marginalii
INTERFERENŢE ACTUALE ROMÂNO-INDIENE
ÎN POEZIA LUI GEORGE ANCA
GEORGE ANCA, PARTEA NIMĂNUI
poeme inedite,
SEMĂNĂTORUL, Editura Online, mai 2010
Personalitatea lui George Anca nu mai are, de
câteva decenii bune, nevoie de nici o recomandare. El este prezent în Dicţionarele de
cultură ale lumii, ca poet, traducător, doctor în filologie,
eminescolog, eseist, om cu o copleşitoare erudiţie care duce faima
României şi a valorilor ei în
lume.Ca şi Mircea Eliade, George Anca este specializat în indianistică şi
a construit de-a lungul vremii o
operă vastă, „de combinaţii pline de virtuozitate între originismul universal şi modernismul arhaizant”
aşa cum îl prezintă Editura SEMĂNĂTORUL. Este preşedinte
al Asociaţiei Culturale Româno-Indiene şi al
Academiei Internaţionale „Mihai Eminescu”; vicepreşedinte al
Societăţii de Etnologie din România; membru al Romanian
Group for Pugwash.
George Anca
este autorul unor „studii, eseuri, prezentări la nenumărate conferinţe din
ţară şi din străinătate (India, SUA, Franţa,
Anglia, Italia, Portugalia, Rusia, Germania, China, Corea,
Malta, Trinidad Tobago, Tailanda, Israel, Argentina). George Anca este
menţionat în dicţionare de referinţă (Who’s
Who in Romania, Who’s Who in the
World, World of Learning, The Encyclopaedia
of Distinguished Leadership
etc.) şi în bibliografii locale şi internaţionale precum şi
pe pagini web” – aflăm din aceeaşi sursă.
„Am fost un pic din toţi/ cei ce m-au adus la/ reanimare” - afirmă George Anca în poemul „Partea
nimănui” – dovadă a prezenţei ubicue a creatorului în
viaţa fiecărui personaj ori făcând parte din integritatea lumii,
ca voce distinctă care anunţă veştile în cetate. Că
oamenii nu pleacă urechea, e limpede, cine a luat aminte la avertismentele
Înaintemergătorului care vestea sosirea Împărăţiei lui
Dumnezeu, pentru că, se împlinise vremea când Mesia trebuia să
coboare să ne îndumnezeiască? Pe câţi i-a găsit cu
candelele aprinse? Câţi şi-au cumpărat ulei şi au stat de
veghe ca să nu fie surprinşi
fără lumină la venirea Mirelui? Şi câţi au
putut pătrunde în sala de oaspeţi la Nunta Mielului?
Poemele inedite ale
lui George Anca din recentul volum,
socotite de însuşi autor, „partea nimănui” – din întregul
– al tuturor, „fiecare cu frumuseţea
lui” – par „tablouri abstracte în
original” într-un decor unde sunt treji şi veghează „doar chiparoşii / pădure dintr-un
foc // negru zdrenţuind / buclele aerului”
(Cămila).
Motivul chiparosului mediteraneean apare frecvent ca simbol al frumuseţii,
parfumului dar şi al oboselii, chipului fanat şi vânzolit de
nelinişti, aflat „pe ultim
urcuş” (coborâş) din „fundul
pământului” acolo unde azvârlim lucrurile şi ne abandonăm
în: „singurătatea acestor / priviri către Provenţa / cu ochii lui Van Gogh
/ chiparos de păduri”.
Mânia, angoasa, exasperarea existenţială, acel „mal-de-vivre” de care suferă sufletele care nu-şi
găsesc locul nicăieri, dezesperarea „deprimă
împrejurimi”, învăluind „cerul şi pământul / cu nebunie cu
tot”.
Din timp în timp, autorul strecoară subliminal panseuri,
punctând discursul liric: „doar ştii
bunicule / că lumea e a celor cu bani”
(Cămila) şi nu numai atât, presară adevăruri
cotidiene, dovadă că este atins şi îi pasă: „nimeni nu lucrează /
pentru ţară / spitalul decorat / cu picturile pacienţilor” (Cămila). Ori: „nu s-o mai putea
propti / vorba pe cuvânt / nici pe jurământ”
(Partea gării); „cum te naşti începi să mori”, ori
frânturi de rugăciuni: „dă Doamne frumuseţii/din moarte arta vieţii”.
Autorul îşi
mărturiseşte empatia cu poetul anemonelor Vincent,
destinul şi un pat de spital îi leagă spiritual: „pictor
avatar campestru / fluviul feţelor lui Crist /
chiparosul stejar / clocotul grâului // clopoţit de maci” folosind metafore picturale de o
negrăită prospeţime şi culoare: „tu ori săditorul tău // plus pictorul avatar / semănând
grâului / spitalul Ceahlăului / nu l-om picta // din uscate culori / mai o
şănţuire / a sărutului înflorit / nunţile norilor //
pe grâna chiparosului / încotro s-o apucăm /
de-am fi macii / mocăniţa neagră // sunt chiar în fereastra /
spitalului / perdele însorite / trezia spulber // viziunii / în munţi
obscurizaţi / în chiparos înjunghiind / aripa îngerească // spre
hohotul bolgiilor / respirăm aerul nebunului /
anul tabloului / urmat de prefissi notizen// când mi-ar mai
/ trebui timp / de somn după drum” (Cămila).
