MARGINALII
UN POET CARE SCRIE CU SÂNGE
George Ene, Strigăt până prea târziu, poezii,
SEMĂNĂTORUL,
Editura Online, iunie, 2009
Scrisul a
constituit dintotdeauna o taină pe care puţini s-au încumetat s-o
dezlege, dar şi mai puţini au reuşit să-i afle adâncimile.
Nu e de mirare, aşadar, că, fiecare autor, în laboratorul său
intim de creaţie, se foloseşte de diverse unelte care-i stau la
îndemână şi pe care şi le mulează după
căuşul mâinii proprii, dar şi al inimii fiecăruia. Scrisul
e un travaliu mai anevoios ori mai lejer, după cum datul fiecăruia
este. Poetul de faţă, încă din poemul inaugural,
mărturiseşte că-i scrie pătimaş iubitei,
„Deşi am aripile
legate, încerc cu greu să ies din mine, / Să răzbat… Dar cad,
mă ridic şi năuc retez c-o secure / Neputinţa-mi –
desiş întunecat de pădure, / Să scot inima deasupră-mi –
pasăre liberă, să zboare / Spre tine, că prea mult
depărtarea ta mă doare”. Un asemenea scenariu
pentru a concepe o poezie ar speria pe orice îndrăgostit care ar dori
să aducă în dar fiinţei iubite produsul minţii şi al
inimii sale.
Mai ales când spune: „Scriu cu sânge: pedeapsă de ocnaş
– o ştiu perfect (...) Am devenit ardere păgână, /
Singurătate sinistră, asemenea peisajului din lună / Ce-mi
înteţeşte iadul cu mări de lacrimi grele / Şi-mi aduce,
nopţile, sub pleoape, vise rele / Şi coşmaruri – căci toate
mă inundă / Să te văd plutind, iubito, pe vreo undă”
– tabloul acesta ne aduce aminte de Serghei Esenin, frumosul blond al veacului
trecut, care a scris poeme cu propriul sânge, după ce-şi tăiase
venele, într-o cameră de hotel poezii testament pentru frumoasa
balerină Isadora Duncan, ori de prinţul Danemarcei, Hamlet, care o
vede pe Ofelia plutind înecată pe valuri...
Chinul naşterii de cuvânt este
jertfă şi mântuire, este zidire de biserici, poate fi altar şi e
de dorit să devină lumină din lumină, un sentiment
eliberator, edificator, stenic, atât pentru creator cât şi pentru
beneficiar, altminteri, devine povară, chin, zbatere fără aripi,
muncă de Sisif, fără rezultat. Poetul George Ene spune: „Chinul îmi strânge cumplit fruntea, ca un
cerc de foc./ Îl las să mă ardă de tot”.
Întrebarea legitimă ar fi: „Cui
prodest?” – cui i-ar folosi, i-ar face plăcere acest chin, măcar iubitei? S-ar îndupleca văzând
ea acest supliciu demn de muncile infernului? Ar dori ea să
străbată până la el să-i acopere cu boarea lacrimilor sale:
„Această sahară târzie – a
risipirii disperate-n pustiu”?
Poetul însă, îşi asigură iubita că nu e totul
pierdut, deşi el va rătăci ca un zbucium viu şiu se va
întoarce-n praf, aici, pe pământ, „Căci
din pulberea inimii mele, îngropată-n pustie, / Se va-ntrupa Pasărea
Phoenix, cea de-amintire târzie, / Care mă va purta prin zbateri
tăioase de vânt / Să fiu lângă tine strigăt perpetuu,
îngropat în cuvânt”.
Mesajul este, aşadar, unul
optimist, plin de speranţă, şi transgresază ideea:
Strigătul perpetuu îngropat în cuvânt – Poezia – se va ridica deasupra
şi va rămâne scris pe cer întru nemurire, adică în Cartea
Vieţii veşnice.
Din mesajul poetic mai răzbate un
mesaj: deşi poetul e rob şi cade la picioarele iubirii, ea se va
înălţa pe măsura căderii lui, fiindcă va fi
înveşnicită-n versuri, aşa cum Ana lui Manole s-a
înveşnicit în zidul gros de mănăstire: „Dar voi trece precum ziua, c-aşa-i trecerea, pustie, / Pe când tu
vei creşte veşnic înălţată-n poezie: / Monument de
prospeţime din iubirea ce nu moare. / Te-oi simţi peste milenii cum
alergi: floare în floare, / Împletind stropii de rouă şi de soare-ai
nemuririi / Şi voi tresări-n ţărână greu, sub
platoşa simţirii, / Într-un geamăt de furtună, într-a
mării respirare, / Mica mea iubire mare…” (Mica mea iubire mare).
