Duh: „21: Pe-alee-n faţa mea — un
porumbel. / Descins din albăstrimi, ca Sfântul Duh. / Un mesager de raze
şi de puf, / Chemându-mă, din lume, către El. / O clipă a
durat. Sau nici atât. / S-a revelat o clipă Cel Ascuns. / Dar cât a fost,
a fost îndeajuns / Să-mi smulgă laţul morţii de la gât. /
Verdeaţă-n jur. Copaci. Şi flori. Şi-un cer / În care
urbea-ntreagă se topea. / Sorbeam adânc. Eram. Şi El era. /
Şi-aştept să vină iar de nicăieri.”
Străbătut de Duhul acesta, în trupul
şi sufletul poetului se produce o schimbare benefică: „Schimbarea aceasta, desigur, e-o /
cerească minune. / Muzica Duhul o cântă, cuvintele / Duhul le spune”.
(22).
În cosmos se produc mişcări sensibile: „Întunericul însuşi face perceptibil
misterul, / reflectoare, izvorând din abis, / spintecă şi
deretică cerul” (22).
Echilibrul acesta cosmic este tulburat de „apocaliptica fiară” care: „încearcă să surpe, să
toarne venin, / să dezbine. / Stârneşte invidii, competiţii,
dispute, / pe cei de nimic împotriva celor buni / îi asmute. / Se retrage apoi.
Şi din jilţul infernului / contemplă dezolanta risipă, /
contemplă dezastrul uman, ce se lăţeşte, / ca o pecingine,
clipă de clipă. / Se retrage în jilţ. Şi se bucură.
Râde. / E-ncântată, uimită. Suntem (decât însăşi / crezuse)
făpturi mult mai docile, mai / cumplite, mai hâde”. (22).
Autorul reiterează unele pericope biblice
şi, versificându-le, parafrazându-le, le descoperă noi sensuri.
Aşa este istorisirea despre prorocul Ilie Tişbitul, cel care aduce
ploaia pe pământ şi care are
putere de a lega norii, aşa este nimicirea provocată de Abaddon
Exterminatorul şi alte pilde biblice din care, se pare, omenirea nu a
învăţat nimic deoarece continuă să greşească,
premeditat, de data aceasta mult mai
pervers şi mai conştient de ticăloşia sa, mâniindu-l pe
Dumnezeu: „25:Degetul lui Dumnezeu a lovit
oraşul / încărcat de blasfemii şi de crime, / l-a lovit cu
vijelie şi apă, / şi cu întunecime. / Într-o clipă am
devenit nişte umbre, nişte / frunze, nişte aşchii de
ramuri, / învălmăşite-n mareea imensă, / în norii
lăsaţi, ca nişte storuri, / la geamuri. / Unde-i trufia ? Unde-i
puterea / puterilor noastre ? / Iată stejarii şi plopii se
prăbuşesc şi / se frâng, aidoma unor lujere, aidoma /
plăpândelor flori răsădite în glastre. / Apele gâlgâie. Apele
negre, / înapoi şi-nainte, / ne cuprind în bulboanele lor, în / cumplite
aduceri-aminte. / Aici e spărtura prin care / providenţa inundă
istoria, / aici, unde sângele pătează pavaje şi / ziduri,
înroşeşte memoria. / Aici, unde sufletul contemplă / cu
spaimă tavanul de fulgere, / ca pe-o dorită, teribilă,
mântuitoare / mirungere” (25).
Şi într-adevăr, urmează scene
apocaliptice: „26 Semenii / se
demonizează treptat. Strada e plină / cu umbrele lor,
rătăcind în / neagra lumină. / Soarele însuşi pătrunde
cu greu / şi topeşte / pasta aceasta ce fierbe, duhnind, /
diavoleşte. / Prin parcuri, câini şi umane rebuturi / pângăresc
orizontul, se-ascund / sub nevăzute, dar satanice scuturi. / Strada nu-i
stradă, ci drumul / ce duce spre cădere şi moarte ; / ziua nu-i
zi, ci răgazul / cumplit ce doar de trecut ne desparte. / Viitor nu
există. Casa nu-i casă, / scara nu-i scară. / Coborâm şi
urcăm. Ne cuibărim, ca în uter, / în teribila gheară”.
