ISTORII TRĂITE – ISTORII MĂRTURISITE
TOVARĂŞI DE ULTIMĂ ZI - UN ROMAN CU OCHII
LARG ÎNCHIŞI
- volum în curs de apariţie -
Prozatoare de marcă a literaturii
actuale, prin proza realistă pe care o propune, legată de satul
natal, de care nu se poate rupe decât, o dată cu părăsirea
definitivă a acestei lumi şi îndreptarea spre alte
realităţi care deocamdată nu se întrezăresc, Ioana
Stuparu ne surprinde din nou cu
microromanul Tovarăşi de ultimă zi, titlu sugestiv care ascunde în el parabola
(dez)lumirii, a desfacerii de legăturile pământeşti şi
accederea spre înălţimile cereşti.
De data
aceasta, universul nu mai este rural, aşa cum ne-a obişnuit în
cărţile sale anterioare: Trilogia “Oameni
de nisip” şi volumul de proze scurte “Grădina care s-a suit la cer”; nici măcar de universul mistic, cu trăiri duhovniceşti
speciale, existent în volumul “Clipa de lumină”. E vorba de universul citatin, nu în alt timp,
ci în timpurile noastre, iar eroina, Marga Lupescu, o femeie ca toate femeile
(dar care posedă ceva cu totul special!!!), este, de fapt, întruchiparea
artistică a autoarei, femeie provenită din mediul rural, care, de-a
lungul anilor s-a adaptat din mers,
condiţiilor urbanistice, cu
blocurile-tip, cu mormanele de gunoaie neridicate la timp care se încing
şi care emană duhori insuportabile,
cu subsolurile inundate, cu
frânghii nesfârşite de rufe albe şi color puse la zvântat pe culmea
proptită cu o prăjină, cu
izurile de tot felul care năpădesc casa, chiar dacă ţii
ferestrele închise.
Autoarea
fixează şi cadrul acţiunii, într-un cartier din
orăşelul Găieşti, situat, “pe dreapta când vii dinspre
Bucureşti sau Târgovişte, după ce ai lăsat în urmă piaţa
şi ai trecut podul peste Răstoaca, apă leneşă şi
plină de lintiţă.”
Ioana Stuparu
manifestă predilecţie în a
fixa cu precizie teatrul de acţiuni, descriind cu o precizie demnă de
un conducător auto, traseul de străbătut până acolo, pentru un eventual turist care s-ar încumeta
să meargă pe urmele acţiunii. Uniformitatea arhitectonică
şi culoarea pământie a blocurilor de locuit standardizate părând “de-o vârstă cu pământul”, cu balconaşe
înţesate cu fel de fel de acareturi, în care sunt întinse sârme cu rufe,
toate leite, încât până şi locatarii se pot
rătăci şi încurca adresele, nimerind într-o altă
locuinţă, aşa cum s-a întâmplat
într-o piesă de teatru sovietică, “Revelion la baia cu aburi”
de Arcadi Arbuzov, când un individ cu
cheia proprie, într-un apartament standard, cu mobilă stas, cu
preşuri şi perdele la fel, cu fotolii aidoma, cu măsuţa de televizor acelaşi
tip şi cu patul – parcă acelaşi, (până şi cuvertura
cumpărată de la acelaşi magazin!) cu bucătăria
aşezată în aceeaşi poziţie şi în sfârşit, cu
toate celelalte accesorii asemănătoare cu ale locuinţei sale, a
intrat în garsonieră la o tânără femeie, ceea ce a creat,
bineînţeles, confuzie, situaţie hazlie până la grotesc,
suspiciune şi teamă, până s-au lămurit lucrurile. Şi
cum se apropia revelionul...cei doi, în cele din urmă îl petrec
împreună. Comicul de situaţie ascunde însă un înţeles
adânc: viaţa oamenilor, habitatul lor,
devin asemănătoare, până la identificare.
Harul povestitoarei este
notoriu. Ea are un simţ al
naraţiunii absolut uimitor precum şi un simţ al
ironicului de neegalat: “În dreapta blocurilor se află pârâul
ce poartă numele “Potop”, unul dintre vecinii statornici care îşi
strigă veşnicia printr-un firicel de apă ce şerpuieşte
lin în general şi doar pe ici, pe colo zglobiu, pe fundul unui vad larg,
dar, mai ales, adânc. Nu-ţi vine a crede că respectivul pârâiaş
care abia se observă de pe mal, uneori nu-şi mai încape în vad
şi rupe zăgazurile cu atâta furie, făcând mari pagube pe o
întindere considerabilă de teren agricol, dărâmând totodată case
şi garduri din beton, luând în vârtej vite, păsări şi chiar
vieţi omeneşti. Probabil de la potopul pe care-l lasă în
urmă i-a fost dată denumirea de POTOP.”