Când părăseşte
tărâmul iubirii pentru cel al meditaţiei, George Ene
reuşeşte să comunice idei interesante, însă grav îngreunate de construcţii total
apoetice, precum: concavă, convex, asociativitate,
comutativităţi, distributivitate, complementarităţii,
câmpuri cibernetice, logica booleană, ş.a. Şi totuşi, în
aceste hăţişuri de cuvinte cu tentă de categorii
matematico-fizice, răzbate filonul freatic al poeziei care
ţâşneşte cu limpiditatea izvorului: „Până şi ochii vulturului / se coc în adâncul tăinuit
al complementarităţii lui 0
şi 1, / nimicul şi sinele / care-şi fac rocada-nerocada lor /
hic et nunc, căci se multiplică / întotdeauna la infinit / până
se umple cerul cu ochi de vulturi / de la care cerşim ochi, să ne
umplem / până-n vârful degetelor de ochi, / să vedem cu degetele
nevăzutul, / să-l gustăm cu pipăitul, / să-l
pipăim cu mirosul, / să-l mirosim cu auzul, / să-l auzim cu
pietrele / intrate adânc în pietre / încât cântă, auziţi-le! /
Femeile noastre când nasc ţipă./ Şi pietrele ţipă, dar
nu le aude nimeni. / Le vibrează nisipul sub tălpi, / iar
tălpile lor ne umblă prin vise / cu plecaţii, cu veniţii, /
cu neveniţii încă, ce purced / prin noi spre alte vremuri, / cu alte
ţipete, de bună seamă / ecou în pântecele pântecelor /nenăscute,
vedeţi-le!” (Traducere din logica
booleană) –
cred că autorul a dorit să spună „bouleană”. În asemenea
alchimie timbrală, anvoie găseşti mărgăritarul, cu
toate acestea el există, căutătorii să aibă
răbdare să exploreze, ei sunt puşi serios la încercare şi
la munci grele.
Există şi parafrazări
nichitastănescine, după elegii, un fel de parodii destul de
reuşite, cu imagini împrumutate de la marele blond Nini, „pietre
umblătoare”; „cântăreţele de broaşte”; „căscatul
zorilor”; „ochii neadormiţilor vulturi” ş.a. dar autorul şi-a
declinat intenţia chiar din titlu: Elegie după toate elgiile cuiva.
Din când în când răsar florile
nemuritoare ale gândirii aforistice, precum: „Tăcerea e o insulă între cuvinte” (Anunţ) ori formulări metaforice de genul: „tăcerea din jurul meu a prins
crustă, / iar singurătatea mea / a devenit planetă.” (Anunţ).
George Ene nu se fereşte să folosească substantivul drept
verb: „paşii/ care m-au potecit în
adânc” (Ardere) - în definitiv poetul e şi el un inventator
– de limbă -
însă
foloseşte şi sintagme tologice consacrate drept dogme, precum „imaculata concepţie” – într-un
context care nu are însă, nimic de-a face cu dogma mariană: „pune fruntea pe scrisul meu / şi-i
vei simţi arderea / născând pe hârtie / cea mai pură iubire /
şi iartă-mi / imaculata concepţie” (Ardere).
De asemenea, autorul nu se dă
în lături să folosească limbajul comun, popular, uzitat
îndeobşte, zilnic, fără fasoane: ex. „vorba e că”; „mai
mereu”; „ferească Sfântul”; „să fi vorba de”; ş.a., dovadă uşurinţa dar
şi plăcerea filozofării şi a comunicării cu cei din
jur.
Un poem filozofic rotund, destul de
reuşit este: „Panta rhei”: „în mine
curge azi cel de ieri / parte peste parte / până când potecile din palma
mea / se vor adânci şi vor seca / asemenea canalelor din Marte / care nu
duc nicăieri”.
Structural, George Ene este un
meditativ romantic care construieşte cu unelte moderne un discurs liric bazat însă pe motive livreşti: „Zbori prin sângele meu, / Pasăre
Phoenix./ Tălpile tale mă ştampilează / sub frunte, / în
inimă. / Şi numele tău…/ Fiecare semn e o piatră / cu
care-mi spargi sufletul. / Din fiecare piatră iese un şarpe / cu
clopoţei. Auzi-le orga chemându-mă! / Vii spre mine traversând
toată istoria umanităţii / prin contrabandă, / din
sămânţă în sămânţă, / nufăr alb luat de
torent…/ Mâine, ce va mai fi? / Petrecându-ne, oasele noastre / se vor împleti
asemenea / rădăcinilor / care se îmbrăţişează /
pe dedesubt” (Iubire).