Asemenea viziuni sunt aproape profetice,
coşmareşti, harmaghedonice.
Şi totuşi, firave lumini se prefiră
printre neguroasele umbre: „28 : Copacii /
florile ochilor şi le-au deschis. / Oraşul
(plin de miresme, verdeaţă şi / flori) ar putea aminti de-un
pierdut / paradis ?” Şi,
atmosfera iar reînvie în culorile de început ale curcubeului, neumbrite de
norii poluării cotidiene: „29: Aprilie a umplut iar oraşul
de frunzare şi / flori, / pomii uzi, pomii grei se îneacă în aburi, /
în raze, în vâltori de azur, în culori. / (…) / Şi iată : un
braţ nevăzut mă împinge afară, / spre lumină, spre
soare, / un altul m-aduce-napoi, în a solitudinii / infinită splendoare”.
Un straniu amestec de sordid şi de
puritate, grotesc şi sublim, de
pidosnicie şi de neprihănire.„30:
Aud, după-amiază, prin somn, vântul / cum se zbate, cum bate, /
el, ce mi-a trezit totdeauna în suflet / un tremur adânc, de tinereţe /
şi libertate. / Vântul ce umple cu mari zigzaguri / văzduhul, /
vântul, asemuit în Scriptură / cu Duhul. / În urma lui, peste oraşul
înţesat de beţivi / şi de câini, / vin şi norii şi
ploaia. / O lumină scăzută, cu iz de primăvară şi
lacrimi, / năpădeşte odaia. / Ar putea fi frumos. Ar putea fi
sublim. / Ar fi bine. / Dacă nu ne-am vădi, orişiunde
şi-oricând, / prilej de dispreţ şi ruşine. / Plouă.
Cerşetori zgribuliţi. Şefi burtoşi. / Vecinul mergând
să-şi bea romul. / Înjurăturile, zbieretele, clevetelile s-au /
oprit pentru-o clipă. S-a retras în bârlog / eroarea creaţiei —
omul”.
Trupesc şi sufletesc luptându-se unul
împotriva celuilalt şi, vorba lui Nichita: „Iar pământescul /
mănâncă de foame cerescul”: „Fiinţa
mea-i un geamăt, e un spasm, / Un strigăt mut, un jalnic isihasm, /
Căci nu-s în stare duhul să-mi desprind / De trupu-n care pâlpâie
tânjind”. (31). Revin,
obsedante, cuvintele: „Adâncul.
Nimicirea. Abaddon”.(31).
Poetul
are trăirile protopărintelui nostru, Adam, care se plimba în
faptul serii, prin Paradis, însingurat şi trist, pentru că nu
ştia ce-i lipseşte. Era neîntreg.
„32: Casa mea e o insulă pustie,
/ un luminiş de pădure. / Iar eu sunt un pustnic, cu trupul / secat
şi cu pletele sure / (…) / Ascult marea sau vântul unduind în văzduh,
/ murmurând noaptea-ntreagă. / Duhul îmi picură-n suflet indicibila-i
vlagă. / Somnul e-asemenea veghei, veghea / e-aidoma somnului. / Totul
se-amestecă. Totul e pur, ne-nceput, / în grădinile Domnului. / Am
uitat cine sunt. Mi-am uitat pergamentul, / mica glorie, pana. / Stau în zori,
plin de rouă, pe prag. / Şi privesc : Domnul străbate poiana”.
Şi doar gândul
că va fi chemat într-o zi la marea judecată supremă îl face
neliniştit. Neliniştea constituie apanajul omului: „33. Cum voi fi-n stare / eu, care sunt doar /
slăbiciune şi disperare, / cum voi putea să m-apropii / de
lumina aceea / ce explodează până-n negura gropii ?”
Căderea
în lume nu i-a adus omului decât nefericire, aşa cum singur o spune,
fiindcă a pierdut prin trufia
şi neascultarea sa, prietenia cu Domnul: „34. Era mult, mult mai bine /să rămân un grăunte de
vid, un / grăunte de duh ne-ntrupat, un necine. / Numai atunci aş fi
fost ce / nu sunt, / numai atunci aş fi fost doar cu Tine.”