Autoarea fixează
temporal desfăşurarea
acţiunii, momentul cheie al istoriei românilor: decembrie 1989. Ne
aflăm, aşadar, în anul de
răscruce 1989, când teroarea
psihică provocată de conducerea
de partid şi de stat şi de organele de represiune care slujeau
cuplului prezidenţial, pusese stăpânire pe orice individ şi
nimeni nu îndrăznea să-şi recunoască nici măcar visele
nocturne, când se vorbea cu gura închisă şi trebuia să
priveşti – cu ochii “larg închişi” realităţile din jur,
fără putinţa de a-ţi manifesta nemulţumirea. Şi
acţiunea începe într-o staţie de autobuz plină cu navetişti
care mergeau spre Fabrica de confecţii. Fiecare cu gândurile lui, de vreme
ce autobuzul întârzie. Se încheagă totuşi, dialoguri
convenţionale, aşa, ca între oameni care se văd zi de zi, câte 8
ore la serviciu, şi nu prea mai au
să-şi spună noutăţi.
Cu luciditate şi
fină ironie, autoarea analizează cu ochi vigilent starea de atunci a
ţării: “De când a ajuns cel de
al doilea om la cârma ţării, primul fiind Tovul, Tova a avut
pretenţia ca localitatea sa natală să devină oraş.
Aceasta implica foarte multe probleme, dar realizabile atâta timp cât Tovii
deţineau pâinea şi cuţitul. Era necesară dezvoltarea
industriei, pentru ca ţăranii să devină muncitori în
fabrici şi uzine. Astfel a fost înfiinţată o secţie
producătoare de piese de schimb pentru Fabrica de Frigidere, noua
fală a Găeştiului. Nefiind de ajuns, însă, a mai fost
construită şi Fabrica de Confecţii care, pe lângă faptul
că era mare, mai era şi dotată cu cele mai moderne utilaje, iar
când va fi fost să funcţioneze la capacitatea maximă, aveau a
lucra acolo câteva mii de persoane.”
Oamenii
discută în şoaptă despre lucruri grave. Şi personajul
feminin, ezită să ia parte la discuţii din nesiguranţă
şi teamă, întrebându-se: “Oare,
o mai fi cineva de încredere?” Întrebare retorică, desigur.
Zvonuri
incerte circulau însă, în şoaptă, iscate de ştirile de la
Radio Europa Liberă, ori Vocea
Americii, care îi ţineau la curent cu noutăţi din
ţară, posturi ascultate în secret, mai de toţi românii, pentru
că, aşa cum spune Silviu Lupescu, soţul Margăi, “pereţii au urechi”. O familie
“normală”, cu responsabilităţi dar şi cu temeri că ar
putea păţi ceva dacă ar fi divulgaţi de vecini, că
ascultă posturi străine.
Şi vorba soţului, vecinii...”După faţă par a fi oameni cumsecade, vorba le e la
locul ei, dar în gândul lor cine poate citi?”
Şi
dacă nu s-a reuşit ceva în regimul trecut, în privinţa terorii,
este faptul că nu s-a descoperit o
maşină de citit gânduri. Pe ele nu putea fi stăpân nimeni în
afară de Dumnezeu şi de posesorul lor. Gândurile nu ţi le poate
lua nimeni. Ele sunt proprietate privată, că tot nu era voie să pronunţi sintagma
aceasta, regimul comunist fiind împotriva oricărei forme de proprietate
privată.
Cu toate
acestea, liniştea şi siguranţa familiei trebuiau protejate.
Ideea că gândurile ar putea fi “citite”
o terorizează pe Marga Lupescu care, însă, în aşteptarea
autobuzului, nu se poate opri de la oarecare consideraţii filozofice
asupra timpului: “Stăteau cu toţii în staţia de la Complex,
aşteptându-l pe Nenicu să dea cotul, la volanul autobuzului.
Tovarăş comun le era timpul, în faţa căruia cu toţii
erau egali. El însoţeşte pe oricine, oriunde şi oricând, din
proprie iniţiativă, fără să ceară plată.
Nici nu se supără dacă scurgerea lui este percepută în mod
diferit de fiecare om în parte. Dacă s-ar fi văzut gândurile
fiecăruia!... O, Doamne!... Omul
şi gândul… ”Oare, există cineva în staţie, care poate citi
gândurile oamenilor?”
Restricţiile
de tot felul pun stăpânire pe traiul normal al oamenilor şi, fie
că le convenea, fie că nu, suportau întreruperea curentului pe
scară şi în locuinţe, frigul, lipsa de alimente, neajunsuri care
ridicaseră conştiinţele “pe culmile disperării” – mai ales
că acum, aşa cum precizează autoarea, “Bălaia înţărcase peste tot!...” adică nu se
mai găsea chiar nimic. Cei care au trăit asemenea timpuri nu pot uita
priveliştea sinistră a magazinelor cu rafturile goale, din care
ieşeai mai flămând şi însetat decât intraseşi. Şi
faptul de a lua (cu relaţii) o pungă cu zahăr ori o sticlă
cu ulei, constituia pentru oamenii
regimului, o adevărată contravenţie.