Munţii, miriştea, zarea, lanul,
grăunţele, „lumina
măghiran” , dar şi frumosul natural ori cel artistic
zămislit de minţi şi mâini creatoare sunt categoriile şi
elementele de care se foloseşte autorul în discursul său.
Cuvinte sonore şi insonore, muzicale şi mai
puţin melodioase („ocultare”;
„zgrăbunţă”; „magog”), constituie
cărămizile edificiului poetic pe care George Anca îl
clădeşte pentru noi, atent, nu neapărat la materialele de
construcţie, cât la scopul final al monumentului spiritual. Uneori este
greu de urmărit ideea, prin labirintul etimologic atât de divers al
poetului: „stau renilor de saniu / a luneca terţine / străluci năluci
de staniu / pe locul fără cine // sandala pe mandala
/ de-a morii alandala / mai calce capitala // Salerno
pe închise / Provenţa la Remy
se / în aer porolise”
(Mă aflu în uraniu) –
deşi poemul începe foarte frumos: „mă
aflu în uraniu / deposedat de sine / ori scaldul fără craniu / la mai
închise mine”.
Fie că eufonia nu întotdeauna este perfectă, fie
că autorul posedă un spirit ludic şi îi place să se joace
inventând şi reinventând cuvinte sub imperiul rimei, suntem scoşi
uneori în afara spaţiului liric, în favoarea universului abstract, cu
excedent de neologisme ori de cuvinte al căror înţeles se lasă
cu greu descifrat, dar nu lipsit de o
oarecare eleganţă stilistică şi de relevanţă „mă ţin: mă ţin de Pârscov
Avignon /medievalelor speranţe / din merele spre
bastion / la paradisuri coate stanţe // de nici myssorian
amvon / Khalil n-ar rotunji libanţe
/ mi-oi avatar daimonion / picta van goghienei Franţe // lăsăm pe Rhone cocardă / cu norii să ne ardă /
secerătură bardă // am fi îndoitura / pe pască ura gura /
demonilor asura”. Mărturisesc că a fost
destul de greu să mă ţin, gâfâind, alergând cu sufletul la
gură, după ideea propriu-zisă, care se lasă prinsă
anevoie.
Limbajul dada ar fi o palidă amintire-n oglindă, pentru că în acele experimente
construite pe jocul dibace al silabelor, al vocalelor în alternanţă
cu consoanele, cu asonanţele şi cu rimele repetitive, se creea o
anumită muzicalitate şi un ritm susţinut al versurilor, cu
bătaie pe anumite sunete-cheie.
Autorul are strofe cu monorimă: „scăpate expectaţii: scăpate expectaţii / cu doctorul scăpaţii / prieten
de libaţii / liberţi agonizaţii // uitaţi-vă
afară / zvârliţi-vă pe scară / din cerişte
scărară / pe jarişte de vară” –
pentru ca terţinele finale să aducă un suflu nou şi să
formeze ideea de sonet iniţial: „o
oră îmi mai dară / carenţei din patern / comandă sonetară // moi ţarine pe stern / de-a grâul
să răsară / părintelui etern” (Scăpate expectaţii).
Aceleaşi sonuri
de un lirism distorsionat şi în „Premersă călăuză”:
„premersă
călăuză / aripile pe duză / ori îngera
lehuză / premeargă-ne ecluză // parcată parcă morii /
secaţi şi sicomorii / secante mendatorii /
în loc de iluzorii // şi un Khalil Gibran / Van Gogh american /
român myssorian // aleargă-se algie /
pictată profeţie / perspectivată
ţie”.
Jocuri lingvistice frecvente
cu invenţii cel puţin ciudate: „trăim pe ace negre /
culcându-ne pe zegre / trezindu-ne în pegre” (Persoana); dar şi verbe
precum: a se maradona, a soneta, de-a grâul; a dodia;
a perspectiva; adverbe pe măsura acestor verbe: igrasiate,
premersă, o şănţuire, munţi obscurizaţi;
comandă sonetară, aromire
montană; secerătură
bardă, etc., substantive precum: saniu, libanţe, somnambulanţe,
duză; natră, ş.a.
Metafore cum sunt: „trezia spulber”; „hohotul bolgiilor”; „străluci năluci de staniu”; „sandala
de mandala/ de-a morii alandala”; „în aer porolise”; „mi-oi avatar daimonion”;
„myssorian amvon”; „cerişte
scărară” (frumos!) „premeargă-ne
ecluză”; „secante mendatorii”; „aleargă-se
algie” „infanticidului
intifada” ; (eventual abracadabra!); „mântuind smântei cârstei”;„durerându-ne
Graal”ş.a. – toate
acestea implică un bagaj lingvistic
încărcat de preţiozităţi.
Iată că întâlnim şi o poezie monorimă: „zbate-te: zbate-te mă zbat /
galben şi palat / moalelui ouat
/ de la scăpătat // nu m-ai sonetat /
că m-ai săgetat / nu m-ai săgetat / că m-ai dodiat // trece-mă terţină / râului de
vină / păcii salamină //chiparosul
altul / numelui cu psaltul / tăietorul daltu-l”.
