MIRESME DE SUFLET ÎN GÂNDURI ÎNFLORITE
Flora
Mărgărit Stănescu, „Poemele mele vesele sau triste”, SEMĂNĂTORUL,
Editura Online, Martie 2010
Fără îndoială
că, unii oameni au un nume predestinat.
Când spui „Flora” şi mai adaugi şi „Mărgărit” pe
deasupra, nu poţi avea în largul privirii decât, ceea ce sugerează
aceste cuvinte. Un câmp nesfârşit cu flori de toate neamurile şi,
printre ele, presărate, mărgărite ori mărgăritare, ori
mărgăritărele, după imaginaţia şi placul
fiecăruia. Adeseori am luat
cunoştinţă de versurile ei sensibile, gingaşe, cât se poate
de feminine, de scriitura ei parcă sculptată în filigran,
ori ţesută cu fir de aur într-un goblen. Miniaturi, bijuterii,
broşe superbe de atârnat la inimă.
Mărturisesc că,
lecturând în linişte genul acesta de vers, confesiv, intimist, am ciudata
senzaţie că autorul/autoarea a scris doar pentru mine. Şi
dintr-o dată devenim prieteni. Versurile ei sunt şoapte dulci îngânate cui doreşte să
asculte. Iar dacă se izbesc de
ziduri, ele se întorc înapoi, nu se pierd. Şi din reverberaţiile lor,
poţi auzi frânturi melodice, ecouri dulci
care-ţi stăruie în auz multă vreme. E darul Florei pentru
oameni. Dar rostit în taină, ca şi când ar fi destinat unei singure
persoane. Şi aceea eşti tu.
Volumul de faţă
al Florei Mărgărit cuprinde o selecţie de poeme din întreaga
lirică a autoarei, este o antologie de autor, ele fiind datate încă
din 1984-1985, când, probabil, a început să scrie.
Flora ştie a sădi meri „în grădina lumii” şi mai
ştie, cu propriul ei suflet să le înmiresmeze ramurile înflorite. Ce
ar fi floarea de măr fără mireasma aceea ameţitoare? Ca
murmurul fără glas de copil. Ca fântâna secată. Precum smochinul
fără de fructe. Ca mărul fără de roadă. Flora le dăruie mireasmă de suflet.
Mireasma inimii ei bune şi largi, cât să încapă merii din toate
livezile.
Pentru Flora
Mărgărit „iubirea/ de
viaţă, de neam, de cuvânt/ de tot ce-are omul/ mai sfânt pe
pământ/ clocot de viaţă” - este adunată în sublimul vers eminescian
de care omul se lasă sedus „sub ploaia de floare de tei, /
vegheat de luceferi”. (Vegheat de
luceferi).
Parabola „fluviului de foc” întâlnit „la o răspântie de timp”, cu albia sărăcită de oameni
şi uscată de timp, care se aprinde cu arşiţa privirilor, „în sarea adormită a mării”- duce
cu gândul la destinul omenesc aflat la
un moment dat în răscruce
În strădania de a da
simţirii sale „înţeles de
cuvânt” poeta – cufundată în
adâncul fiinţei, doreşte cu ardoare ca gândurile sale, ieşite
din zăgaz, rupând stăvilarele impuse,
şi transfigurate în vers,
să se înalţe şi să
dea piept cu infinitul. Frumos imperativ, mai ales că poemul se încheie cu
un apel către semeni de a salva Terra.
Poeta se întreabă „de ce seacă roua?” şi
găseşte o singură explicaţie: „Roua s-a scurs printre degete, / odată cu
zilele...cu anii... / De ce seacă roua ? / mă întreb. /
Poate pentru că… / nu o mai culege nimeni, /
sau poate tocmai pentru că.../ prea mulţi au cules-o. / I-au sorbit
cu nesaţ răcoarea, primenindu-şi
sufletele, gândurile,/ şi-au lăsat pe frunze.../ uitarea” (Secatele izvoare).
