ANALIZĂ
CRITICĂ
ILUMINAŢI DE
FLACĂRA DUHULUI - IUDEO-CREŞTINISMUL. INTRODUCERE ÎN
ISTORIA CREŞTINISMULUI TIMPURIU
VASILE MESAROŞ ANGHEL, Creştini şi evrei.
Fapte, SEMĂNĂTORUL,
Editura Online, mai 2010
Este ştiut, Istoria creştinismului şi în
chip deosebit a Bisericii a constituit, încă de la primele începuturi,
terenul de luptă ideologică în care s-au înfruntat diferite
mentalităţi şi opinii, nu întotdeauna paşnice, nu
întotdeauna cu discernământ pentru că, fiecare din adepţi,
animat de fanatism şi de
înverşunare împotriva celorlalte grupări religioase existente ori nou
înfiinţate, consideră că doar religia practicată de ei
înşişi este valabilă şi doar aceea duce la mântuire. Pe de
altă parte, sistemele etico-morale practicate de orientalii de mai târziu,
în special de buddhism, taoism ori şintoism,
propovăduiau pacea, toleranţa şi înţelegerea între semeni,
dar nu întotdeauna le practicau ei înşişi.
Apariţia
în secolul VI a islamismului a conturat şi mai mult această
luptă deschisă ori ocultă între adepţii creştinismului
şi noile sisteme de viaţă, bazate pe asceză, pe un trai
echilibrat şi pe cumpătare, dar nedându-se înapoi de la violenţe
extreme.
Adepţii
Legii lui Moise care nu au conceput niciodată să-şi schimbe învăţăturile date de Yahve prin Moise şi Profeţi, prin Tradiţie
şi prin sistemul de prescripţii din Deuteronom
şi Levitic, au văzut şi ei în noua
Învăţătură a lui Isus, o primejdie şi au căutat
să o înnăbuşe, ajungându-se astfel la
conflicte surde ori deschise între iudei şi creştini.
Eseul documentar oferit de
Vasile Mesaroş Anghel şi publicat recent la
SEMĂNĂTORUL, Editura Online, este o
veritabilă frescă a istoriei creştinismului timpuriu, cuprinzând
o plajă largă de argumentări cu documente despre epoca apostolică şi post apostolică,
mai precis, misionarismul itinerant pe care ucenicii lui Cristos l-au
înfăptuit, nu numai în lumea iudeo-creştină, deja formată
în timpul vieţii pământene a lui Isus, dar, mai ales, după Învirea şi Înălţarea Sa la Ceruri, cu
accente pe Sărbătoarea Rusaliilor de la Ierusalim, când Duhul Sfânt
s-a pogorât asupra mulţimilor care au început să desluşească, fiecare în limba sa,
cuvintele lăsat moştenire de Învăţător şi s-au
convertit, imediat după acest
eveniment în număr de mii de oameni de toate neamurile, acesta
constituind, de fapt, ACTUL DE NAŞTERE AL BISERICII PRIMARE CREŞTINE.
Se pune accent pe călătoriile misionare ale Sfântului apostol Pavel
şi ale ucenicilor săi, Luca, Timotei şi ceillalţi,
dar şi călătoriile lui Petru la Roma, acolo unde avea să
fie martirizat pentru Cristos.
Comunitatea
primară recent constituită, deşi îşi avea sorgintea în
vechea comunitate iudaică, conducându-se după Cele Zece Porunci, Torah şi Legile lui Moise, venea cu elemente noi aduse
de Învăţătorul Isus, care spusese limpede că a venit ca
să îmbunătăţească Legea şi nu s-o distrugă.
Cu toate acestea, neîncrederea, noutatea absolută pe care o trăiau,
teama înstăpânită printre noii adepţi ai învăţăturii
lui Isus, că vor sfârşi precum Ioan Botezătorul ori precum Isus
Cristos pe Cruce, Noul sistem de LEGI promulgat pe Muntele Fericirilor, care
păreau paradoxale şi în contrasens cu ceea ce ei
învăţaseră până atunci erau de natură să le
îngreuneze lucrarea începută în chiar zilele de după Răstignire.
Da, apostolii erau cu toţii într-o stare de confuzie,
Învăţătorul lor murise precum tâlharii cei mari, pe crucea
ruşinii, ei se împrăştiaseră ori se ascunseseră
în Cenacol,
trişti şi derutaţi precum cei doi ucenici care se îndreptau spre
Emaus şi care nu L-au recunoscut pe
Învăţător decât în clipa când Acesta a frânt pâinea la fel cum
făcuse la Cina cea de Taină, cu puţin înainte de a fi vândut.