În monorimă se desfăşoară şi
poezia: „nici cu Hanuman: nici cu Hanuman
pe cai / nici duhovnic să nu ai / rădăcină coborai / c-a
venit luna lui mai // pajişte te întindeai /baladă te
călăreai / din peisaj reieşeai / şi că bine îţi
păreai // sant cu sânt întrevedeai / cerurile
spălăceai / pentru norii de pe plai // într-o vale nemai rai / că pietroiul jerăgai
/ nu mai sfârâie alai”.
În acelaşi mod
decurg şi versurile: „sărăriul
saru-l / piperul mărarul // trec de caraulă / paşterea
sătulă / peştera abulă // nu mai
profetul / buhaiul procletul / tatăl pe încetul/ 2009” (Nu-mi pot permite).
De asemenea, în poezia „încrucişări cromozomiale”-
autorul uzitează acelaşi soi de limbaj „contondent” – aşa cum se exprimă
într-un vers: „încrucişări cromozomiale:
şi mă târâi hazard / în bafta haosului /
când va cleveti clavecin // origami ne la timpul /
vederii ori magii / vă pot găzdui necopilăreşte
/ seara ca la teatru // şi ce-o
supravieţui / vouă vederea nonfrunză /
pe-al vântului liber / şi nord coborât //
de ne ştiusem glia / glina contondentă /
şatra disparentă / mardeală mai la vale”.
Poezii experiment din zona postmodernismului,
foarte bine cotate în cercurile elitiste ale diasporei, mai puţin
înţelese (ori deloc) de către iubitorii de poezie clasică,
înregimentată-n canoane şi tehnici de teoria versificaţiei,
uneori, ele scapă de sub controlul prozodiei şi propun un alt fel de
discurs poetic, inedit, dar care, din nefericire, nu stârneşte emoţii
estetice, tocmai din pricina limbajului încărcat de neologisme, de
tautologii, alcătuiri de dragul rimei. Nu e de mirare, aşadar,
că şi ideea iniţială sucombă ori se disipează pe
parcurs, sufocată de grija pentru aglutinarea într-o unică eufonie.
Cu toate acestea, din versurile lui George Anca răzbat
şi miresme de alomiră,
parfumuri exotice de mirt, metafore
proaspete, sintagme inedite: „zăpadă
colindată”; „în strana amarului”;”cărăuşi
insomniei”; „lava Etnei şarpe-nfloară /
sângele piatră izvoară”; „zarurilor ecuate”; „busuioc
tufan furtunatic”, ş.a.
Un obicei insolit: amestecul de cuvinte străine (de
regulă, englezeşti) – în etimoniul
românesc, nu e de natură să dea forţă expresivă
versului, ci mai mult îl încarcă. Ex. „doctrinele le faci oraţii / awakening and knout”, „earth song peştera
câmpenească”; like you with India unlike you I am not Indian / v-aţi
dat pe mâna mea moleşindu-vă cadavrul” ;(de farisei); „glumiseţi you don't worry
cântă / şi muezinului salam alef / nu
mă desbântui somnului gherghef / desen pe
plastic nicio trântă” (Copilule); „cu
adevărat go west”; „death of phytoplankton”
ş.a. ori franţuzeşti: „corale de l’ecole”;
„non rien de rien / au long de l’ennui // oui la musique oui la musique / la vie
est tres bien faite / dovadă că nu sunt / Hamlet Ofelia
îmi / trimite
cântece franţuzeşti”; „concentration noir ochi
invers”.
Dar chiar şi expresii italieneşti, amestecate
printre cuvinte româneşti, că tot suntem ţări latine
şi se poartă: „pe o tristeţe
tutto e male”.
Pluriligvismul
adoptat ca manieră de scriere nu este ceva rău în sine, cu
amendamentul că sintagma în limba străină trebuie să sublinize şi să aducă un plus de
expresivitate textului în limba maternă.
O poezie rotundă în ideatica sa este cea
numită: „când
aşchii: când
aşchii din Brâncuşi vor zvânta nisipul fluxului / a ne povesti
manuscrisul visat între două sculpturi / de val încet-încet n-am mai pluti
în noapte ne va / mântui Hristos cu tine-n strană aurora
înspăimântaţilor // eucalipţi apocalipţi
versaţi vers verso studiu în soare / de ieri ştiusei
petrecania de motociclist la vaiet / şi dimineaţa altuia
grăbită orbirii tot ciclopi / în frunte ochi de entorse feluri de
răpire nu e pictura // aşa neagră vânător de draci pe
urechea nopţii de piron / ca de Crăciun tamil
alun cunoaştere necunoaştere / vedere nevedere te uiţi în soare
se uită în tine soarele / închideţi înt-un
pământ de clipă instantaneitatea // luminii parcă ai asculta
diferenţa zilelor valurilor / o moară vaporul tuşeşte
vechime consolată de revers / n-ai desena obişnuinţe într-o
singurătate veşnică / de-ţi deduci fiinţa dintr-o
distracţie impusă”. Se remarcă şi aici repetiţia şi folosirea
aceleiaşi rădăcini semantice: versaţi, vers, verso, etc.