Unele poeme de-ale Florei Mărgărit sunt
adevărate parabole, din ele se desprind învăţături şi
pilde. Ea a încercat şi câteva panseuri intitulate: „Cugetări
personale!: „Între
o privire rece, de gheaţă şi o privire fierbinte
de...laser,
una de mijloc iţi topeşte
inima”; „Nu strivi mâna ce ţi se întinde, ai putea descoperi cândva,
cioburile / unei pietre rare....prietenia”; „Dacă o ramură
îţi zgârie astăzi obrazul, n-o tăia !/
Mâine ţi-ar putea dărui un măr
dulce.”
Chiar dacă limbajul folosit de Flora
Mărgărit este simplu şi pare sărăcit de mijloace de
expresie sofisticate, poemele, au, fiecare, un înţeles şi se pot
asimila cu plăcere.
Poeta aduce un elogiu
ţăranului român cu căldură şi preţuire pentru
că din truda lui se naşte pâinea noastră cea de toate zilele: „Unui ţăran: Ţăran bătrân,
/ Ţi-ai încrustat ne-ntinarea, / pe ţarină. /
Ai muncit-o cu sapa, / ai iubit-o, / plămădind
în ea, / seminţele pâinii. / Ai îmbrăţişat-o
îndrăgostit.../ când şi-a
arătat roadele. / I-ai dat totul.../ şi i-ai
luat înzecit, / ţăran bătrân, / ţăran
...şi iubit.”
Tonul elegiac, specific firilor romantice,
nostalgice, o încearcă şi pe această autoare, în poemul: „Castanii / Pe o alee cu castani în floare,
/ am trecut parcă... ieri. / îmbătată de
albul florilor, / de parfumul serilor de mai. / Le-am mângâiat trunchiul subţire,
/ cu privirea mea caldă, înflorită şi ea,
/ de prima iubire./ Le-am şoptit...mă voi întoarce,
/ Iar astăzi... m-am întors. / Strigătul
privirii mele i-a cutremurat, / din rădăcini, până-n
frunziş.../ S-au speriat. / Din caierul coroanei
înflorite, / curgeau lacrimi. / Le-am mângâiat scoarţa
trunchiurilor, / crăpată de ...vreme, / le-am şoptit:
am venit.../dar ce mândrii şi-au înălţat
ramurile, / lăsându-mă fără răspuns. / Prea târziu...am
gândit, / am privit prin frunzişul înalt, / târziu pentru lacrimi, / târziu pentru
... sfat, / târziu precum părul meu alb, ca o ramură de
castan, înflorită în....toamnă.”
De notat că autoarea
oferă lucrurilor, plantelor, animalelor, categoriilor filozofice precum
Timpul şi Spaţiul, însuşiri antropomorfice, vorbeşte cu
ele, îşi permite să le interpeleze, iar acestea îi răspund în
măsura importanţei lor. O persoană care vorbeşte cu natura
înconjurătoare, cu florile, copacii, gâzele, vieţuitoarele, este una
cu multă imaginaţie şi har. Sfântul Francisc de Assisi a învăţat limbajul tuturor
animalelor, el a îmblânzit lupul din Gubbio care făcea ravagii printre
săteni, încât, în cele din urmă, lupul i-a întins laba în semn de
prietenie; de cele mai multe ori când
predica prin oraşe şi câmpii, ciocârliile veneau şi se
aşezau împrejurul său şi pe cap şi umeri şi-i ascultau
predicile. Când le dădea voie să plece, acestea se ridicau ciripind
şi zburau în drumul lor. Şoimii, iepuraşii, vietăţile
pădurii îi erau prietene, de aceea, el a fost declarat Patronul
ecologiştilor. Sfântul Anton de Padova predica peştilor din mare care
îl înconjuraseră şi stăteau cu boturile ieşite din
apă, să-l asculte. Acestea toate sunt pilde, nu numai de
sfinţenie, dar şi că, în lumea noastră grăbită,
nu avem timp să dăm ascultare naturii şi fiinţelor care ne
înconjoară, nu mai luăm aminte la darurile creaţiei şi
devenim surzi şi muţi, când e vorba de comunicarea cu semenii
noştri care au mare nevoie de noi. Înţelesurile care se desprind din
aceste poezii sunt clare. Flora face un apel la bunătate, la deschidere,
la UMANITATEA din noi.
