CRONICĂ
RĂGAZUL
ATINGERII LUMINII CU RESPIRAŢIA
GABRIELA ELAMAWY, “Toamna iubirii”, SEMĂNĂTORUL,
Editura
On-line, martie 2010
Din teama de a nu răni sunetul divin cu
respiraţia (superbă imagine!) – autoarea de faţă,
atentă la vibraţiile sonore ale clapelor unui pian, a încercat
să descifreze în acordurile înalte şi duioase ale interpretului,
chemarea unei vocaţii ancestrale, care se revarsă într-un torent de
iubire pe care, nici dacă ar fi vrut, nu mai putea să-i pună
stavilă. Firesc, Avea doar 16 ani, vârsta atingerii idealurilor cu aripa
gândului. De aici începe istorisirea care te ţine „în priză” pe tot
parcursul lecturii.
Tânărul interpret era ca în
visele sale de adolescentă „Chipul
pianistului, încă transfigurat de preocuparea facerii, revela liniştea
şi lumina satisfacţiei c-a
putut să transmită celorlalţi, fărâma
bucuriei divine. Era frumos, aşa cum cred că sunt toţi
oamenii atinşi de aripa angelică a
artei.”
Decorul magic de afară, la ieşirea
din sala de spectacole, contribuie şi el la închegarea unei
poveşti nemaitrăite: „Afară, zăpada
acoperise totul şi-n lumina felinarelor de pe
alei, fulgii mari scânteiau. Sub paşii grei, neaua scrâşnea şi-n
toate gândurile mele erau sunetele copleşitoare ale
pianului şi ochii mari, negri, umezi de emoţie
ai pianistului. Ca-ntr-o presimţire,
inima îmi tresărea, inundându-mi obrajii cu căldura
şi roşeaţa unei ascunse bucurii. M-am oprit
şi-am ridicat ochii şi
palmele spre cer. Fulgii de zăpadă se topeau pe obrajii mei
ca-ntr-o mângâiere, umedă şi rece. Puteam plămădi poveşti
incredibile cu trăirile acelea, în locul acela alb şi strălucitor.”
Autoarea zugrăveşte stări
şi emoţii copleşitoare şi totodată,
stăpâneşte perfect cadrul pe care singură îl creează în
stările ei de singurătate aproape perfectă, făurind
scenarii, trăind gesturi şi atitudini ale altor personaje într-o
plăcută duplicitate. Şi de data aceasta, ieşind de la
concert, a avut impresia că poate re-creea
(ca şi cu o baghetă fermecată) universul care îi era atât
de familiar şi în care se simţea
confortabil: „Singurătatea
însemna evadarea de pe tărâmul adevăratei mele identităţi.
Singurătatea în care plămădeam vise” - spune autoarea.
Primii paşi spre
autocunoaştere le face în iarna când, asistând la primul său concert
simfonic, îl întâlneşte pe Cristian, pianistul devenit deja celebru
şi sosit în capitala spirituală
a ţării, Iaşiul,
să susţină un recital.
Surprinzător pentru autoarea de
faţă este că este posesoarea unui condei deja format, nu ai
spune că se află la prima încercare literară. Şi mai ales,
că evită greşelile şi stângăciile inerente
debutantului. Scrierea se desfăşoară la persoana întâia, în
tonuri joase şi calde, aparent fără nimic spectaculos decât
trăirile cu totul extraordinare ale protagonistei, care, aşa cum
mărturiseşte dintru început are o imaginaţie foarte bogată.
O iubire aparent imposibilă. Dar
care iubire este imposibilă? În privinţa iubirii, s-a dovedit că
nimic nu e imposibil. El pianist cu renume, plecând în străinătate
să concerteze, ea, o elevă de liceu, abia răsărită din
copilărie.
Şi despărţirea este
sfâşietoare, de nesuportat.
Degeaba caută eroina o consolare
în „eternitatea
licurindă a stelelor”, situaţia pare pecetluită de
soartă.