Indianist,
mare admirator al lui Eliade, George Anca, în
scrierile sale alterioare oferă o gamă
largă de volume despre cultura şi civilizaţia
indo-europeană, şi despre
tradiţia hindusă, Poeme indiene, cărţi intitulate: „Upasonhind”; „Ek shanti”; „Ardhanaswara”; „Mantre”; „Norul vestitor” (Kalidasa);
„Gitagovinda (Jayadeva);
„Balada Calcuttei”; dar şi „Sonete thailandeze”;
„Orientopoetica”; „Malta versus Trinidad”;
„Milarepa”; „Transbudhvana”;
„New York Ramayana”;
„Cenuşa lui Eliade”;
„Târgovişte-India”, şi acestea
sunt doar câteva din cărţile apărute între 1968 şi 2008 dar
şi proză pentru cei ce gustă din nestematele culturii indiene: „The Buddha”; „Buddha
şi colonelul”; „Sanskritikon”; „Digital Kali”, şi multe
alte cărţi apărute între 1970 şi 2007 dar şi cărţi de teatru,
printre care piesa „Astă seară se joacă Noica” – piesă de
notorietate scrisă în 2008. O serie de cărţi de eseuri stau
mărturie a culturii enciclopedice a autorului: „Baudelaire
şi poeţii români”; „Indoeminescology”;
„Haos, temniţă şi exil”; „Lumea fără coloana lui
Brâncuşi”; „Ion Iuga în India”; „Beauty and Prison”;
„From
Thaivilasa to Cosmic Library” ; „Ramayanic Ahimsa”; „Aesthetic Anthropology”;
„In search of Joy”; „Literary Anthropology”; „Glose despre ahimsa”
;
„Exerciţii de antropologie” cea mai recentă,
în 2009, care dovedesc copleştoarea cultură a intelectualului român
George Anca şi modelele sale ontice şi spirituale: Noica,
Brâncuşi, Eminescu, Eliade, Nichita, Vasile Voiculescu, Eugenio Montale, Pindar, Leopardi, Balzac, Blaga, Heorodot şi
alţii la care autorul face referiri
livreşti numeroase.
Spirit
neliniştit, cercetător şi inventiv, George Anca nu se
mărgineşte la modelele create în adolescenţă, ci,
cultivându-şi maeştri, doreşte să-i
depăşească, aducându-i în actualitate şi continuându-le, peste
timp, opera, ca o prelungire a spiritului
acestora.
Cu toată
depărtarea lui de ţinutul natal, George Anca nu conteneşte
să-şi reînvie amintirile prin scris, să-şi
retrăiască în felul său trecutul şi de cele mai multe ori
să se reîntoarcă în chip spiritual, pe meleagul natal, adăpându-se din seva
mustoasă a tradiţiilor şi datinilor româneşti şi înveşnicindu-le prin scrisul său: „în
orizontul iminent: în
orizontul iminent cine să mai sune sara pe deal
/ din isola supravalahă
dulce popor-pierdere-de-sine / citeşte adunarea
muzei meduzei maicii domnului / andaluzei bine că m-am aşezat altfel
cădeam în arhaic // natura fiinţei aquavificată
mi-ar spune taci din gură ascultă / fericirea mării
netezeşte-i valurile maica le va naşte / la nesfârşit să-i verticalizeze dantela ba nimicul /
îmbrăţişează-l mă pomenesc luându-mă în dodii //
secetă verde milarepian apără de inferenţa bon / adormise
mării şi adio tuturor fiinţelor de dinainte / adormirea muzei
şi adio viselor de pe urmă / de nu mi se împletiră vieţile
pe dinăuntru-i”.
George Anca se confsează în
felul său, hârtiei, spunând: „complicate
căile nescrisului / ascunderea în iureşul necombatant chirăiala de împrumut / şi ruşine euforia ne
rufăie dacă n-am mai rupt dacă // nu
voi mai rupe aura dacă n-am mai oftat dacă ţie / nu-ţi
găseşti cuiele palmelor a doua oară anta santa
/ femeile văd ce n-au mai văzut uită-te după Leda /sarea vieţii cu sarea morţii sarea
pământului cu sarea cerului” (Stai
şi gândeşte-te).
De fapt, George Anca îşi consumă neliniştile
şi frământările, dar şi ispitele carnale şi sufleteşti
într-o lume în care ideea neînţelesului devine tot mai pregnantă
şi înstrăinarea umană ia proporţii ca după
cataclismele nucleare: „o oră
şi încă o oră apoi sfârşirea imprimantei în amprentare /
frica de moarte inversă n-ajunge frica de teroare // chinul cărnii transubstanţiat în sunetele pământului sfânt / al
omului petrecut din om dumnezeu din întuneric /cinstirea întunericului
dumnezeiesc de sânge / făclier în ultimă pâlpâire ca-n ziua dintâi //
prin valurile Mediteranei înot înainte de
temniţă / tineri de nu muriseră de nu-şi aşteptau
reînchiderea / dacă se întâmplă haiku de se întâmplă să
văluri / a sângelui ţintă săgetată n-o plânge
până nu se // sculptează afinitate până la Iisus Hristos /
şi de acolo psalmist regi strânşi în chingile pustiei / poeţi
râşniţi în ziduri comuniste o poezie / mai frumoasă ca bucuriile
libertăţii o consolare // a anonimatului o ieşire din religie o
ajungere de sine / în veci tainică şi duşmănită o
îndumnezeire în iad / acum voi înota în sângele poeţilor din
puşcărie / mă numesc Natanail n-am
nici o altă cunoştinţă”.(Porumbeilor negri).