Dihotomia trup-suflet e o
povară prea grea pentru om. Cum să le împace pe amândouă? „35: Caut, zilnic, şi jalnic,
şi trudnic, / drumul greu şi îngust. / Mă împiedică trupul.
Trupul meu / e-un izvor de dezgust. / Văd cum scade, cum se usucă /
încet, / cum evoluează spre-alură / de-ascet, de schelet. / Nu mai
dorm. Sau când somnul / pătrunde în veghe, confuz, / trupul meu e-un
amestec de / văz, de-amintire, de vis, de auz.”
Eugen Dorcescu îşi
însuşeşte cuvintele Sfântului Apostol Pavel care scrie în epistolele
sale că nu face ceea ce
doreşte ci, mai degrabă ceea ce nu doreşte să facă: „43: În sufletu-mi nocturn şi
luminos, /Eu însumi stau în stratul său de jos, / Pe când tot eu aş
vrea să fiu, dar nu-s, / În străvezimea lumilor de sus. / Nu-s nici
la mijloc. Nu sunt nicăieri. / Sunt un şirag de zboruri şi
căderi, / O dâră sângerie în abis, / Scris şi nescris pe-al
duhului zapis. / Amestec sunt de bine şi de rău, / Desprins şi
nedesprins de chipul Tău”. Că omul este un amestec de bine şi
rău, frumos şi urât se ştie,
important e ca răul să nu triumfe, balanţa să fie
echilibrată.
Autorul mărturiseşte în
poemul cu numărul 47: „Tot
ce-am fost şi-am trăit, / tot ce sunt e, de fapt, un / regret
nesfârşit./ Nici nu ştiu ce-am pierdut. / Ce-am dorit. / Doar atât
că nu-l am. Că-a pierit. / Dacă-n moarte se află, / pentru ce-am mai venit ? / De ce sânger
şi umblu sub / tăiosul zenit? / Cineva a greşit ? M-a
minţit?”
Când şi când se încheagă câte o
imagine de demult, a casei ţărăneşti de unde a purces în lume şi care
poartă în ea, fiorii nostalgici ai copilăriei: „48: Inscripţie pe casa de la ţară : / Decazi,
sau înfloreşti în primăvară ? / Zambile, spânz, bujori,
lângă fântână, / Ridică şi-azi privirea din
ţărână ? / Şi ţesătura ţarinei vecine / E-un
rai de cârlegei şi de caprine ?…/ Dintotdeauna spre întotdeauna, / Pluteau
pe râu când soarele, când luna / Şi brazde moi, în boarea diafană, /
Curgeau din infinit către Poiană…/ (…) / Şi-n mijloc —
tu, căsuţă de la ţară, / Strămoş defunct,
care-a uitat să moară”.
Adeseori, poetul pune în antiteză
condiţia omului de azi, cu imaginile paradisiace pentru care a fost
zămislit şi trimis în lume, starea de degradare fizică şi
morală la care a ajuns omenirea şi, mai ales, proclamă judecata
iminentă, pigmentând-o cu citate vetero şi neotestamentare: „Nu-i nimeni vinovat. Aşa ni-e scrisa.
/ Dar chipul, ros de vremuri, plânsu-mi-s-a / Când îl zăresc cum,
delirant, îşi duce / Destinul amânat lângă o cruce. / Scriptura spune : Strângi exact
ce sameni. / Pe-ogoare cresc ciulinii tot mai zdraveni /
Şi-agonizează câini şi infraoameni.” (52)
În toate întâmplările există
un înţeles adânc, un sens care se cere descifrat pentru că, toate vin
din aceeaşi direcţie, de la Dumnezeu: „Aceasta-i rânduiala : Va urca / Ins după ins, la rând, Golgota
sa… / Ce mici suntem, ce goi, ce trecători, / Scheletici, plini de
răni şi de sudori, / Cu pieptul sau cu pântecul deschis… / Iar
dincolo de toate — ce abis ! / Te prinde ameţeala când priveşti /
Mulţimea de fiinţe omeneşti / Purtând în orice ţipăt
câte-un cui. / Dar mângâiate blând de mâna Lui. (53).