Avea
trei kilograme de zahăr însă,
în casă, constituia fericirea supremă. Aşa au fost
timpurile, la care s-a adăugat teroarea de “a nu fi prins”, de parcă
săvârşiseşi cine ştie ce nelegiuire.
Marga
Lupescu – întruchiparea autoarei acelor timpuri cruciale, este o persoană
incapabilă de ură şi de discordie, ea are relaţii bune cu
tot biroul unde lucrează, nu cunoaşte invidia şi disputa,
îşi vede liniştită de treburile şi de familia ei. De aceea,
la mirarea unei colege care-o întreabă cum poate fi atât de calmă, ea
gândeşte: “Să-i fi spus că
ea nu poartă ură nimănui şi că-i e dragă lumea
aşa cum e?”
Atmosferă
de lucru obişnuită, doar că plutea în aer ceva ciudat, o stare
de nelinişte, angoasa dusă până peste limitele suportabilului.
Funcţionarilor de la Fabrica de confecţii unde-şi petrece zilele
Marga, “ Nici nu le trecea prin gând
că acea zi care a început cât se poate de obişnuit, va deveni una
dintre cele mai deosebite şi importante, referitore la soarta României.”
Semnalul
începutului de sfârşit a fost dat de preşedinta de sindicat care a
anunţat că la postul de radio se transmite cuvântarea iubitului
preşedinte. Se mai întâmplase şi altă dată când
lucrătorii erau siliţi să asculte şi ce le plăcea
şi, mai ales ce nu le plăcea, la radio împreună, fără
să aibă posibilitatea de a comenta, pentru că nu ştiau cine
ascultă. De data aceasta era ceva cu totul neobişnuit:
“La scurt timp, în loc de urale s-a
auzit o rumoare care se înălţa din mulţime, apoi
fluierături, huiduieli.
Tovu insista să se facă
auzit, dar nu reuşea.
A intervenit apoi, strigând
tare, “Cel de al doilea om în stat, Tovarăşa Elena Ceauşescu”:
- “Li-niş-teee!”.
Intervenţia i-a fost
răsplătită tot cu huiduieli şi fluierături. Însă,
Tova nu s-a lăsat. Deja se enervase şi ţinea să se
impună strigând:
- “Alo! Alo! Linişte!
Fără să le mai pese
de Tovu sau de Tova, mulţimea striga:
- Jos, tiranul!
- Jos, călăul!
- Jos comunismul!
- Libertate! Libertate!
- Li-ber-ta-te! Li-ber-ta-te!
Li-ber-ta-te! »
Autoarea
a dorit să surprindă cu exactitate momentul când a fost
anunţată fuga dictatorilor şi cele care au urmat.
Ceea ce
auzeau la radio era de natură să-i lase perplecşi pe toţi
şi să se uite speriaţi unul la celălalt. Nici nu mai îndrăzneau
să respire.
Şi
apoi, vestea fugii tiranului a căzut ca un trăsnet : « La scurt timp s-a auzit la
radio:
- A fugit Ceauşescu! A fugit
călăul!
Ascultau nedumiriţi, încă
nerealizând că la radio se transmitea în direct, “căderea
comunismului”.
-
A fugit Ceauşescu!
- Uraaaa!
- Suntem liberi! Am scăpat de
tiran!
Mulţimea cânta:
- Ole, ole, ole, Ceauşescu nu
mai e!”
Un seism
devastator, sau începerea unui nou război mondial nu ar fi provocat mai
mare surpriză. “Biroul
preşedintei de sindicat era înţesat de lume. Multe dintre persoane
coborâseră de la etaj din secţie, lăsându-şi lucrul în
maşinile de cusut. Majoritatea femei. Se adunaseră ciorchine, în
dreptul uşii, ca să audă mai bine. Şi holul se umpluse de
lume. Cu toată viermuiala, se menţinea o linişte
desăvârşită.”
Reacţiile
au fost diferite, pe măsură ce salariaţii realizau că s-a
întâmplat ceva neobişnuit: “Feţe
care exprimau năucire, disperare,
derută. Ochi clocotind de viaţă, plini de
biruinţă, ca ai cailor sălbatici după ce în fugă nebună
au supus sub copitele lor preeria ce părea fără hotare; ochi
înroşiţi, injectaţi ca ai animalelor hăituite căzute
în capcane; ochi plini de răzbunare; ochi senini; ochi blânzi; ochi
explodând de speranţă; ochi inundaţi de lacrimile reţinute
la hotarul pleoapelor; ochi uscaţi; ochi duşi în fundul capului de
grăbită secătuire; ochi plini de întrebări care încă
nu porneau a fi puse...”