Teluric şi celest se înfruntă într-o arenă
care se numeşte viaţă umană şi în acest câmp de
luptă, arareori învinge cerescul, vorba lui Nichita Stănescu: „Iar pământescul/ Mănâncă de
foame cerescul”. Înrobit de pământesc, poetul îşi oferă „oasele
drept verighetă”, dar sufletul zboară şi nu se lasă
prizonier limitelor spaţiale ori temporale.
Când vorbeşte despre sine, George Anca o face
fără nici un fel de înflorituri, fără menajamente, cu o
sinceritate dezarmantă: „despre mine: despre mine voi deveni
vampirul răsfăţat al silabelor / globulelor vocalelor picurilor
consoanelor gândurilor / stingere-ungere nu-mi doresc mântuirea /
scăldându-mă în zădărnicia durerilor trecute // cerul
boltit şi acolo şi aici şi atunci şi acum / rar durerea
îngânând gemete de tortură şi de visare / nu mai zic de foame nu mai
zic de sete nu mai zic de fete / nu mai zic brâncuşe
valuri sfârtec jucăuşe tăcere mâini galere”.
George Anca e conştient că destinul poetic este
unul singular şi de neînţeles, de aceea spune: „de ne-ar omorî govinda altfel stradă
de o // străbătusem sigiliu eliadesc neîmbătrâniţilor stejari / nu-mi prădui Ariadna pădurea ce mi s-o scrie / ne vină macii
înroşească rămânerea de sine / cap unu se rescrie raptul
scrisului supt vampiri pe bani // îl întreb dacă a mai rămas vreo
naţie decât a transcriptorilor / se uită la
mine şi nu mă vede de poeme la comandă / teiul nucul mă
calule cu şaretă miresele la putere / ne-am reveni în păreri
riturile fireturile ne-om fi şi închipuind // şi-aşa călcaţi
în picioare de călcaţii lui Mamona / ne-om
usca în bătaie le întoarcem spatele în goană / ca Bali
lui Rama ori Siegfried numai aşa ne pot ucide /
scăpăm şi noi se vede că salvarea pielii scrise” (Păcat de înghesuială). După
cum se vede, nici arhaismele ori regionalismele nu lipsesc din lirica lui
George Anca. Ex. sucălită, „strehareţ hurez / vieţuitorez”
; „muşunoaie omului”; „Gorovei nelăcurit” ş.a.
Pretexte pentru amintiri profane,
amintiri de juneţe, sfintele amintiri de acasă, dau farmec
prezentului şi te hrănesc şi te adapă cu seva lor
luminiscentă, cu parfumul lor vetust, cu simplitatea şi
naturaleţea traiului fără
griji majore, fără încrâncenări de prisos. Acestea sunt
poemele inedite din volumul de
faţă, la care se adaugă experimentele lingvistice pe care
autorul a considerat că trebuie să le consemneze, ca faze de lucru în diferitele ipostaze
şi perioade de creaţie.
Autorul scrie şi poeme-n distih: „naosului
cumul: naosului
cumul / toarcem smirnei fumul // că pe naţii saltă alţii /
cât să ne mai cânte psalţii // ce mai americănime
/ în Berceni la Big la nime
// columbe eunuce /la malul arhiduce // ale tale linii line / nelipsite zilei
sine // karma carmina retrans
/ nepăcatului avans / nota do cât I adore you / domicil obligatoriu //
viaţa numai indiscreţii / de moarte fără disecţii /
n-am schimbat corabia / mălaiul şi sabia // între Hegel şi Ganesh / manuscrisul din cireş // spadasinul saltinbanc /su' peruci Missir cu ankh”
Iată şi anumite jocuri de cuvinte care, deşi
par absconse, au o muzicalitate aparte: „la o rariţă: la o
rariţă durum / rânda
pe rindea aum // Sita Rama jerba / l'herbe a paşte cerb a / cercui acerba / de o
brazdă cer ba // îndărăt din armonie / racule şi Românie /
străvezime nimerie // nici pe aripile vogii / ca
în ploaie dogii yogii // cu Vlădoianu
bucuri / puşcăriaşe cucuri // năpăd trăita pradă ardă / în
coarnele fără cocardă / Provenţa
ne mai mare sardă / la dealul celălalt în gardă // negoţ
triaj minutul / îmi scapătă şi cnutul / latinizat Alutul /
anglo-saxon părutul // la Trevi devi Evei evi / la câte şcoli pe drog elevi / or creşte
revărsaţi pe ţevi”.
E normal ca autorul să clameze reîntoarcerea la armonia
iniţială, după ce, în urma căderii dintâi, totul devenise
haos. Condiţia însă, este să se respecte condiţiile şi
mai ales, convenienţele.
În aceeaşi manieră este construit şi poemul: ”Cât om mai rămâne: cât om mai rămâne om / mane padme hum genom // rugul altui
paraclis /Durga iezi ţapi Dionis
/ dinţii focului abis // (...)