Autoarea foloseşte răgazul
singurătăţii pentru a evoca amintiri din copilăria sa,
legate de sărbătorile tradiţionale de iarnă şi
relatează cu fină ironie şi cu un comic irezistibil atmosfera de
cămin în care tinerele liceence îşi făceau farse ca să mai
alunge monononia învăţatului şi a disciplinei severe. Se desprind
caractere diferite de colege aflate la
primii paşi, care învaţă să ia viaţa în piept, când
alţi tineri mai stau încă în preajma părinţilor,
protejaţi de grija maternă.
Autoarea utilizează o gamă
variată de mijloace de expresie, are un dar înnăscut al povestitului,
stăpâneşte bine condeiul şi nu se sfieşte în a folosi
metafora, sintagma poetică, analiza psigologică şi în genere, orice îi serveşte
povestirii.
În vacanţa de iarnă,
protagonista povestirii, Carmen, realizează că viaţa ei a luat o
turnură tragică prin descoperirea unui diagnostic care avea să o
marcheze toată viaţa: „Dar cu
mine se întâmpla ceva ciudat. Ca o umbră ameninţătoare, un rău
abia perceptibil se strecura în viaţa mea.
Începusem să cad, pe stradă, în casă, oboseam urcând
scările şi fugeam împiedecat. Pentru mine,
schimbarea era imperceptibilă. Sau mă prefăceam că nu
percep, pentru că-mi mirosea a ceva rău şi de obicei,
păcăleam relele nebăgândule-n
seamă. Ai mei însă, au trecut repede de la îngrijorare, la
măsuri medicale.
Pentru că-ntotdeauna am avut oroare de spitale, m-am
opus cu îndârjire unei consultaţii. Dar, aproape forţată, după
sărbătorile acelei ierni am mers la un medic neurolog, care
a pus un diagnostic clar, cu o evidenţă incontestabilă : o
boală rară, aparent nemotivată, care nu mai lăsa
muşchii să se dezvolte. In momentul
acela, ca şi mulţi ani după aceea n-am
realizat ce însemna acel verdict.
Modul în care medicul îmi prezentase boala, mi s-a părut
normal şi firesc, ca şi cum luasem o viroză, mai
rebelă e-adevărat, dar din aşa
ceva nu se moare. Habar nu aveam, că drumul vieţii
mele se schimbase, brusc, ireversibil, ca toate visele mele de
până atunci, căzuseră zdrobindu-se în cea mai cumplită tăcere,
de imposibilitatea realizării lor eterne”.
Urmează operaţii nereuşite, cu
urmări grave, cu experienţe devastatoare, eroina se simte
singură în faţa bolii, cu o
revoltă firească, scrâşnire din dinţi, luptă supraomenească să nu se
lase învinsă.
Reuşind să braveze în
faţa celorlalţi, de fapt, ea se adânceşte şi mai mult în
drama sa, îşi reneagă trupul care o trădase, îl reneagă pe
Dumnezeu şi puţin lipseşte să sfârşească prin
suicid ori într-un spital de psihiatrie, aşa cum sfârşesc bolnavii
incurabili care nu înţeleg pentru ce li s-a dat asemenea
suferinţă.
De fapt, a fost o luptă
surdă cu sine însăşi, o experienţă crudă, dar
şi o şansă de
autodepăşire.
Drama pe care o trăieşte
tânăra liceeancă înseamnă o sumă întreagă de
renunţări, printre altele, renunţarea la iubirea ei, la
Cristian, pentru a nu o vedea în starea deplorabilă în care ajunsese.
Autoarea descrie cu acribie
stările prin care trecea personajul numit de ea Carmen.
Cât din această scriere este real
şi cât imaginar, o poate spune doar autoarea, dar acest fapt nu e
relevant. Povestirea este veridică în cele mai mici nuanţe ale sale.
Paralel cu transformările psihice, au loc şi transformări
fizice: muşchii nu mai fac faţă, coloana se arcuieşte,
întreaga fizionomie suferă modificări substanţiale. În
acelaşi timp, bravada şi o anumită revoltă împotriva
sorţii îşi spun cuvântul şi
au loc şi modificări de comportament, în pofida unei
educaţii riguroase. Timpuri copleşitoare, spune autoarea. Timpul
trăirilor cu maximă
intensitate a tuturor emoţiilor.
„Experienţa
unui început este la fel de chinuitoare ca şi cea a unui recent
sfârşit” – spune ea.