Autoarea foloseşte o
expresie deosebit de plastică: oamenii, după primul val de
năuceală, erau aidoma unei
herghelii de cai scăpaţi din frâu.
“- A fugit Ceauşescu! Uraaa! a izbucnit Geta dând startul
descătuşării.
Au început imediat îmbrăţişările, chiuiturile,
strigătele în cor:
- Ura! A fugit Ceauşescu! Ura!
Li-ber-ta-te! Li-ber-ta-te!
Cei mai entuziaşti erau
tinerii. Ei cu felul lor de a se crede cei mai puternici, fără
să se gândească la consecinţe. Şi cum s-ar fi gândit, atâta
timp cât le lipsea experienţa vieţii, când în ei deborda
tinereţea, dorinţa de cunoaştere, de aventură?”
Marga
Lupescu îşi manifestă în felul său bucuria aşteptată
şi nesperată:
“Cât de liberă se simţea în colţul acela! Ca o
pasăre căreia i s-a deschis uşa la colivie, iar când va vrea
să-şi ia zborul nimeni n-o va
întreba încotro?”
Imediat
ce se dezmeticesc din primii aburi euforici, se instalează îngrijorarea şi un alt soi de
derută şi fiecare îşi dă cu presupusul:
“- Deocamdată va începe haosul: furturi, răzbunări,
îmbogăţiri peste noapte, distrugeri, crime!…”
Cu
toţii se trezesc brusc din buimăceală la chemarea directorului fabricii.
Şi totuşi, oamenii au fost
obişnuiţi atâţia zeci de ani “să fie conduşi”,
alţii să ia în locul lor hotărârile încât, în clipa aceea se
simţeau precum oile fără
păstor.
“Tresărind, treziţi parcă din vis, au pornit cu
toţii, către locul anunţat.
Expresia “direcţiunea” i-a motorizat numaidecât şi i-a
intimidat totodată. Respectul pentru directorul fabricii îşi spunea
cuvântul. Mulţi dintre salariaţii din secţie s-au îndreptat
cuminţi, fiecare către locul lui de muncă, asemenea
şcolarilor când aud clopoţelul sunând sfârşitul recreaţiei.
Alţii au rămas în picioare, în apropierea Directorului care,
fără să mai facă o anume introducere, a spus clar şi
cuprinzător:
- Chiar dacă se întâmplă
ce se întâmplă, noi trebuie să ne vedem de lucru în continuare. Avem
producţie pe flux, avem contracte pe care trebuie să le onorăm.
Fiindcă altfel nu avem de unde să încasăm bani. Şi nu
pentru bani plecăm de acasă? Aşa că, vă rog să
treceţi în maşinile de cusut şi să vă continuaţi
lucrul!
Cuvintele directorului, spuse pe un
timbru emoţional şi totodată grav, după cum erau şi
evenimentele zilei, au răsunat în toată secţia într-un mod cu
totul deosebit, chiar dacă nu au fost rostite la microfon. S-au lovit de
pereţi, de tavan, plutind apoi pe deasupra celor câteva sute de persoane
care stăteau nemişcate, de parcă încremeniseră. În
secţie domnea o tăcere de mormânt, care a durat o secundă sau o
veşnicie!... Era una dintre împrejurările în care se putea pierde
noţiunea timpului.”
Desigur,
voci turbulente aveau să işte vacarmul inevitabil:
“La un moment dat, de undeva dintr-o margine, o voce groasă de
bărbat, răguşită din cauza emoţiilor sau, mai cu
seamă a urii, a întrebat sunând a sentinţă:
- Cine eşti, bă, tu, ca
să ne comanzi pe noi? Tu care eşti nepotul lui Ceauşescu, ai
venit să ne dai nouă comandă? Asta e fabrica noastră,
făcută pe pământul nostru. Tu n-ai nici un drept aici! Să
pleci la Scorniceştiul tău şi să ne laşi în pace, ai
înţeles?
A fost de ajuns ca să izbucnească vacarmul. Huiduielile,
fluierăturile, ameninţările la adresa directorului, a
Ceauşeştilor şi a rudelor acestora, care au fost angajate în
fabrică şi au trăit pe spinarea altora, curgeau ca apa pe
Argeş.
Cel care dăduse tonul era Sofronie, unul dintre mecanici, cel mai
în vârstă, devenit peste noapte din
agricultor “depanator” de maşini de cusut. Învăţase meserie la
locul de muncă, odată cu tinerii, printre care şi fiul lui.
Reacţia lui Sofronie a fost nebănuită. Altfel părea un om
domol, supus. Dar ce contează de unde sare scânteia?