Iată că găsim şi o
eminesciană elegie: „De
aşteptare / Pe când marea arde albă / Sub al lunii crug solemn, /
Visul meu tăcut, de lemn,/ Îţi stă frunză neagră-n
palmă. / Te chem vrajă prin descântec / Spre acum şi spre aici /
Ca pe-un straniu licurici / Pe poteci muiate-n cântec./ Dar nu-mi vii în clipe
rare / De-ntuneric. Când te culci /Împrejurul gurii-ţi dulci/ Şoaptele-mi
rostesc pahare. / Şi nu-mi vii în clipe dure / De lumină. Când visezi
/ În frumoşi-ţi ochi mă vezi / Stea căzând peste
pădure…/ Albesc ţipăt într-o carte / Cu coperţile de-argint
–/ Sunt captiv, dar mă tot mint / Că-mi eşti totul
şi-ţi sunt parte. / Hei, cum mi-ai sfinţit în piept / Un altar
pentru durere –/ Taina lui încet mă piere / Şi-am murit de când
te-aştept”.
Dar până una-alta, autorul
este cotropit, alături de eroii
săi, de „Lucrarea dorului, pustiitoare”, dovadă a firii sale
meditative, înclinate spre
introspecţie, dar şi spre parabolă, spre iluminare şi
fundamentare a principiilor proprii.
Anecdotica poveştilor
versificate de George Ene aduce cu cea a monumentalelor istorisiri poetice
olteneşti ale lui Marin Sorescu din volumele „La Lilieci”, care toate sunt fabule epico-lirice, scrise pe un ton hâtru, având, de fiecare
dată o învăţătură la sfârşit, fie şi una
care nu-l avantajează pe erou care spune sincer: cine face ca mine, ca
mine o să păţească. Tonul sarcastico-umoristic nu
lipseşte din lirica lui George Ene, cu accente fine de autoironie.
Iată şi o mostră de autoironie:
„Să rămână totu’ ca
mai-nainte: Ai venit / cu noaptea târziului din
părul tău, / cu neliniştea din ochii tăi / în care-ncerci
să-mi faci culcuşul, / ai venit, zic, / să-mi tremuri strunele
vechi, ruginite, / bătrâna vioară ce sunt, / care poartă, ia
seama, / o marcă de dinaintea / Celui de-al Doilea Măcel Mondial…/ Ai
venit şi vinul vechi, / din potirul inimii mele, / a-nceput să
fiarbă…/ Pentru ce mi-ai înlocuit cupa liniştii, / din care beam,
fericit, / să-mi picuri otrava ochilor tăi / pretutindeni pe unde
calci, / până-n inima mea? / Puf de Păpădie, / Căprioară
cu Boticul de Lapte, / Uriaşo, / fie-ţi milă de biata-ţi
jucărie / şi scoate cheia / din maşinăria veche, / să
rămână totul ca mai-nainte / pe când nu mă inventaseşi, / minune!”
Fără
îndoială că George Ene
posedă o anume iscusinţă în mânuirea cuvintelor, astfel ca ele
să capete alura de inefabil specifică poemului. De asemenea, bagajul
stilistic este pe măsura unui autor
cu exprienţă. Autorul abordează teme filozofice şi
psihologice, morale şi sociale dar nu neglijează aspectele universal-valabile ale omenirii,
pornind de la axioma einstein-iană: „Lumea
e o necunoscută. Timpul Concret e contracţie simultană şi
extindere simultană la scara Timpului General Infinit, iar Materia
Timpului General Infinit e chiar Lumea...”- George Ene brodează gândul cu flori de cuvânt
şi interpretează misterele
vieţii în felul său: „Există
o fugă înăuntru, / căci toate aleargă uniform / şi
rectiliniu înăuntru, / iar înăuntrul se scufundă / tot mai
înăuntru / până-n înăuntrul înăuntrului / se scufundă,
/ se afundă în sinele înăuntrului, / pitindu-se în sine însuşi,
/ cădere în cădere, / punct, / punct în punct, / în punctul
dinănutrul punctului, / în punctul punctat / al adâncului gândit, / unde
cuanta / ţâşneşte din ea însăşi, / emisie şi corpuscul,
/ întronând echilibrul perfect, / corpuscul-undă / generator de echilibru
/ pe muche de cuţit/ căci se mişcă ceva – / un semnal
implicit dinăuntru / pentru mişcarea în sens invers, / căci
mişcarea se mişcă în sine / şi-şi creşte
creşterea, / tot mai creştere, / tot mai spre în afară de sine,
/ din sine ţâşnind dincolo de sine / în largă explozie
mută, / ca o irumpere / împingând marginile / dincolo de margini, /mutându-şi
cercul în afară / încât circumferinţa creşte, / se extinde / faţă
de centrul-punct în extindere, /
până când marginile rotunjite / devin
nemărginite. / Ceva e dincolo de dincolo / şi chibzuieşte în
sine însuşi, / şi-şi opreşte extinderea / şi-şi
chirceşte oprirea, / şi porneşte adunarea marginilor / către
un loc, tot mai spre centru, / într-un punct necuprins. (...) / Explozia Marii
Creaţii / dospeşte în adâncul adâncului / şi urmează logica
nimicului: / Lumea şi nonLumea împreună, / care devine ceva / şi
iese din sine însăşi / punct al nimicului, / punct în punct / până
dincolo de sine / unde totul e Timp, / un Timp în alt Timp – / Timp în Timp / a
ceva fără cuprindere, / cuprins în necuprins…”
Nimic mai impresionant decât
universul gândirii care-ţi permite structuri şi asociaţii de
cuvinte indite, un fel de sferă,
înlăuntrul căreia există altă sferă, care la rândul ei
adăposeşte altă sferă şi aşa mai departe, ferice
de acei care pot urmări dinamica evoluţiei universale.