Azvârlită în vâltoarea vieţii, Carmen îşi întâlneşte
iubirea dintâi, pe Grig, dar nici
aceasta nu reuşeşte să treacă peste prejudecăţi
şi spaime şi să o accepte aşa cum era.
Hotărăşte să se mute din localitatea natală în alt
oraş. Şi peste toate se adaugă şi experienţa
întâlnirii cu tatăl natural care o abandonase, o experienţă
tristă, dezamăgitoare care o face să-şi „îngroape”
amintirile familiale şi să uite că are un tată.
O poveste de viaţă
tulburătoare, profundă, din care poţi învăţa ce
atitudine poţi lua în faţa unui implacabil destin. Să-l
accepţi aşa cum e şi să-l parcurgi până la capăt,
să-l frângi şi să-l desfiinţezi? Să lupţi ca
să-l înfrunţi, cu toate mijloacele? Greu de spus. Fiecare
reacţionează după datele sale genetice şi psihologice.
O enigmă care se frânge precum
lumina în vitraliu, în mii de nuanţe posibile. Şi totuşi în
vacarmul acesta lăuntric, exista un loc unde ea îl simţea aproape pe
Dumnezeu.
„Ca o
nebună despletită am căutat ani la rând, omul cu trup de
pasăre, mirosind a busuioc...”
Omul cu trupul de pasăre este,
bineînţeles, echilibrul, idealul, partea spirituală din om.
Reazemul familiei a fost un bun temei
de a lua totul de la capăt, de fiecare dată. Cele trei femei, mama şi două
fiice, s-au sprijinit reciproc, au comunicat perfect şi au hotărât
să lupte pentru a ieşi tot împreună la liman.
Eroina învaţă
să-şi estompeze trăirile şi rareori îşi arată
adevărata durere. „Atitudinea mea
trebuia să fie doar cea a învingătorului. Doar aşa
înţelegeam eu mersul înainte”.
În această situaţie Carmen
întâlneşte un bărbat care avea
să-i limpezească toate confuziile şi care o scoate din
disperarea în care căzuse. Nevoia
de tandreţe îşi spune cuvântul dar mai ales, nevoia de a fi la fel cu
celelalte fiinţe. O nevoie acerbă, imperioasă. Ea nu
încetează să creadă în iubire.
„Cred că iubirea este motorul vieţii.
Fără ea suntem nişte frustraţi care dezvoltă cu
uşurinţă fobii, vicii, manii”.
Relaţia cu Ştefan are darul
să-i confirme faptul că merită să se bucure de
viaţă. Dar, din păcate, trebuia să fure un
colţişor din pâinea altora. Îi
crea iluzia fericirii „ca şi
cum aş trăi cu adevărat” – aşa
cum se exprimă protagonista.
Tot în această perioadă
eroina are parte de prima pierdere implacabilă din viaţa ei: bunicul,
adevărată efigie morală, exemplu în toate, se
prăpădeşte şi îi lasă un gol incomensurabil în
suflet. Sacrificiul surorii sale Ignes
este de natură să emoţioneze puternic. Ea îşi
răstigneşte propriile dorinţe şi propria fericire pentru a
o ajuta pe Carmen: „a înţeles
aşa menirea ei în viaţa asta”.
Cu Ştefan alături în momentele
cheie, cu Ines care o ajuta permanent, cu mama care plângea şi lupta
alături, reuşeşte să urmeze cursurile unei
facultăţi.
După eşecul câtorva
relaţii sentimentale, Carmen începe să se gândească serios la
viaţa ei. În aceaste circumstanţe se simte atrasă de
pictură, de artă, teatru poezie, muzică, instruieşte copii
pentru spectacole şi-şi umple astfel viaţa în chip spiritual,
ceea ce-i dă o satisfacţie maximă.
Acum viaţa ei avea un sens.
Autoarea are un dar special în a
descrie natura şi a portretiza. Proza ei este încărcată de
inefabil, de poezie duioasă, ca un cântec de leagăn, în pofida
subiectului grav, dramatic.
Consider că autoarea ştie
să înfrumuseţeze urâtul, să-i dea un chip luminos, ceea ce este
o mare artă.