// logos agon
talion / în al cincilea salon // haiduc hidalgo caii / în San
Francisco ia-i-i // pe Chhatra la Miranda
/ tot discutăm comanda”, etc.
Autorul
versifică şi în stil popular, nu fără un oarecare
umor neaoş: „la moară la
Făgădău / în armată la bulău
/ să ne ferească de rău / Tărâţa Râşca
Rarău// Dragomirna
Putna Suce / viţa Moldoviţa nu ce / Voroneţ Probota cuce /
Slatina cel Nou aduce // Piatra Tăieturii coş n-a / Todireni Bogdana Coşna // Arşiţei Orata
Humor / în întunecime nu m-or / întreba de rai să nu mor// (...) // la
mijloc de schituri goale / să mai spargem nişte oale / Dunăre la
canarale / îmbucate baclavale // rând hindus la Săvârşin
/ de rimează aum amin / dinspre Turnu-Severin / Dorohoiului mezin //mezanin epitalam /
calmei şarle mangalam / hoţilor că de
haram / horelor pe după hram //mi-ai grăit gură uscată /
mărul boy că para fată //
uşă-n uşă auroră / joc de karmă
de cu horă // în coclaur adipos / îţi voi
spune de folos / al spetiţilor Hristos // la tine-n bagabonţie
/ ca la mine-n Bărăţie // vei vedea că voi traduce /
Basarabia pe cruce // din acest moment dicteu / mi l-aş potrivi resteu //
ne dorirăm Parma schimnic / băuturilor din timnic // tată muzicalitate / zarurilor ecuate // prin împărătătură
/ a ne plimba natură // de clară ne declară /în aer de pe
scară / ori urcă ori coboară / de cum ne răsuflară /
de cum ne respirară / de cum ne inspirară / e cum ne expirară /
rit ară măritară / ori Sita brazdă mară
/ din pomul oglinjoară / ori kalpavriksha
doară / că ne întârziară
/ nu se prezentară / din a lor contrară / vacile ne cară /
soarele spre vară”.
Dar acestea par „Cânticele
ţigăneşti” cu un limbaj eteroclit şi frust ale lui Miron
Radu Paraschivescu, ori actualele manele care
rimează asonant şi mieriu pentru a-şi îmbia clienţii
afumaţi de licori bachice.
Şi iarăşi
experimente ludice care sună în coadă: „plasma
psalmului isopul duhului / pironiţi din aspră vechime /păreri
împărţite ca pomana / parcări pe cadavrul de lemn câinesc //
aere în înconjurul bisericilor /respiraţia luminată / cerneli în
cerneri cernişoare / urmând în grup a nu
muri” (Pe dinainte).
Totul este învăluit însă într-un fum siniliu
şi vetust, cu parfum de cetină, ceea ce sporeşte nostalgia
şi dorul de întoarcere, mai ales pentru:
„sărbători
părinţi duşmani martiri / cui nu i-ar fi plăcută
învierea // pe nerecunoaşterea înviatului / samsara odiată
şi în replică / bucuria morţii vieux capitain / leal calabalâc de naftalină // să ne
răcorească Antarctica lină / cămaşă neagră
peste patimi / religiozitatea nedeclarabilă sieşi / amintirea
carismei pe valeriană”. (Pe
dinainte).
E ciudat şi aproape fascinant acest amalgam, acest
melanj subtil între limbajul elevat, heteroclit şi cel aproape trivial, al
mahalalelor cântat cu voluptate de artiştii vremii, un fel de repertoriu
semnat vocal: Cristian Vasile şi
Jean Moscopol, amestecat cu Zavaidoc
şi cu, mai modernul şi rafinatul Gică Petrescu,
„cânticele de petrecanie” – din vestitele cârciumioare de la şosea.
În poemul „Cealaltă
vreme” autorul îşi
exprimă simţământul religios în sintagme tulburătoare:
„serpentină de candelabre”; „învârtirea crucii coroană albă a ochilor”; „gutui în floare cruci de oameni”;
morţi liberi stinşi de stinsul lumânării” etc:
„cealaltă vreme a vieţii
noastre / Kabir Tulsi
busuioc tufan furtunatic / treaba voastră când mă chemaţi / în susul muzicii dumnezeul părinţilor noştri //
biserici nezugrăvite aici nici catapeteasmă / aruncând arginţii
în templu s-a dus şi s-a spânzurat / de-au cumpărat ţarina
sângelui pentru străini / serpentină de candelabre dă-le lor
răzvrătirea // învârtirea crucii coroană albă ochilor / ne
închinăm patimilor tale fericirile / pe Ilie îl strigă acesta
slavă sabactani / izbăveşte-mă de
vărsare de sânge // “să nu schimb a ta coroană într-o
ramură de spini” / din blestemul legii întăreşte credinţa /
n-a rămas inimă să nu fie mişcată / şi vizitaţi
un paralitic şi-l întoarceţi // şi i-a privit pe toţi în
ochi / n-aţi putut o clipă să privegheaţi / cele şapte
cuvântări de pe cruce / în ziua a şasea om măr
căpăţână // trădat de oameni pus în temniţă
/ de va mai scăpa şi primăvara asta cu viaţă /
aprinsei lumânare lui Isus şi (ne)mântuiţilor lui / gutui în floare
cruci de oameni // nădejdea tuturor marginilor pământului /
morţi liberi stinşi de stinsul lumânării / ocean aprins înconjur
bisericii pământului / neampli să nu tulburaţi morţii
clopot”.