Directorul asculta tăcut,
încruntând din sprâncene. Rămăsese, parcă înfipt, în
acelaşi loc de la începutul aşa zisei şedinţe. Privea
faţă-n faţă mulţimea, majoritatea femei, care stând pe
loc îşi arăta revolta aşa cum se pricepea în acele momente.
Huiduielile şi ameninţările s-au rărit la un moment dat,
apoi s-au potolit. Directorul a folosit prilejul să vorbească din
nou:
- Nu sunt nici un nepot de-al lui
Ceauşescu! Este adevărat că m-am născut în
Scorniceşti, ca şi el, dar acest fapt e o pură întâmplare. Eu am
ajuns ce am ajuns prin muncă. Am pornit de jos, ca mulţi dintre
dumneavoastră. Am făcut şcoala profesională
învăţând meserie. Am făcut liceul la seral în timp ce lucram
într-o secţie de croitorie, apoi am făcut facultatea la seral,
lucrând în acelaşi timp într-o fabrică de confecţii, unde am
avut mereu câte ceva de învăţat. A trebuit să muncesc pentru
a-mi câştiga existenţa şi pentru a asigura familiei mele
mijloacele de trai. Soţiei, copiilor. Nu sunt nepotul nimănui... Am
muncit din greu ca să ajung unde am ajuns.”
Ioana
Stuparu are un simţ al detaliului
remarcabil. Ea surprinde cu acuitate reacţiile tuturor, dar mai ales,
atmosfera care a premers primelor ştiri şi informaţii de la
radio şi TV.
Spiritul
gregar îşi spune cuvântul de această dată şi, la prima vorbă
aruncată de un individ, toţi ceilalţi se raliază acestuia:
“- Jos directorul! a ţâşnit din mulţime o voce
stridentă şi piţigăiată de femeie, declanşând
numaidecât începutul urgiei pe pământ!
Era tocmai haosul de care se temea Marga Lupescu.
- Jos comumnismul!
- Jos Ceauşescu!
Tablourile de pe pereţi au fost prima ţintă. »
(...) Tablourile au cunoscut din plin furia răzbunării. Gesturi de
ură, violenţă,
ameninţări! Ca şi când s-ar fi aflat faţă-n
faţă cu Ceauşeştii.
In curtea fabricii a fost aprins focul. Tablourile smulse de pe
pereţi, precum şi alte materiale serveau drept combustibil. Mult
combustibil!... »
Apoi existau în fabrică diverse materiale propagandistice ale
regimului totalitar. Existau foarte multe cărţi, în special
cărţile Ceauşeştilor; existau cărţi scrise de
diverşi autori în cele câteva decenii de regim comunist; existau
cărţi tehnice care nu aveau nici o legătură cu comunismul.
Cărţi! Cărţi! Cărţi!... Deodată toate
deveniseră materiale demne de dispreţ, duşmani ai poporului.”
Şi concluzia autoarei
faţă de tot vacarmul acela a fost:
“În curtea Fabricii de Confecţii din Petreşti se dăduse
foc terorii comunismului”.
“Decenii de teroare!”.
Dezordinea domneşte
şi pe străzile Petreştiului, cu atât mai mult cu cât acolo se
afla casa în care s-a năsut soţia dictatorului, apar grupuri de oameni care barează
drumul, se fac controale şi filtre în timp ce teama de ce va urma, se instalează treptat în locul bucuriei,
în suflete. Şi în Găeşti, la întoarcere, domnea aceeaşi
atmosferă pe străzi, unde oameni feluriţi îşi manifestau,
fie bucuria, fie îngrijorarea, fie vorbeau la microfon în faţa Casei de
cultură a sindicatelor. “Sosise
vremea mărturisirilor în gura mare, fără cumplita teamă
“că pereţii au urechi”. Strigătul de victorie venea ca o descătuşare
la care speraseră de mult timp.”
Nu lipsesc nici actele
violente faţă de maşinile care se presupun că au fost ale
activiştilor C.C.
Oamenii îşi
probează demnitatea şi curajul în clipe de mare încercare, în
situaţii limită, în momente de
mare răscruce. Marga, o femeie paşnică, găseşte curaj
să intervină pentru a nu fi linşat şoferul maşinii:
“Nu-i mai trebuia mult Margăi Lupescu să leşine. S-a
ferit din calea puhoiului care cerea răzbunare prin omorârea
şoferului. Şi totuşi, cei care îl târau formaseră un zid în
jurul lui, cerând favoarea mulţimii de a-i face ei de petrecanie.
Tremurând ca varga, apucând-o senzaţia de vomă, disperarea, mila,
Marga Lupescu a plecat către casă plângând, cu inima strânsă.
Doamne, la aşa cruzime, nici că se gândise! La Petreşti
fuseseră condamnate la moarte, deocamdată, chipuri pe hârtie! »
Dar şi fiara din om când
se dezlănţuie, este greu s-o mai opreşti.