Şi totuşi, în naraţiune
se simte ceva, o aşteptare...ceva care trebuie să se întâmple
inevitabil. Şi într-adevăr, se întâmplă. Întâlnirea după
ani de zile cu prima ei iubire adevărată, cu pianistul Cristian Călin, pe care-l
ascultă sub o fereastră, pe o bancă în parc, într-o noapte
friguroasă, cântând la fel de frumos, are darul s-o reîntoarcă în
urmă cu aproape douăzeci de ani. Se simţea în aer o oarecare
undă de comuniune. Faptul că din seara când se întâlniseră,
viaţa ei se schimbase, luase această întorsătură
tragică, datorită căzăturii provocate de ciocnirea cu el pe
zăpadă, îi schimbase destinul total. Acum ea nu mai dorea să
reînnoade firul pentru a nu simţi compasiunea în ochii lui.
„Urlam!
În închisoarea mea, sufletul urla. Ce altruist ar fi fost să-l eliberez,
să se poată bucura de tot înaltul azuriu, de căldura Dumnezeului
său!
Dacă-aş
fi avut curajul să-l desprind de umilinţele cărora le era supus
în fiecare zi, poate măcar pentru o clipă mi s-ar fi permis şi
mie, trupului său de lut, răgazul atingerii luminii, ca o
liniştire pentru totdeauna. Dar până şi laşitatea mea era
pedeapsa pentru păcate ancestrale, pe care trebuia s-o plătesc. Urmam
cu toată viaţa mea şi simţeam focul devastator al furiei,
sugrumându-mi raţiunea....”
Reluarea relaţiei este inevitabilă
şi cei doi se iubesc cu o dragoste pătimaşă, până la disperare. Maternitatea
eşuată a femeii este un nou motiv de dezamăgire, de disperare
şi neputinţă. Şi povestea lui Cristian, pe acest fundal,
pare incredibilă: „Când oamenii spun
că şi-au îngropat trecutul şi au luat-o de la capăt altfel,
schimbaţi, mint. Prezentul este imaginea trecutului nostru” – spune
el, înainte de a-i povesti ce a făcut în aceşti ultimi douăzeci
de ani, cum a colindat pământul în lung şi-n lat, căutând
imaginea ei în chipul fiecărei femei pe care o întâlnea.
Autoarea are imensa bucurie
să-şi vadă rodul creaţiei sale concretizat într-o carte de
versuri şi proză, în tablouri, în disign şi în lucruri de
artă pe care singură le realizase. Este tot ce rămâne după
trecerea noastră. Singurele lucruri care dăinuie şi după
noi.
În aşteptarea căsătoriei cu Cristian, Carmen se
bucură de anotimpul reînnoirii naturii sufleteşti, trăind
emoţiile şi febra pregătirilor.
„Se
împrimăvărase. Mirosea a pământ reavăn, a verde crud
şi-a toporaşi. Miresme tari, ce clocoteau şi frământau
încolţirea primului fir de iarbă. Triumful vieţii în lupta cu
albul neclintit al iernii! Început de martie, capricios ca o domnişoară,
când babele-şi scutură cojoacele în fiecare zi de nenumărate
ori, când soarele se joacă de-a v-aţi ascunselea cu norii
neastâmpăraţi din înaltul tulburealbăstrui…Numai că mie,
primăvara îmi plăcea numai momentul înfloririi, când mugurii plezneau
pe ram într-o simfonie desăvârşită de alb-roz, iar fluturii
savant pictaţi, înveseleau văzduhul sau se jucau cu vârful degetelor
tale, ori îţi mângâiau obrajii c-o suava simpatie. Chiar dacă
sufletul meu valsa de bucuria primăverii, gândurile mele erau mereu în toamnă,
pe cărări de munte, acoperite cu frunze ruginii, cu mirosuri
înţepătoare de brad şi răşină, cărări
întunecoase, misterioase…Anotimpul împlinirilor, al roadelor, al notelor
înalte şi grave ce fac ritmul trăirilor pe
măsură, anotimpul iubirilor voluptuoase şi trainice. Pentru
mine, fiecare piatră, fiecare copac, fiecare firicel de apă
şuşotindă, o floare, un zumzet, ciripitul vrăbiilor de
dimineaţa, soarele, ploaia, zăpada, tunetul însemnau hrana sufletului
fără de care n-aş fi putut exista. Natura este esenţa
sensului vieţii. Nimic altceva nu contează şi nu are
consistenţă.