Neîncetata căutare
a omului, acolo unde nu trebuie, bâjbâirea bezmetică în marea vieţii nu duce la nimic,
dacă nu ţii drumul drept şi nu afli cărarea potrivită. Este ceea ce ne comunică poeta în
poezia: „Căutări: Căutător
de comori deşarte, /
ferecă strigătul disperării,
în stânca neagră, căreia alţii,
i-au stors aurul, /
asemeni sculptorului care, / aruncă departe
dalta, / contemplând blocul de marmură, / zămislit
de natură, / cu nici o latură
ştirbită. (*) / Prea multe poteci încâlcite, / ai de
cutreierat. / Imaculatul ce-l cauţi, / nu-i în verdele frunzelor, / nici în
albastrul cerului, / nu! nici apele de cleştar nu-l au, / poate nu-i nicăieri...
/ dacă nu-i chiar în tine. (*)N-ajunge sublimul freamăt de
harphă, / acorduri fine ce se-aprind, ori se
sting.../ se varsă-n cascade, se-adună
şuvoi,/ niciuna nu-i cea care cântă în
noi, / şi-aştepţi mai departe.../ şi cauţi
mereu.../ cărarea virgină, / conturul, culoarea / şi
imnul din noi,/ se zbate să-nvingă.”
Tot ce trebuie să înţelegem
din aceste poeme, uşor didactice, e faptul că, frumuseţea,
bunătatea, fericirea, nu se află în afara noastră, ci în noi
înşine. Important este să le lăsăm să răzbată
afară, spre semeni.
Desigur, Flora Mărgărit nu
ne comunică în scrierile sale, lucruri extraordinare, ci lucruri pe care
noi le ştim demult, ori le-am ştiut şi le-am uitat. Doar felul
în care ni le spune este altul: adică simplu, concis, în cuvinte cât se
poate de fireşti. De aceea, poate, ni se par cunoscute de când lumea.
La Flora Mărgărit
Stănescu lucrurile capătă un înţeles nou şi
răspunsurile la întrebările pe care şi le pune ori ţi le
adresează, sunt daturi sufleteşti genuine: Liniştea din străfunduri: / Te-ai
întrebat vreodată, / cât poate dura tăcerea
? / Dar aşteptarea ? / Dar clipa ce se transformă în.../
veşnicie, ai cunoscut-o? / Răscolind
liniştea, / sedimentată-n
străfunduri, / transformând totul în haos, / agitaţie...şi
mâhnire ?”
Iată un panseu perfect:
„lungimea unei nopţi, / o măsoară somnul
? / Dar lungimea unei zile ? / A unei vieţi ? O pot măsura
doar....faptele.” (Faptele).
Flora Mărgărit
este o poetă solară. Ea cântă răsăritul de soare,
focul, arderea, lumina, zenitul, focul
sacru, văpaia, sclipirile strălucitoare, darul luminii care este
echivalent cu Iubirea, speranţa. „Ziduri / Cu
câtă bucurie priveam cerul, / cu cât neastâmpăr aşteptam...răsăritul.
/ Am strâns în suflet un soare... / cât soarele de mare şi
tot atâta iubire. / O voi păstra peste ani, / să-mi
fie izvor, / sufletului însetat. / Zidul peste care priveam, / a crescut fără sa ştiu, /
umbrindu-mi soarele... / Am greşit privind peste zid ? / Greşesc acum,
când aş vrea să-l nărui ?
/ Nu vreau să văd ...ziduri, / şi
totuşi le văd.... / n-am vrerea să-l nărui,
/ şi totuşi aş vrea,
/ dar soarele meu coboară, / în sălaşul
asfinţitului său, / năruind ziduri... speranţe...
/ poleind totul... / în ruginiul...toamnei”.
Desigur că mai există şi nori şi umbră şi
întuneric, şi ziduri şi
furtuni dar mai ales, asfinţitul, însă toate acestea pot fi învinse,
trecute, depăşite, fiindcă a doua zi, soarele va
răsări din nou şi va fi senin şi bine. Floarea de crin
răsărită „în străfundurile sufletului”, are darul de
a-i oferi din nou lumina şi locul de tihnă sufletească de care
are fiecare atâta nevoie. Flora Mărgărit dă mărturie
că şi în mulţimea de ierburi şi spini se poate afla „cupa imaculată a
unui…crin”. E nevoia omului de
senin, de puritate, de parfumul neprihănirii. Şi chiar dacă
spinii rănesc mâna, omul trebuie să încerce să-i înlăture
pentru a rămâne doar floarea purităţii sufleteşti.