Aidoma Sfântului Francisc de Assisi care a scris
„Cântecul Fratelui Soare” sau „Cântecul creaturilor” în care îl slăvea pe
Dumnezeu pentru toate creaţiile, numindu-l pe Soare frate, Luna numind-o
surioară, stelele – surori, la fel şi pe surioara Moarte, Eugen
Dorcescu, are un Imn de laudă pentru toate bucuriile creaţiei: „54: Lăudat să fii, Doamne,
/ pentru lumină şi soare, / lăudat pentru alba ninsoare, /
lăudat pentru ploi, pentru grâne, / lăudat pentru luna şi
stelele, ce / clipesc primăvara în râu şi-n fântâne. / Lăudat
pentru bucata de pâine, / şi pentru paharul de apă, date mie ieri, /
date azi, date mâine. / Lăudat că eşti Duh. Că-mi
vorbeşti / fie-n vis, fie-n suferinţă, fie-n gând. / Fiindcă eşti. /
Lăudat pentru-nmiresmatele ierburi. Pentru / frunze şi flori. /
Lăudat că-n final mă omori…”
De fapt, cine s-a mai gândit să-L cânte
în versuri pe Dumnezeu pentru faptul
că în final îl omoară? (De fapt îl învie!)
În mod ciudat, poetul
mărturiseşte că şi-l aminteşte pe Dumnezeu
dăinuind în sine însuşi, ceea ce e cu totul original: 56: Din când în când, în mine însumi, eu /
Mi-L amintesc, subit, pe Dumnezeu. / O clipă
(vai, ce clipă !) umblu iar / În lumi fără de vreme şi
hotar, / În lumea tuturor, şi-a nimănui, / În, nevăzută,
concreteţea Lui. / O lume-n care sunt, am fost, eram, / Şi nici n-am
bănuit că o ştiam…”
Autorul
proclamă adevăruri axiomatice, surprinzătoare: 57:Chiar dacă-aş trece
munţii cu / pasul, marea înot, / tot Te-ai ascunde în / nevăzutul
chivot. / Chiar dacă-aş sta zile-n şir, / nopţi la rând, /
tot m-ai lăsa doritor şi /
strivit şi flămând ? / Ca în clipa de-acum, când / m-ating
stele mici, stele mari, / ca în clipa de-acum, când doar Tu, / Cel mai prezent
decât toate, / dispari. / Poate aceasta-i voinţa ce-ncerc / s-o cuprind :
/ Tu să Te afli pretutindeni şi-oricând, / nefiind”.
Şi faptul că simte
prezenţa lui Dumnezeu permanent, e o dovadă certă că-L
poartă cu sine pretutindeni. „58: Nimic nou, desigur, sub /
lună şi soare. /
Fiindcă totu-i oglinda Celui Statornic, / Celui
Etern, Celui ce nu cunoaşte schimbare. / Râul nu curge. Ziua nu trece.
Frunza nu / moare. / Nici noi nu scădem. Nici noi nu / pierim. Ni se
pare”.
Aici este valabil celebrul adagiu al lui
Blaise Pascal: „Nu te-aş fi căutat eu dacă nu m-ai fi găsit
Tu mai întâi”.
Autorul mai
subliniază semnificaţia
crucii, simbolistica ei fiind înscrisă în fiinţa fiecăruia dintre noi: „60: Pe casa de-alături e /
desenată o cruce. / Pe cealaltă, la fel. Drumul însuşi /
colindă din răscruce-n răscruce. / Munţii revarsă nori
de / tămâie din imense potire. / Ceva din noi ştie, ceva din ei /
ştie că totul e doar răstignire. / Vântul (sau Duhul) ne-o spune
/ când vine, ne-o spune când / iarăşi se duce. / Lacrima chiar,
căzută pe piatră, / are formă de cruce”.
Reîntoarcerea la
simplitatea vieţii, la tihna oferită de lucrurile fireşti
şi normale pe care ni le
dăruieşte natura, îl face mai înţelept, aşa cum erau de
fapt, strămoşii noştri în faţa marilor taine: „61: Stând pe banca de / lemn, în
aroma de mere şi fân, / m-am simţit, dintr-o / dată,
bătrân. / Fără spaime, nostalgii, sau regret. / Dimpotrivă,
zdrobit şi tăcut, ca un / anahoret. / Nimic nou, nimic vechi între /
cer şi pământ. / Numai sufletul meu, palpitând / nevăzut în
duhovnicul vânt. / Ca şi trupul, firesc, pământesc, / învelit în
lumina către care / tânjesc. / Şi mi-am zis că se poate… /
Dumnezeu are grijă de / toate”.