Hrănindu-mă astfel, simţeam mereu
neastâmpărul copilăriei. Nu reuşeam să-mbătrânesc
şi dacă asta însemna maturizare, eu nu puteam desăvârşi
acest proces.
Mă ascundeam mereu, în amintirea vântului ce mi
se juca-n plete, în fuga meadescătuşată, pe-un câmp cu flori în
plină vară, sau mă lăsam în voia blândă a valurilor
mării…Mi-era teamă să trăiesc neîmplinirile şi
spaimele fiecărei zile concrete. N-aş fi făcut faţă
şi cine ştie, în braţele cărui viciu scârbos m-aş
fiaruncat?! O vreme am rătăcit drumul drept şi-am primit din
plin, palmele iritate. Ieşirea din labirintul prin care-am orbecăit,
crezând că aşa mă răzvrătesc împotriva vieţii
ce-mi fusese dată, ieşirea care trebuia să dea spre Lumină
întru vindecare şi înţelegere, a apărut neaşteptat şi
revelator. Iubirea m-a salvat. Poate sunt doar o patetică idealistă,
dar refuz să mă mai bălăcesc în mocirla trecerii zilnice.
Viaţa, chiar poate fi roz. Trebuie doar să nimereşti unghiul din
care poate fi privită.
Eram
atât de adâncită-n gândurile mele, că telefonul m-a speriat.”
Ceea ce a urmat este, de asemenea, de domeniul
fatidicului. Cristian are un accident la
repetiţii, cade în fosă
şi în acelaşi timp suferă
şi un infarct de miocard, astfel că toate speranţele eroinei
sunt spulberate.
Vindecat, el se
reîntorce la Carmen dar aceasta îi realizează că nu-i poate răpi
libertatea. Petrecerea pe care o organizează în semn de
însănătoşire este prilejul ca fiecare să-i
dăruiască celuilalt ceva semnificativ. Şi se întâmplă
ceva care ţine cu adevărat de
domeniul fanteziei. Cei doi îşi dăruiesc unul altuia câte un inel
semănând leit şi-şi fac jurăminte să nu se
despartă niciodată.
Povestea îmi aduce
aminte de un episod pe care l-am învăţat la limba engleză în
liceu, în care doi tineri căsătoriţi voiau să-şi
serbeze ziua căsătoriei şi fiecare îi cumpără
celuilalt un dar. Bărbatul avea un ceas foarte preţios, dar, fiind
foarte modeşti, este nevoit să-şi vândă ceasul ca să-i
cumpere soţiei un superb pieptene pentru părul său bogat şi
frumos.În acelaşi timp, fără să spună nimic, aceasta,
merge la coafor şi-şi vinde podoaba capilară pe un preţ bun
pentru a-i cumpăra soţului ei o brăţară pentru ceasul
pe care acesta, deja îl vânduse în aceeaşi zi. Două daruri devenite
inutile dar care spun mult despre dragostea celor doi unul pentru
celălalt. Pentru că iubirea nu cunoaşte nici un fel de
preţ. Este NEPREŢUITĂ.
Micro romanul Gabrielei
Elamawy are un final optimist. Rămânem cu convingerea că dragostea
triumfă, indiferent de situaţie şi că nimic nu e pierdut,
de vreme ce iubirea există.
Scrisă
surprinzător de bine, proza antrenează la lectură, este
captivantă şi, prin faptul că oferă modele de
viaţă, se înscrie în categoria romanelor psihologice, cu tentă
autobiografică.
„Timpul iubirii” – roman, scris de Gabriela Elamawy poate fi citită
în format pdf la
SEMĂNĂTORUL, Editura on-line, secţia proză, accesând adresa
www.editura-online.ro
CEZARINA ADAMESCU
23 martie 2010
***
Propuneri si contacte : editura.online@gmail.com
Situl aparţine ARP -
ASOCIAŢIA ROMÂNĂ PENTRU PATRIMONIU