Poeta are o singură dorinţă, atunci când nu va mai fi,
cenuşa lutului său, să fie împrăştiată în zare
şi ea să cadă din nou pe pământ şi să
rodească în alt lut, „floarea iubirii de oameni”. Flora
Stănescu are un dar aparte, aşa cum mărturiseşte, ea
ştie să asculte „zgomotul / secundei care vine, / şi
pasul strident / al celei care trece, / iar cele ce-au trecut … / fac deja
parte / din haos”. (Trecerea timpului).
Uneori, tristeţea şi tăcerea se
strecoară în casa sufletului şi stăruie acolo într-atât încât
să zămislească angoase şi anxietate: „Tristeţe
cenuşie / Se aude abia perceptibil, / un bing-bang
aproape anonim, / se deschide o uşă ironică a
soartei, / şi-n casă pătrunde...tăcerea.
/ Îşi târăşte paşii şovăitori
şi grei, / vinovaţi, nesiguri, gânditori,
/ pe covorul ros şi destrămat, / chinuindu-se
să dezlege enigme, / obosind de atâtea mistere. /
Se aşterne praful cenuşiu de
tristeţe, / peste mine şi lucrurile din casă”.
Personificarea tăcerii este des
întâlnită la poeţi. Pentru ei, tristeţea şi tăcerea
sunt materialul de lucru, plămada care va face să crească
aluatul poeziei. Tristeţea este starea de graţie a poetului.
Flora Mărgărit ştie
că, în mijlocul furtunii, al loviturilor de tot felul, ţăranul
ştie să-şi dozeze mânia şi lacrima, el ştie să
rabde şi să tacă, pentru că: „ omul OM, / binecuvântat în biserici, / se-mbracă în
alb, primenindu-şi sufletul, / ne-ntinat de nevoi, / şi-apucă de
coarne, un plug cu doi cai”. (Prea
multă linişte).
Nici nu se poate un portret mai fidel pentru Flora
Mărgărit decât propriile sale cuvinte: Lumină
şi crini:/Ca un copil admiram cerul, / lacrima unui gând
peste zări, / am ridicat mâna spre soare, / iar
degetele mi-au înflorit crini. / Din tălpi rădăcinile
creşteau, / îmbrăţişând
pământul, / iar ochii ..../ ochii mei săgeţi de
gânduri, / dăruiau lumină”.
Poeta visează un tărâm ideatic unde
să-şi întâlnească iubirea: „Acolo unde:
Acolo unde soarele-şi filtrează răsăritul,
/ iar marea-şi întoarce tumultuos valurile, /
acolo unde nu încap zâmbete false, / nici minciuni
conturate frumos, / nici intrigi cu iz veninos, / acolo sufletul meu te aşteaptă. /
Nu rătăci drumul, / lasă-ţi
sufletul să zboare spre necuprins, / fericit, scăldat
în roua dimineţii, / descătuşaţi şi
tineri, /
fericiţi fluturi albi, pe verdele câmpiei,
/ plutind pe creste de valuri, / fericiţi de primele raze de soare”.
În rugăciunile sale, autoarea, nu cere
altceva decât ca Dumnezeu să-i protejeze prietenii şi oamenii dragi.
Dar mai cere un lucru, deloc neobişnuit pentru un creator de vers: „Lasă-mi Doamne alinarea, / vers din
inimă să scriu, / să vărs
lacrimi din iubire, / să m-apropii de sublim.” (Rugă).
Dar iată şi un portret care relevă
şi profesiunea de credinţă a autoarei: „Serenitate: Sunt şoapta
pârâului clipocind printre stânci, / Un simplu om înotând, prin noianul de
gânduri adânci. / Sunt aurul holdei de grâu, stropită cu
maci, / Sunt glasul conştiinţei, ce-ndeamnă să taci.