De obicei tăcuţi
şi timoraţi, în acele momente, oameni necunoscuţi îşi
adresau unul altuia cuvinte, îşi făceau mărturisiri. Emoţia
şi nesiguranţa actuală îi unea într-o cauză comună. Cu toţii
răbufnesc, vrând să-şi spună povestea şi chinurile
strânse în amar de ani în care au fost siliţi să tacă. Totul
este dat pe faţă. Poveştile se derulează cu simplitate
şi obidă în faţa cui dorea să le asculte.
Nici Magda cu fiica ei, Diana
nu fac excepţie şi se amestecă mulţimii, bucurându-se de
libertatea cu care, deocamdată nu prea ştiau ce să facă:
“- Doamne, Diana, avem libertate! Măcar libertatea de a vorbi, de
a spune lucrurilor pe nume, fără teama că te aude cineva
şi-ţi face vreun rău! Hai să mergem mai departe!
Ca multe alte persoane mergeau pe
strada principală a Găeştiului,
ascultând şi privind curioase la tot ce se petrecea prin jur.
Oamenii se manifestau fiecare în felul lui, bucurându-se, plângând, înjurând,
blestemând, ameninţând.”
Momente de
incandescenţă maximă. Un cetăţean fărâmă cu
o toporişcă un autoturism parcat pe trotuar, până-şi
varsă tot focul strâns în zeci de ani.
Luate de
vârtejul mulţimii, cele două femei asistă la scene incredibile.
Şoferul autoturismului unde se aflaseră cei doi membri
importanţi din C.C. este lapidat de
mulţime şi e pe cale să fie linşat de-a binelea.
“Bătut până la desfigurare, dar şi speriat de moarte,
omul abia mai putea să pronunţe cuvintele. Cu mare greutate şi-a
spus povestea, în faţa unei mulţimi care nu accepta decât
adevărul. Povestea era cât se poate de scurtă: “În timp ce circula pe
şoseaua care venea dinspre Bucureşti, i-au ieşit în
faţă nişte bărbaţi care l-au somat să oprească.
I-au pus pistolul la tâmplă şi i-au ordonat să transporte cele
două persoane ale căror feţe nu se puteau vedea fiind ascunse
sub bordurile pălăriilor, şi care deja urcaseră în
maşină şi se aşezaseră pe bancheta din spate. Traseul ce urma să-l parcurgă avea
să-l afle la timpul potrivit. Nu avea voie să privească în
oglindă. Pistolul ce-l simţea în spate îl convingea că nu e de
glumă. I se ordona scurt atunci când trebuia să facă viraj,
dovadă că persoanele cunoşteau bine zona. Nu ştia cine sunt
acele persoane, şi nici cum au dispărut din maşină nu
ştia”.
După ce şi-a spus povestea, şoferul nu a mai fost
susţinut de nimeni, din care cauză a căzut grămadă în
balconul Casei de Cultură. Apoi a fost târât cine ştie unde.”
Prea multă ură
şi obidă se strânsese în sufletele oamenilor, chiar a unora
paşnici şi respectabili.
Strigătele de revoltă
electrizează mulţimile. În
vacarmul de nedescris, “Vocea poporului” – devenise inumană.
“Ce zi! Ce lume! Ce feţe! Ce gânduri fără ziduri!
Câtă LIBERTATE! De la Pământ până la Cer numai LIBERTATE!” - mai are puterea să
gândească Marga Lupescu.
Foarte curând, mulţimea
avea să ocupe primăria.
Autoarea amestecă în
această mărturisire-document, date autobiografice şi
mărturisiri importante ale participanţilor direcţi la
evenimentul crucial din decembrie 1989.
Schimbările
politico-ideologice din ţară au în zilele imediat următoare,
drept urmare, schimbări de atitudine şi de mentalităţi. Se
reneagă şi se respinge tot ceea ce fusese până atunci ca
bătut în cuie: “O surpriză
şi mai mare au avut când au ajuns la colţul gardului de unde începea
curtea lui ţaţa Leana: toţi ştacheţii, de sus
până jos, erau scrişi cu cretă, cu cariocă sau cu ce
avusese fiecare la îndemână! Injurii, blesteme, ameninţări,
amintiri cu întâmplări urâte. Oamenii îşi dezlegaseră
băierile gurilor sau, mai degrabă, îşi descuiaseră
depozitele cu resentimente ţinute în fundul sufletului. Litere mari,
litere mici, litere caligrafice sau diforme, din care puteai să-ţi
dai seama de vârsta sau cultura avută de cel ce le-a scris. Toate spuneau
acelaşi lucru: “cuţitul ajunsese la os!”.
Cu câtă durere era împovărat gardul de la casa lui
ţaţa Leana! Răni scoase la iveală, cu speranţa de
vindecare! Doar deplasându-te de-a lungul gardului puteai citi propoziţiile,
unele întinse cât ţinea lăţimea curţii... Câtă
LIBERTATE de a striga! Câtă răbdare! Ştachetele şi litera.