A fost
nevoie de mai multe apariţii ale Învăţătorului, a fost
nevoie ca Toma să-şi pună degetul în rana din coasta lui Isus, a
fost nevoie ca Învăţătorul să mănânce cu ei peşte
ca să priceapă că Acesta s-a ţinut de cuvânt şi a
Înviat a treia zi, aşa cum spusese şi că va pleca de la ei în
curând, dar nu-i va lăsa de tot singuri, ci le va trimite un Mângâietor care
să fie cu ei până la sfârşitul veacurilor. Ceea ce se va
întâmpla la cinzeci de zile de la moartea pe cruce, în ziua Cinzecimii,
ori a Rusaliilor, când Duhul Sfânt pogoară sub formă de limbi de foc
la Ierusalim asupra mulţimilor: „La
sosirea Rusaliilor, toţi se aflau adunaţi într-un loc. Deodată
se ridică din cer un vuiet, ca la venirea unui suflu de vânt puternic,
şi umplu toată casa în care stăteau. Şi le
apărură limbi ca de foc, ce se împărţeau şi se
lăsau asupra unui fiecăruia dintre ei. Toţi fură
umpluţi de Spirit Sfânt şi începură să vorbească alte
limbi, după cum Spiritul Sfânt le dădea să cuvânte.
La Ierusalim locuiau Iudei evlavioşi de pe la toate naţiunile de sub cer. La ridicarea acestui vuiet mulţimea se adună şi rămase uluită, căci fiecare îi auzea vorbind în limba lui. Erau uimiţi şi se mirau zicând:<Iată, toţi aceşti oameni ce vorbesc, sunt oare Galileeni? Cum dar de-i auzim fiecare în limba noastră, în care ne-am născut? Parţi, Mezi, Elamiţi şi locuitori din Mesopotamia, din Iudea şi Capadocia, din Pont şi Asia, din Frigia şi Panfilia, din Egipt şi ţinuturile Libiei, din apropierea Cirenei, precum şi Romani în treacăt, Iudei şi prozeliţi, Cretani şi Arabi, îi auzim vorbind în limbile noastre despre înfăptuirile mari ale lui Dumnezeu.> Toţi erau uimiţi, iar în nedumerirea lor ziceau unul către altul: <Ce să însemne oare acestea?> Alţii însă ziceau în bătaie de joc: <Sunt plini de tulburel.> (Fapte, 2, 1-13).
De
notat că Cinzeci de zile după
Paşti Iudeii ţineau sărbătoare de mulţumire adusă
lui Dumnezeu pentru terminarea secerişului. Pe timpul lui Isus Cristos o
dată cu această sărbătoare se celebra aducere-aminte a
Legii date de Dumnezeu pe muntele Sinai. Această
sărbătoare aduna la Ierusalim evlavioşi veniţi din cele mai
îndepărtate ţinuturi de peste hotarele Palestinei.
A fost
nevoie de intervenţia lui Petru, el însuşi uimit de ceea ce se
întâmpla, pentru că era ceva fără precedent, care, ridicând
glasul le vorbi iudeilor din Ierusalim:
„Cetăţeni ai Iudeii şi voi toţi care locuiţi la
Ierusalim, luaţi aminte la acest lucru şi ascultaţi cuvintele
mele. Aceşti oameni nu sunt beţi, cum credeţi voi, căci
este ora nouă dimineaţa. (literal:
<ceasul al treilea al zilei>. Se
ştie că prescripţiile Legii iudaice interziceau consumarea de
băuturi alcoolice înaine de ora nouă dimineaţa
- n.n.). Dimpotrivă, acesta este faptul prezis de profetul Ioel:
<Şi în zilele de pe
urmă> - zice Dumnezeu -, <voi revărsa din Spiritul meu peste
fiecare om. Fiii voştri şi fiicele voastre vor profeţi, tinerii
voştri vor avea vedenii şi bătrânii voştri vor visa visuri.
Ba şi peste servitorii mei şi servitoarele mele voi revărsa în
acele zile din Spiritul meu, şi vor profeţi. Şi voi face minuni
sus pe cer şi semne jos pe pământ, sânge şi foc şi nori de
fum.