/ Sunt arşiţa verii-ostoită de
ploi, / Sunt şoapta ce-auzi, povestind despre noi. / Sunt
drumul de coastă străbătut doar în doi, / Sunt un pas şovăielnic,
ce-ar duce spre noi. / Sunt frunza ce cântă al crengilor rod, / Sunt raza de
soare, rămasă zălog. / Sunt marmura iernii,
troiene ningând, / Sunt unda suavă-n izvor îngânând. / Sunt lacrima cerului pe
obraz de câmpie, / Sunt doar un vers, într-o poezie”.
Nostalgia copilăriei o face pe autoare
s-o recheme adesea, asemuind-o cu floarea de cireş: „Unde eşti
copilărie ? / Copilărie ninsă de
floarea de cireş, /
rămasă-n amintire, ascunsă-ntr-un
ungher, / mă-ntorc iar către tine şi te
visez ades, / o fac cu nostalgie, mă regăsesc şi
sper. / Tril de privighetoare în nopţile de vară, /
febrile amintiri a primelor iubiri, / de mână cu-n
prieten, plimbările de seară, /
pe sub castanii falnici, trecut-am parcă ieri.
/ De gunguritul dulce al pruncului la sân, / privirea blândă a
mamei, în păr cu mult argint, / ce ostoieşte
plânsul şi-alină un suspin, / cu lacrima în geană, şoptindu-mi
un descânt. / Trecut-a Doamne, ca floarea tinereţea, /
mi-e părul nins şi mie, am tâmple argintii, / mă
doare mult tristeţea, bătrâneţea, /
doar inima-mi se-avântă, într-o joacă de copii”.
Ca orice poet, Flora Mărgărit
crede în himere, în utopii, în mirajul vieţii şi în tot ce
farmecă sufletul. Ea defineşte utopia astfel: „Utopie / Să
poţi să crezi, ce nimeni nu mai crede, / sau să visezi
la vremuri ce n-au fost, / să poţi sa vezi mereu, ce nu se vede,
/ să dai un rost anume, celor fără rost.
/ Să te cufunzi în vise, ce rămân
deşarte, / să speri ce nimeni, nu mai vrea să spere,
/ să simţi aproape, tot ce este departe,
/ să crezi că viaţa-i
veşnică deşi...
e efemeră.”
Flora ştie că ofranda ei nu
poate fi alta decât, Iubirea şi Jertfa, drept pentru care ea le oferă
pe amândouă pentru înălţarea edificiului nevăzut al Poeziei, e aceea spune: „Iubire şi jertfă / Am dăltuit în piatră, /
iubire şi cuvânt, / am ridicat pe soclu, / ce am avut mai sfânt. / Am
dăruit lumină, / celor ce şi-au dorit, / mi-am aşternut
odihnă, / când ei m-au părăsit. / (…) / Priviţi cum pe
jertfelnic, / o inimă rănită, / mai vrea un timp prielnic, /
atât timp cât palpită. / Mai vrea pe struna sfântă, / un cânt să
vă urzească, / cât încă nu e frântă, / nu vrea să
lâncezească. / Ea vi se-nchină vouă, / chiar dacă nu
vă pasă, / în astă lume nouă, / rămâne
ne-nţeleasă”.
Ultima parte a volumului cuprinde poeme
scurte, în care ideea ori starea
primează. Sunt mici bijuterii de vers, fie în catren, fie în 5-6
versuri, care aduc o adiere misterioasă în suflete: „Strigăt / Temerile
firului / de iarbă, / mă-nvăluie / până-n amintiri, / iar
tinereţea / pierdută pe drum, / strigă în urma mea,/ Nevrând /
să se resemneze, / încă mai vrea/ să trăiască /
şi să viseze”.
Încărcate de nostalgii
şi regrete, poemele Florei Mărgărit, cu toate acestea,
picură în suflet linişte. Iată şi un poem testamentar: „Torţe
vii/ Vă las visul meu,/ din nopţile de veghe,/ din preaplinul /
inimii însingurate. / Vă las iubirea tinereţii,/ cu bucurii şi
cu păcate. / Când din văzduh / vă voi privi, / lumini veţi
fi,/ şi torţe vii,/ ce luminează-n noapte, / cărări
întortocheate,/ spre a vieţii noapte”.