Citind din lirica acestui poet de
excepţie, simţi viaţa curgând prin vene, dureros de
adevărată, simţi lucrurile din jur care te împresoară cu
liniştea lor şi atunci te cuprinde
o împăcare cu toate. Este
fără îndoială o filozofie creştină cu care este
privită viaţa. Marea Aşteptare, bucuria supremă a
întâlnirii cu Cel ce te-a creat, trecerea prin marea poartă,
fără de care nu poţi păşi spre Lumină.
„Cea
mai sigură / cale către / cunoaştere / e suferinţa” –
spune poetul, în cunoştinţă de cauză.
El poate rosti
sentinţe de genul: „Aceasta
e desăvârşirea / nimicului. / Tatăl poate exista /
fără lume. / Dar lumea / nu poate / exista / fără
Tatăl”.
Moartea ca act final – nu e decât
o trecere, o prefacere, o transformare, un început, o înălţare: 71: Aici punem punct. / Eul,
dezbărat de / umilinţele morţii, dezbărat de / lumeasca
trufie, / se-ntoarce, nici viu, nici / defunct,/ la ceea ce-a fost / înainte
să fie. / Se-ntoarce la / acel pre-cuvânt / ce transformă / nimicul
în / om de pământ / şi informul în formă. / Se-ntoarce –
calmă, nevăzută stihie – / la susurul divin, infinit, / revelat
lui Ilie. / La susurul în care / cele ascunse se-ascund / şi cele revelate
/ îşi au rădăcina. / Se întoarce / la acel întuneric profund, /
absolut, / la acel întuneric perfect, / care-i însăşi lumina”.
Autorul, cu smerită măreţie
şi vădită supunere, se recunoaşte în ipostaza de creat
şi doreşte, atunci când va fi vremea să se întoarcă la
Creatorul său. Şi spune acest lucru în versuri copleşitoare,
care te tulbură profund, pentru că simţi că a ajuns la acel
nivel de înţelepciune în care misterul trecerii dincolo nu-l mai sperie,
pentru că ştie că acolo îl aşteaptă Tatăl, ceea
ce-i conferă încredere, speranţă, împăcare cu sine: 72:
Doamne, / tălpile munţilor /sunt tălpile Tale. /
Iată-mă, vin, / pe o cărare / de spini şi pelin, /
desenată-n a plângerii vale. / Încă sunt viu, / am trupul de lut
şi / privirea sărată. / Vântul morţii mă poartă,
/ ca pe-un bulgăre-fiu / către muntele-tată. / Duh arzând,
renăscut, / şi uitucă ţărână, / cum am fost /
la-nceput, / sub a Domnului talpă, / în a Domnului / mână”.
Autorul, în mai multe
rânduri descrie în poemele sale un loc privilegiat, predilect pe care el îl
numeşte Poiana şi care îşi are sorgintea în paradisul
pământesc:
„82 / Coborând spre / Poiană, /
zefirul străbate / livada / în goană, / legănând / tulpinile /
ierbii, tulpinile / florilor, / fisurând, ici şi / colo, umbrele /
norilor. /
Coboară şi / tu / pe urma zefirilor, /
coboară şi tu, / spre Poiana în / care se plimbă, în zori, /
desfătat de / răcoare, / printre pomi fericiţi, / Dumnezeul
Oştirilor. / Sub cerul genezic, sub / al soarelui sfeşnic, / ce uşor
te asameni / prototipului veşnic, / în acest paradis / fără
oameni!”
Eugen Dorcescu
avansează concepte teologice destul
de curajoase, în poemele sale, precum:
„Duhul, doar, numai el, / nu-şi schimbă nici / starea, / nici
mersul. / Duhul – ax de-argint şi / oţel, / traversând / universul”(83).