Există însă şi
formulări nefericite, din dorinţa de a da un plus de originalitate cuvintelor:
„teii aplaudaci”; (probabil ca să rimeze cu gândaci) (Strâmb cânta orbul acela), „mâncătorie”
ş.a.
Şi o foarte reuşită
încercare de definire a Poeziei, care este pe rând: „sieşi spinare”; „sieşi drum”; „sieşi lucrare”;
„sieşi risipire” într-o creştere firească până la sublimul
numit îndobşte, iubire: „Poezia: Sieşi spinare: / cară sublimul
printre culori / pe care-l subţiază-n auz / în toate limbile lumii, /
cu nevăzute săgeţi / împerechindu-l, / desperechindu-l. / Sieşi
drum: / toboşar şi cadenţă / coborâtoare în eurile / flămânde
de sine –/ oglinzi prin care se iese / dincolo, sub cereasca / muzică
nesfârşită / a spaţiilor; / în care muzicienii / se pierd unii
în alţii / în adâncul necuprins / albastru, /sihastru./ Sieşi
lucrare: / în poveşti ţâşnind din sine, / cu împăraţi
iuţi la mânie / şi fete mult prea visătoare, / servind jar
iubiţilor lor / cai iuţi, mai iuţi / ca săgeţile
ochilor – / împlinindu-se / în chipeşi înfloritori, / atoatebiruitori. / Sieşi
risipire: / din iubire în iubire, / se răstoarnă peste sine, / se
caută şi nu se găseşte / decât pe drumul reîntoarcerii / în
seminţe, tot mai în adânc, / de unde renaşte întreagă / în
titlul său, de sieşi / spinare, drum, / lucrare şi risipire – / rostogolire
/ în iubire…”
O poveste frumoasă este cea a
descoperirii semnului închinăciunii, cu degetele împreunate, gest care „s-a împământenit / tare demult – / la
începutul veacurilor. / A devenit ritual / pentru că el desemnează /
esenţa fiinţei noastre irepetabile, / şi tocmai de aceea / ne-a
şi intrat definitiv în sânge” (De la profan la sacru).
În unele
locuri autorul strecoară neglijenţe stilistice şi cacofonii: „A-nceput să
lovească cu furie” (Frunză-ntre
frunze) – (dublă
cacofonie şi nedelicateţe stilistică).
„Geneză” - este un fragment epic interpretat în stil
propriu al etnogenezei poporului nostru, cu un motto din Eminescu. La fel
povestea calului care umblă bolnav prin municipiu este un melanj
epico-liric care continuă istoria constituirii neamului românesc într-un fel destul de
insolit: „Oraşul e o catedrală
pustie / în care calul îşi aude paşii şi inima / bătând.
Caută fără să ştie ce / cu ochii lui sticloşi
şi blegi de nesomn, / de nesomn. / Ritmic copitele lui, în care au ruginit
caielele, / fac să tresară casele rănite, din pereţii
cărora / încep să curgă amintiri necunoscute lui, / necunoscute
lui. / Calul bolnav plânge. E atât de ciudat să vezi / un cal bolnav
plângând. Noaptea n-a învăţat / arta trădării, de-aceea
calul a-ngenuncheat pios / lângă cişmeaua lui imaginară, dar
fără apă, / şi plânge încet, plânge de durere, / de durere.