Ajunsă la o
anumită maturitate fizică şi artistică, Flora
Mărgărit Stănescu găseşte puterea de a-şi
contempla durerile, tristeţea, eşecurile, nostalgiile, împlinirile,
toate transpuse în vers. Dar nu poate să nu-şi pună însă
întrebări, pentru că omul e veşnic cu întrebarea pe buze, în
căutarea sensului existenţei: „Întrebări
fără răspuns / În ce direcţie mă îndrept
eu acum? / când toamna vieţii mă cuprinde,
/ singuratică frunză rătăcită în
vânt, / în mâna sorţii pot, să ajung ...oriunde. / Pe care drum
paşii mei obosiţi se grăbesc,
/ clipa pierdută s-o prindă din urmă,
unde mă duc şi ce sper să găsesc?
/ ce primejdii pândesc, din conul de umbră? /
Inimă tristă, pe altarul convenienţelor,
/ supusă şi nesupusă legilor umane, /
caut răspuns în sensul cuvintelor, / şi
iubirea adormită de timp în romane. /
În ce direcţie mă îndrept eu acum? / când
toamna vieţii mă cuprinde, / singuratică frunză rătăcită in
vânt, / în mâna sorţii pot, să ajung ...oriunde”.
În cele din urmă Flora Mărgărit
găseşte calea spre Lumina adevărată, după cum
mărturiseşte: „Dumnezeu m-a
salvat / Am găsit / drumul drept, / nu mă mai las /
amăgită. / Dumnezeu m-a salvat, / răni mi-a vindecat, /
păcate mi-a iertat, /
numărându-mi jertfele / şi lacrimile. / (…)
/ Vreau sfânta lumină, / iubire, speranţă, / veşmânt
fără pată, / cum am fost.../ odată. / Inocenţă,
candoare, / lumină, culoare, / aproape de soare”. Însă,
tot soarele învinge în viaţa ei, soarele tutelar sub
oblăduirea căruia, rănile sale se zvântă în redă
culoarea-n obraji şi puterea întremătoare pentru a merge mai departe.
Autoarea ştie că doar
cuvintele o pot ajuta şi, dăruindu-le, se poate îmbogăţi
nesperat: „Printre cuvinte / Păşesc
cu grijă, / printre cuvinte, / mă feresc / să nu le strivesc, /
conţinutul. / Le aleg pe cele / ce dăruiesc lumină, / ce
şterg lacrimi / şi doruri alină. / (…) /iar pentru voi /
aştern pe hârtie, / doar cuvintele, / care aduc bucurie.”
Cu toate că vorbele pot fi uneori
doar urme pe zăpadă, Flora Mărgărit Stănescu şi-a
propus să le încrusteze pe inimile noastre, ceea ce şi face prin
aceste poeme pe care ni le-a dăruit azi cu bucuria lucrului bine întocmit
pentru oameni: „Urme pe
zăpadă / Privesc cu tristeţe la visul nebun, / cum neaua
cernută-ţi acoperă paşii, plecaţi neştiuţi
de acum pe alt drum, / album de-amintiri, răsfoindu-l urmaşii. / Mi-e
greu să urc singură povârnişul, / acesta din urmă e greu,
tot mai greu, / mai simt şi acum pe obraz ascuţişul, /
săgeţile crivăţului mereu, tot mereu. / De gheaţă
o lacrimă încă mai doare, / căldura din ochi de-acum mi s-a
stins, / aud a clopotului sumbră chemare / şi înţeleg că
şi eu sunt învins. / O spun şi eu precum alţii-nainte, / ca în
vechiul basm cu... a fost odată.../ cu fruntea plecată către
cele sfinte, / „Nu credeam
să-nvăţ a muri vreodată”.
Îi mulţumim cuviincios pentru dar şi
o asigurăm că-l vom păstra, aşa cum se cuvine.
CEZARINA ADAMESCU
11 februarie 2010
***
Propuneri si contacte : editura.online@gmail.com
Situl aparţine ARP -
ASOCIAŢIA ROMÂNĂ PENTRU PATRIMONIU