Autorul are obişnuinţa numirii cu precizie şi
fidelitate maximă a locaţiilor şi a persoanelor alături de
care a petrecut anumite momente din
viaţa sa. El e aidoma unui cronicar, a unui scrib anonim care
consemnează evenimentele, datându-le, în funcţie de urmele pe care
acestea le-au lăsat pe răbojul memoriei. El este un minuţios în
această privinţă. „vin
ele narcisele: vin
ele narcisele şi bătrânica moarte le va vinde / bucovineanul
matematic mai mult în mintea mea / cum nici între Boian
şi Prigoreni de-al nostru / bustul lui taică-meu
pe pământ // toţi ne avem pe unde ne şi născusem / ziua
morţii şi ziua naşterii una / topos cu topos om cu om / mai va
reîncarnarea sceptrului // prosternat în codrii Cosminului
/ rar o dată pe an măcar pe săptămână /
săgeată dinspre amintirea divină / rugăciunea altruismelor nule”.
Găsim
la George Anca în acest bazar sentimental unde se întâmplă lucruri
fabuloase şi unde el însuşi este un personaj care joacă rolul
altor personaje care l-au marcat: „flori
ochelari de soare / adio ţărănime muncitoare / nici Ion nici Moromete pe ogoare / ale puşcăriilor fuioare //
algele negre pictează / fantomele oceanelor pictori / copiii zidesc
biserici de / nisip pe plajă ca să // trezească marea la
credinţă / personajele la alegerea / actorilor respectivi / care fac
şi regia // sunt singurul personaj / în această cămaşă
/ a acestui actor îmbrăcat / într-o rugăciune budhistă
// îmi pare rău de Van Gogh / îmi pare rău
de mine / îmi pare rău de voi / în schimbul vostru // eu aş fi
şi actorul / până a doua umbră / a doua zi al doilea / înec
euharistic // numără-mă pumnului / înverzeşte-mă ritm
/ din limba clopotului / din toată viaţa mea” (Soarele destrucţiei).
Incantaţii
budhiste alături de versificări în ritm
baladesc ori de doină curată românească dau un plus de originalitate
poemelor lui George Anca:
„pas de pescăruş: pas de pescăruş Nana
şi Victor / să-l pună pe muzică / şi să-l cânte
prin lume / brazda egal Sita / Sita pescăruş terase / Sita Rama Rama rase / Eminescu şi Vivekananda
/ poetul şi călugărul / au murit la 39 de ani // am înotat
pentru / tata paralizat / cu degetele în aum /
tatăl nostru în sanscrită / lebăda căzută dintre /
constelaţii pe încinsul nisip / şi pentru leproşi înotasem // în
stropii Gangelui / pescăruşi euxini /
pescăruş pe nume / câine vulpe strigă / sălciile pluta /
tânguie-se ploaie / mare n-ai cuvinte / că te părăsim / nu ne
luaşi la goană / sau ne înecaşi / se adapă ciocul /
frunzele de-a caii / sare contractată / ocnele departe / bine de explozii
/ gineri şi vulcani / camilo pardosul /
constelaţie”.
Acest fapt iese şi mai bine în evidenţă în
poemul: „de-o
viaţă: de-o viaţă depresia scade
/ în respectul neantului urmaş / dă-te mai încolo brade / avionule crush / astfel şi imnul trăiască /
ocupă-te înconjur cnuta / pe arbore iască /
sub flacără sputa / de-aş fi prozodie / de-ai fi zoprodie / cine-ar mai fi doină / dorului de
moină / amestecată infidelitate / popoarelor de frate”. A se
observa jocul iscusit de cuvinte: prozodie-zoprodie,
„coraiul / Focşanii elidaiul” ş.a.
Predilecţia autorului pentru
anagramare, pentru criptografie ori aritmograme este
evidentă. El mânuieşte cuvintele şi le întoarce în fel
şi chip, de la cap şi de la
coadă şi de la mijloc şi obţine efecte sonore inedite.
Iată şi o strofă perfectă: „m-am uitat după tine şi nu mai
erai / pe sparta cahlă stropul / transfiguratei nimfe / din sângele
ariei”.
Cu toate acestea, construcţiile rezultate sunt uneori
greu de pronunţat şi mai ales, de reţinut, şi de aceea, nu obţin efectul sonor scontat: „Etruria
orbită în prelung apus'c' / buzzatticii
Tartariei patani /
conclavul tot te piere magii / ţi-i târâie în lanţ caleşti /
şi dracu' fără de adagii / şi racii fierţi prea
româneşti //
precum scrie Eminescu şi citise
Minunescu / dansate carnavaluri cu morţii
nespuşi / intransmisibilitatea onoarei /
pedanterie bârfă ghetto / catalepsie
ocolită cu sârmă / îngânduraţi-vă cât mai târziu /piezele
dădură din coadă / death of phytoplankton / sfârşit de viaţă început de
regret / nimicul insultat de păcătoşenii.”