Soarele se va preface în întuneric,
iar luna în sânge, înainte de a veni ziua Domnului, mare şi
strălucită. Şi oricine va chema numele Domnului se va
mântui.>” (Fapte, 1,14-21).
În
această epocă destul de tulbure, începe lupta evreilor creştini
pentru Evanghelia lui Isus, luptă dusă în primul rând cu iudeii care
nu voiau să renunţe la Torah şi la
Legile lui Moise şi apoi, cu reprezentanţii ocupantului, cu
romanii care se temeau că
Învăţătura lui Isus se va extinde în asemenea măsură
încât va concura cu sistemul de guvernământ de la Roma. O altă luptă
surdă se dădea şi cu „neamurile”, neîncreştinate
încă, dar care nu acceptau Noua Lege propovăduită de Isus, fiind
devotaţi încă zeităţilor şi idolilor la care se
închinau din strămoşi.
Autorul
îşi începe intervenţia explicativă cu evenimentele ştiute
din Faptele Apsotolilor descrise magistral cu talentul narativ al medicului Luca, ucenic
devotat care l-a însoţit pe Sfântul Apostol Pavel în călătoriile
sale misionare şi apoi a realizat o cronică amănunţită
a acestor timpuri, precum şi a traseelor urmate de primii apostoli
misionari. Evanghelia lăsată de Luca este o carte uimitoare prin
precizia datelor istorico-geografice, dar şi prin tablourile
zugrăvite cu amănunţime, ale Evangheliei copilăriei lui
Isus, ale Evangheliei Mariei şi ale
vieţii ascunse a lui Isus în casa din Nazaret,
înainte de începerea Vieţii sale publice.
Organizarea
primilor creştini în comunităţi spirituale nou înfiinţate,
alcătuite din iudei proaspăt botezaţi şi astfel trecând în
rândul celor care-I urmau Învăţătura
lui Isus, munca, viaţa, credinţa lor comună, faptul
că-şi puneau toate bunurile la dispoziţia celorlalţi
şi că se întruneau în secret pentru „frângerea pâinii”, faptul
că doreau să trăiască în pace şi armonie conform Noilor Legi propovăduite de Isus Cristos
pe Munte, numite îndeobşte „Fericiri”, au făcut ca aceştia
să-şi delimiteze poziţia şi să-şi descopere
identitatea spirituală în foarte scurt timp.
Şi
dacă evreii nu primeau încă,
din inerţie, ori diverse motive, Noua Lege, apostolii s-au
îndreptat, conform exemplului şi învăţăturilor Apostolului
Pavel, către alte popoare, considerate păgâne, care au
îmbrăţişat creştinismul în comunităţi distincte
din Asia, Africa şi celelalte continente, pe unde Pavel a ajuns ori a
trimis discipoli care să împrăştie Învăţătura lui
Isus, prin exemplul propriu, prin convieţuirea laolaltă, prin
epistole şi prin faptul că lăsau acolo ucenici să-i
îndrume, până ce noile comunităţi erau închegate şi puteau
să-şi desfăşoare viaţa fără alt ajutor.
Noile comunităţi s-au adaptat din mers acestor
învăţături, conform nivelului lor cultural, obiceiurilor şi
tradiţiilor lor, dar având o
structură omogenă, un
fir roşu, constituit din principalele prescripţii ale lui Isus
din Noua Lege propovăduită pe Munte. Era o Lege bazată pe
Iubire, o Lege de har, deasupra deasuprelor tuturor
Legilor de până atunci, înscrise pe tablele lui Moise ori impuse de zeităţile în care
crezuseră din strămoşi. Şi mai ales, era bazată, nu pe favorurile făcute
de Yahve doar
poporului ales, ci destinată TUTUROR POPOARELOR. O religie universal
valabilă care avea să cuprindă întreaga lume şi să
dăinuie în timp, preţ de milenii, până la sfârşitul
veacurilor.
Între istorie şi legendă,
autorul întreprinde un periplu amplu şi pertinent prin viaţa
comunităţilor nou apărute, luându-se pe urmele Apostolului Luca
şi urmărind cu atenţie conflictul religios dintre evreii mozaici
şi cei iudeo-creştini. Autorul îi realizează un portret fidel
apostolului Luca, un fin analist „capabil
a pune în evidenţă semnificaţia unor momente cruciale ale
expansiunii primare a creştinismului”. Luca „Provenea
dintr-o familie înstărită de evrei din Antiohia
(actual în Siria). Era iniţiat în medicina sacră. Trece la
creştinism sub oblăduirea rabinului Saul
(apostolul Pavel), iniţiat la rândul său la Yeşiva
rabinului Gamaliel
cel Bătrân. Îl va urma pe Pavel în traseul misionar din Grecia şi la
Roma”, dar autorul lucrării întreprinde şi o
analiză a textului lucanian a cărui valoare
esenţială rezidă din participarea nemijlocită a apostolului
Luca la ultima parte a misionarismului apostolic al evreilor creştini.