/ Oasele-i împrumută trosnetul crengilor / împietrite de liniştea
urbei, şi toată şandramaua / fiinţei lui şubrede
sună a cavou jefuit, / jefuit”. (Lipseşte o statuie ecvestră
în municipiu).
Nu
lipsesc din discursul poetic al lui George Ene parabolele, tâlcurile, fabula,
şarja amicală, parodia, umorul negru din „Povestea vorbei” – a
şugubăţului Anton Pann, spusă, desigur, cu mijloacele
actuale: „Învăţătură
de minte: Boala stă la capătul podului
şi se ia de trecători. / Îi întreabă când pe cei ce
coboară, când pe cei ce urcă: / "Nu vreţi o porţie de
amigdalită?" / Celor care-i zic că e mai bine să-şi
schimbe meseria / le face un semn – numai de ea ştiut –/ încât noaptea îi
dor cumplit amigdalele. / Celor care n-o bagă-n seamă nu le face
nimic. / O doamnă grăbită, care tocmai urca podul, / a fost tot
la fel întrebată / dacă n-are nevoie de o porţie din aceea, / şi
fiindcă aceasta i-a răspuns: / "Ce eee? Du-te, femeie, că
eşti nebună!", / alaltăieri i-au fost scoase amigdalele, / ieri
a făcut o infecţie galopantă, / iar azi-noapte a fost
depusă la morgă. / Învăţătură de minte: / Să
nu le spui niciodată nebunilor că-s nebuni!” Tot umoristică este şi poezia:
„Reclamă-mă,
dacă ai cui!”
Autorul realizează şi
parodii şi şarje îngroşate, poeme
anctotice pe teme şi cu personaje biblice, ceea ce nu este o
alegere fericită.
Iată
şi o sintagmă împrumutată de la Nichita: „Dragostea-mi trecu printr-un inel de foc /
leoaică tânără”.(Dragostea-mi
trecu).
Ultimul
poem este didactico-filozofico-moralist cu un accent pe valorile morale al
vieţii, care strecoară şi mici proverbe în ea: „Toţi revenim, când o să fie: Un dar ţi-e clipa cea de faţă. / Primeşte-o,
deci, cu bucurie. / Clipă cu clipă fac o viaţă: / Aportul
tău la zidărie. / Nu te-ntreba-ncotro aluneci. / Cată mereu spre
datorie / Şi-ai grijă să nu te întuneci / Ori cât de greu ar fi
să-ţi fie. / Prietenii fă-ţi cu măsură. / Fii
practic. Fugi de teorie. / Iar de te-nfruntă, taci din gură / Evită
a lor mâncătorie. / Cu fruntea sus cinsteşte-ţi veacul / Prin
munca ta. Cu măiestrie / Îţi uşurează de greu sacul, / Că
viaţa nu-i o loterie. / Iar când finalul de o clipă / Te
va-nălţa, când o să vie / Cu zbaterea lui de aripă, / Oferă-te
cu dărnicie. / Rotirea Soarelui ne-nvaţă / Să fim
atenţi la aporie: / Vom reveni în altă viaţă, / Dar tot
aşa: la datorie! / Cum Universu-ne-mpresoară / Şi se
roteşte-n veşnicie, / De ce-am veni noi într-o doară / Şi
nu rotindu-ne-n vecie? / Nu-i fără noimă întrebare, / Ci
cuvenita-ne felie: / Pentru că-adesea ori arare / Toţi revenim, când
o să fie”.
Eliminând tot ceea ce nu-i este propriu în
gândire şi-n simţire, cu o mai mare atenţie asupra mijloacelor
de expresie, căutându-şi un drum propriu, nebătătorit,
George Ene, ajuns la o anumită maturitate artistică, poate demonstra
că lirica lui se înscrie pe linia modernităţii, că are ceva de spus pentru a îmbogăţi falanga de
poeţi autentici şi-şi poate găsi un loc pe podiumul celor
ce acced la performanţă. Şi aşa cum poetul ne
demonstrează că are ceva de spus, şi noi, nu avem decât de câştigat
dacă îl citim. Şi aici se
verifică sintagma: orice poet este o lume de cercetat, de cutreierat, de
a-i smulge tainele spre folosul nostru.
Cartea poate fi citită şi
descărcată la adresa www.editura-online.ro la secţiunea
Poezie.
CEZARINA ADAMESCU
2
Cireşar 2010
***
Propuneri si contacte : editura.online@gmail.com
Situl aparţine ARP -
ASOCIAŢIA ROMÂNĂ PENTRU PATRIMONIU