Limba nu trebuie forţată şi nu trebuie
făcut abuz de asemena metode, doar trebuie
„siluită delicat”, inventată şi reinventată
într-un sens constructiv, plăcut şi pe înţeles.
Un exemplu concludent de cum ştie George Anca să
„mânuiască” limba este şi acesta: „ave Avesta: ave
Avesta aiurea America / ban bine banca Bucureşti
/ cal coral Caracal Caracalla / dar dor dur Dnepropetrovsk // este espadrila eben Erasm
/ fag fire foaie Fiorentina / golan gură guru
gargară / har-aba-bură Hector
hectar hectic // Istru Iordan Indus îndoială /
jugăr jegos jar jambier / kir
Kant Keops kalokagathon /
lapte lunetă luntre lunară//
mei moara măcăne-ne
moartea / noian noaptea Niagara neagră / orb om ostracizat oroare / pian
pean pirandă Pindar // rare rele rar rău
Rin Ron Rila / sud siamez şerpaş sihastru /
teandrie Tutankamon tulnic tenteze / ulm unt umoare
uniune // vest viu volubil veveriţă / xantipă
xenofobă xilofonul / Yaounde yes
y Yemen yankeilor / zar zilnic zid zonă zare // wolfram Wolfgang Wulfila”
Aceasta este o fantezie alfabetică fără
substrat ideatic.
Dar unde e rolul dictonului? Se urmăreşte eufonia şi
alăturarea arbitrară a unor cuvinte care încep cu aceeaşi literă? Langajul rebusistic, abreviat, contorsionat, cu
definiţii sumare ori lacunare?
Greu de spus, greu de închipuit.
Dincolo de toate acestea însă, poezia lui George Anca rămâne
un reper esenţial pentru lirica post modernistă, pentru
îndrăzneala de a forţa limbajul ca să obţină efecte
cât mai speciale. Când însă curge după firul roşu al ideii,
fără meandre, izvorul ei este limpede, curat, muzical, profund,
aproape sacral. Iată un exemplu de poezie cât se poate de sugestivă
din punctul de vedere al imaginii şi armoniei lingvistice, care se apropie
de perfecţiunea melosului popular: „ceaţă ceaţă neguraţă / ia-te mai de
dimineaţă / mai de noapte zorilor / pe pagina
florilor / transcrierea norilor / mama domnişorilor / noaptea franctirorior / pe-a neîmbătărilor / ce mai zile joci copile / pe-ale nopţii bogomile / paisprezece cântece
/ curăţenii
pântece / clasa-a doua de bunic / nu îţi
aminteşti nimic” (Ceaţă,
ceaţă).
Şi la fel de sugestivă este şi
poezia: „te ştiu: te ştiu de la el / trei de-o ardeleană / vedele carmel
/ anului
în cană // cana galilee /
si move e pur / puranele deie / upapompadour / şterşi monadic robii-s / cu program în oră /
dar ora pro nobis
/ ciacoră cocoră // purice pe burtă / somnul aer tot / Toto se îmburtă
/ linsului pe bot // mângâierea norilor /
albilor albiilor / peste orbul ochilor / profilul meduzelor // copiii
geamurilor / mai
în susul munţilor / triorul comenzilor / iar văzutul vedelor // mai mulţii picturilor /
monştrii aşteptărilor / obsesisme
zărilor / vârfuri cordul corzilor // albastrul
comorilor / văilor
plutirilor”.
Şi ce
frumos sună aceste versuri: „în rece dodie / înfloriseră teii / răcoarea sfâşie / suavitatea
înserării / cuprindere de aprindere / pretimpurii
părăsiri / perfecţiunea ignorării” (La ce ce-am crede).
Şi nu s-ar crede că autorul poate
scrie şi poezie science-fiction. Dar iată dovada: „cubul cosmic: cubul
cosmic dispăruse / nu numai cheile dar şi uşa / întredeschsă cu cheile în ea / Usha
zeiţa zorilor sanscriţi / sterilitate muzicalizată /
intercalare sinergetică / vioara Emiliani albinele / cercelate pe
flori mov / nu
mai e de băut nici ipohondrie / lucrurile merg mai
bine / săptămâna
scurtată cu un cap / intră în cornul de yak”.
Amestec de transcendent şi contingent,
real-imaginar, fabulos şi transcripţie abstractă impregnată
de coordonate spaţio-temporale şi precizări despre persoane
nominale, tot ce însumează poemele lui George Anca este rezultatul unei
maturităţi artistice, a unei dăruiri totale faţă de
cultura şi civilizaţia universală şi rodul stors al sufletescului pe care-l împarte cu
dărnicie astăzi şi acum, de aproape jumătate de veac,
pentru încă un veac sau pentru mai multe.
CEZARINA ADAMESCU
13 MAI 2010
Imagine de
generic:
Nicu N. Tomoniu, compoziţie digială
– „George Anca, poetul flăcării violeto-rozalii”
***
Propuneri si contacte : editura.online@gmail.com
Situl aparţine ARP -
ASOCIAŢIA ROMÂNĂ PENTRU PATRIMONIU