Un cuvânt care revine obsedant în lirica lui Eugen
Dorcescu este „vântul” – devenit personaj, dar care, aici capătă
înţelesul de Duh, „pneuma, ruah”:85
/ Vântul /
răscoleşte pădurea, /
răscoleşte Poiana, / umple, / cu văzduh şi / lumină, /
pământul. / Vântul / clatină râul, / vântură marea, / mută,
din / nevăzuta lui / temelie, / cuvântul. / Cele ce sunt / îşi
modifică, brusc, / aparenţa. / Dezgolite sub vânt, / cele ce sunt /
îşi revelează, ca din / ceaţă, / esenţa. / Barierele
lumilor cad, / nu-i decât vânt, nu-i / decât suflet, / nu-i decât duh, / din
zare în zare. / Acesta e duhul, acesta / e vântul, / pneuma, ruah:
/ infinit în mişcare”.
Şi faptul că el defineşte Duhul
ca „infinit în mişcare” este
original.
Ideile originale nu sfârşesc
aici. Peste tot sunt formulări panseistice, creştine, de genul: „Toate cele ce sunt / se împart,
ne-mpăcat, / între cer şi / pământ, / între lut şi
văzduh. / Moartea doar mediază / între carne şi / duh.”(87)
O încercare de elucidare a misterului
prin apelarea la toată filozofia lumii, a Dumnezeului cel Viu, aduce cu sine o sumă de definiţii
axiomatice: 96:Absenţa e-o prezenţă
negativă, / E-un gol, o aşteptare, o latenţă. / E moarte
şi viaţă, deopotrivă – / Chiar Domnul, pentru simţuri,
e-o absenţă. / De neatins fiind, şi nevăzută, /
Asociind realităţi contrare, / Absenţa naşte jale şi
frustrare / Şi-un gând de neputinţă absolută. /
Ne-existând, nu poate să se-ascundă. / Ne-existând, nu-şi neagă
evidenţa. / Egale-i sunt teroarea şi clemenţa… / Absenţa e-o prezenţă mult mai
cruntă, / Mai greu de îndurat decât prezenţa”.
Ultimele poeme apelează la Capitolul 1 din Geneza
şi sunt depozitare ale unor versuri panseistice: „Chipul
nu-i chip, când nu-i asemănare”; Fiinţa întru moarte nu-i nimic /
decât reminiscenţă şi-aşteptare”; „Fiinţa-i şansa
ce s-a irosit / şi-acum reface-a erelor cărare, /
nădăjduind în Cel ce S-a jertfit / în semn de mântuire şi
iertare.” „Fiinţa-i drumul tragic, istovit, / al chipului căzut spre-asemănare”. (98), - versuri pe
care nu ne îngăduim să le comentăm pentru a nu le strica din
frumuseţea şi perfecţiunea lor.
După poemul 100 care poartă titlul „Adam”, Eugen Dorcescu
are o încercare de parafrazare a Psalmului de pocăinţă 50, cu
titlul: „Rugăciunea Regelui Manase”, o foarte frumoasă versificare
a pericopelor biblice, plină de învăţăminte şi de
tâlcuri.
Epilogul – tot în versuri, are o
tentă umoristico-ironică, dar este şi el, plin de miez, aşa
cum, de fapt, este întregul volum: „E p i l o g / De-atâta timp, în lumea de himere, / În
lumea iluzorie, şi eu / Am rătăcit. Asemeni lui Orfeu, / Crezând
în a cuvântului putere. / Crezând şi totuşi nu. Căci, mai presus
/ De vorba noastră vană şi firavă, / Resimt Cuvântul
răstignit în slavă / Şi-mpurpurat pe crucea lui Iisus. / Încât,
sătul de idoli şi eroi / ( Eroi când în prim-plan, când în
eclipsă ), / Pun jos condeiul laic. Scrieţi voi ! / Ne revedem
după Apocalipsă”.
Personal
mă simt o privilegiată că am avut şansa de a lectura o
carte atât de densă, atât de bogată în semnificaţii, atât de
pilduitoare şi, nu în ultimul rând, atât de frumoasă…
CEZARINA
ADAMESCU
15 martie 2010
***
Propuneri si contacte : editura.online@gmail.com
Situl aparţine ARP -
ASOCIAŢIA ROMÂNĂ PENTRU PATRIMONIU