Trebuia să ai timp pentru a citi tot şi, mai ales, să descifrezi
uneori, semnele parcă desenate de cineva care nu a mai pus creionul în
mână de ani şi ani”
Şi totuşi, omul nu
e fiară sălbatică. Cu
mici excepţii, românii nu au genă de criminali. Dezordinea creează anarhie, iar anarhia
duce la crimă, la dezastre incredibile, s-a probat acest adevăr în
timpul războaielor. Cine mai păstrează un dram de omenie şi
demnitate, nu procedează astfel. Conştiinţă civică
exemplară, autoarea subliniază
frământările sufleteşti de care nu duce lipsă, în
aşteptarea limpezirii situaţiei politice, a alegerii primului guvern
post-revoluţionar şi a primelor structuri de conducere. Nimic nu mai
e la fel. Nici la serviciu, nici pe străzi, nici în instituţiile
publice:
“Acolo, altă surpriză: parcă a intrat într-o
fabrică străină! Holul care până ieri era primitor,
călduros, cu pereţii împodobiţi cu tablouri şi alte obiecte
decorative, părea un loc învechit, părăsit, rece, trist.
Pereţii erau pătaţi în locurile de unde fuseseră luate toate tablourile. Un singur tablou mai
rămăsese, unul micuţ, cam de cincizeci pe cincizeci centimetri,
fixat pe peretele de la capătul scării. Tabloul reprezenta două
muncitoare în timpul lucrului, fotografiate în prim-plan, în maşinile de
cusut. Erau chipurile a două tinere, alese dintre cele mai frumoase, din
secţia de sus.
A intrat în grabă în biroul aproape gol. Primul lucru pe care l-a
făcut când a intrat pe uşă, a fost să verifice dacă
mai sunt cărţile tehnice. A deschis sertarul şi a oftat
uşurată. Slavă Domnului, cineva ţinuse cont de
rugăminţile ei!”
Elementul real se
amestecă tot mai mult cu cel fantastic şi oamenii încep să
fabuleze:
“Am auzit lumea din sat povestind. Cică erau o sumedenie de
strigoi pe drum, pe case, prin cimitir,
peste tot! Au ieşit oamenii afară, speriaţi de zgomotele pe care
le auzeau prin podurile caselor, pe acoperişuri... Pluteau strigoii din
loc în loc, intrau pe coşurile caselor, dispăreau şi apoi
apăreau în altă parte... A fost spaimă mare, ce mai!...
Toată noaptea au bântuit strigoii prin Petreşti!... »
În
fabrică se pune la cale alungarea directorului, pe motiv că a fost
comunist.
“Propunerea Georgianei o
năucise pe Marga Lupescu. Parcă ar fi lovit-o cineva în moalele
capului. “Comunist!...” Câtă spaimă îi produsese acest cuvânt în anii
copilăriei, mai ales când îl pronunţa mama ei! Automat îl asocia cu
“oamenii care şi-au vândut sufletele lui Aghiuţă şi fac
numai rele pe pământ”. După aceea anii au trecut, situaţia s-a
mai schimbat, iar a fi comunist pentru unii însemna doar a deţine carnetul
roşu de membru de partid, una dintre găselniţele statului de a
încasa bani prin cotizaţii. Şi a supune, bineînţeles... Ca prin
minune, Marga reuşise să se fofileze de fiecare dată când a fost
propusă să devină membră de partid. Îşi dădea
seama că acest lucru nu putea merge la infinit, dar cât ţinea, ţinea!... Gândul referitor la pedepsirea
unui om pe motivul că e comunist, fiind doar deţinător de carnet
roşu, o înspăimânta. Fiindcă aceasta însemna să fie
pedepsit soţul, soţia, fratele, sora, părinţii, copiii...
Doamne!... Milioane de oameni, dintre care majoritatea erau nevinovaţi!”
La întrebarea cuiva dacă
Radiana nu-şi leagă o panglică tricolor pe mânecă,
această femeie simplă, răspunde cu mult bun simţ: “De ce? Cu ce ocazie? În primul rând
că sunt angajată de curând, iar în al doilea rând nu făceam
parte din conducerea fabricii. Credeţi că un tricolor legat la
mână mă face mai om? Legaseră ei panglici cu tricolor şi la
cozile vacilor! Parcă nu trăgeau a bine, zău, măi,
doamnă! Îi apucase patriotismul cu bietele vaci! Nu aveau săracele pe
ce să se balige! »
Mulţi
au profitat de situaţie şi au ieşit în frunte în zilele acelea.
Şi
totuşi, sufletul omului simplu este mişcat atunci când la televizor
se prezintă procesul celor doi şi apoi execuţia. Hotărât lucru, românul nu
are vocaţie de criminal.
“La staţia de la Complex, din Găeşti, navetiştii
erau din ce în ce mai puţini.
- I-aţi văzut, doamna
Lupescu, pe Ceauşeşti împuşcaţi? Parcă erau animale!
- Cum să nu-i văd?! Cred
că numai cine n-a avut televizor, nu i-a văzut!
- I-au împuşcat tocmai în ziua
de Crăciun, ca să li se ţină minte data morţii! La Zi
Mare! De Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos!...”
Şi
vocea auctorială îşi spune cuvântul cu fermitate, faţă de această situaţie:
“Condamnarea la moarte prin
împuşcare a Elenei şi a lui Nicolae Ceauşescu însemna pentru
unii bucurie, pentru alţii tristeţe, pentru alţii îndoială
în suflete că Ziua Naşterii Mântuitorului a fost spurcată cu
vărsare de sânge omenesc. Oricum, situaţia respectivă a adus mai
multă linişte şi siguranţă celor care au luptat
şi au sperat în libertate prin înlăturarea comunismului. Însemna
adevărata descătuşare. Din punctul de vedere al celor care
încă sperau în revenirea la conducerea ţării a
Ceauşeştilor, aceştia au simţit cum li s-a tăiat
creanga de sub picioare. Chiar strigoii din Petreşti s-au văzut
nevoiţi să se retragă în sălaşurile lor.”
Ioana
Stuparu continuă cu luciditate şi amar, firul evenimentelor trăite care s-au
impregnat pe meninge şi în spatele ochilor.
Încercarea
de a-l incrimina pe directorul fabricii eşuează. Personajul sinistru
numit Instructorul este cel care vrea să facă ordine şi
să-şi instaureze propriul tron. Dar se dovedeşte că a fost
unul dintre cei care, din umbră, transmiteau informaţii despre tot ce
se întâmpla în fabrică. Dar în cele din urmă directorul este silit
să plece pentru a-şi proteja familia.
Gândurile autoarei, de fapt
ale Margăi Lupescu, sunt, nu lipsite de adevăr: “Marga Lupescu parcă-şi asculta propriile-i gânduri. Cât
adevăr, Doamne! Şi cu câtă amărăciune era rostit!
Parcă o auzea pe mama ei spunând, cu mulţi ani în urmă:
“Pleacă-ai noştri, vin ai noştri, eu nu fac ce fac toţi
proştii!”. Şi tot mama ei spunea: “Politica e curvă! Politica
n-o poate face oricine!”. Tocmai pentru politica acesta, curvă, se
dovedise Instructorul a fi “omul potrivit, la locul potrivit”!
Trăgea speranţă
că va fi doar pentru moment, până când se vor clarifica lucrurile. Îi
dădea perfectă dreptate Georgianei când a zis: “Tot ăştia
ne conduc?”.
Când lucrurile încep să
se mai liniştească, Marga împreună cu fiica ei, trec prin
dreptul Palatului Regal, locul de unde izbucnise Revoluţia.
“Când au ajuns în dreptul Palatului Regal, Marga Lupescu a simţit
nevoia să îngenuncheze. Şi-a împreunat mâinile a rugă şi a
rostit plângând:
- Pălăţelul meu!...
Diana s-a uitat curioasă la ea şi a întrebat-o:
- De ce-ai zis, mami, pălăţelul meu?
- Ştiu şi eu, Diana?!... Dintotdeauna am simţit că
Palatul Regal este al meu, că îmi aparţine. Habar n-am de ce, dar
simţământul acesta îl am de când mă ştiu eu pe lume. De
câte ori am avut ocazia să vin în Bucureşti, de fiecare dată m-a
cuprins dorinţa să ajung până la Palatul Regal. Să-l
privesc măcar un pic. Era un dor pe care nu mi-l puteam stâmpăra
altfel. Iar acum când îl văd rănit, mă dor rău rănile
lui! Înainte de Revoluţie sufeream fiindcă nu aveam voie să
mă apropii nici chiar de gardul Palatului Regal. Mi se părea nedrept
să-mi interzică cineva să ating un lucru care este al meu! Dar,
după cum vezi, multe nedreptăţi sunt pe lume! De exemplu acum,
când cineva mi-a rănit Palatul Regal şi mă dor cumplit
rănile lui! Pălăţelul meu!”
Autoarea îşi întrerupte
brusc firul amintirilor. Însă, proza pe care o oferă este o
frescă reală a evenimentelor petrecute în zilele revoluţiei, o
mărturie de mare importanţă care, peste timp va dobândi valoare de document istoric, chiar
dacă implică multe elemente autobiografice.
CEZARINA ADAMESCU
6 martie 2010
***
Propuneri si contacte : editura.online@gmail.com
Situl aparţine ARP -
ASOCIAŢIA ROMÂNĂ PENTRU PATRIMONIU