Studiul lui Vasile Mesaroş Anghel este impregnat, în mod firesc de note
de subsol şi beneficiază de o bibliografie amplă şi
pertinentă. Bogata încărcătură informaţională
care descrie viaţa şi
preocupările primei comunităţi iudeo-creştine din zona
Orientului Mijlociu şi spaţiul
Mediteranean este deosebit de semnificativă în ceea ce priveşte
înţelegerea fenomenului expansiunii creştinismului în primele secole
ale erei noastre. Relatările indirecte privind activitatea apostolului
Petru şi Filip, constituie dovezi peremptorii despre răspândirea
creştinismului, ca şi
descrierea mişcării evreilor
Elenişti - Evreii elenizaţi (proveniţi din puternicele
comunităţi evreieşti aflate în oraşele şi coloniile
Greceşti; „unii dintre ei, precum
Rabinul Saul având cetăţenie Romană),
pe care apostolii îi hirotonisesc (diakonein – Faptele
Apostolilor 6.1. , 6.3., 6.6.).” (La Evrei, apelativul ‘rabin’ era acordat unui iniţiat în tainele
Legii Mozaice, capabil a instrui pe alţii în observanţa
Mozaică - interpretarea textelor Legii).
Tot
atunci are loc şi martiriul Sfântului diacon Ştefan, după care
eleniştii se vor îndrepta spre coloniile greceşti din continent
şi din insule, pe teritoriul Palestinei şi al Siriei, devenind
misionari ai Evangheliei şi iniţiind prima expansiune a Bisericii
creştine primare.
Dezvoltarea
acestor comunităţi are loc în diferite etape şi trepte începând
cu înfiinţarea Bisericii din Antiohia
(Siria) - fapt ce a deschis drumul
apostolilor creştini către comunităţile evreieşti din
afara Iudeii. Sunt primiţi în rândul comunităţii nou create
şi membrii altor neamuri printr-o evanghelizare continuă şi prin
Botezul care constituia prima etapă a
iniţierii creştine, „poarta vieţii în Duh” – aşa
cum, îndeobşte a fost considerat.
Luca
relatează cu lux de amănunte cum se desfăşura misionarismul
apostolic al Sfântului Pavel şi al discipolilor săi, printre care
şi el se număra, acesta constituind primul demers creştin prin
locuri necunoscute, nu lipsite de primejdii şi capcane, aşa cum am
arătat mai sus. Mesajul creştin se adresa deopotrivă, aşa
cum subliniază Vasile Mesaroş Anghel, „evreilor prin comentarii ale textelor
sfinte mozaice, grecilor prin reflecţii filozofice de natură eleusiană. Pentru toţi demersul apostolic evoca
esenţa misterului creştin: un Mesia crucificat, mărturia
Reînvierii lui şi apelul la conversiune prin actul Botezului Creştin
şi taina Euharistiei”. Meritul acestui text este acela că: “redă prin mărturie directă
conflictul religios dintre evreii mozaici şi cei de rit creştin;
ramuri ale aceleiaşi religii monoteiste. Autorul relatează despre militantismul
apostolului Pavel; mesajele sale adresate coreligionarilor mozaici cât şi
‘păgânilor’, cavalerilor romani şi justiţiei romane, până la
nivelul împăratului (cezarului). Luca a lăsat o mărturie,
scrisă antrenant, a unor fapte din perioada de început a
creştinismului, în calitate de martor şi participant la făurirea
ei”.
După ce oferă cheia
textului Lucanian, bazată pe credinţa în
Învierea lui Isus şi calitatea lui de Fiu al lui Dumnezeu; pe argumentele
apostolilor în faţa oponenţilor de rit mozaic ce îi negau lui Isus
calitatea de Mesia prevestit de profeţi, pe misionarismul apostolilor
(fapte, predici, exemplu personal, actul în sine al convertirii prin botez); pe
formele primare ale practicilor ritualului creştin dar şi accentul pe
Iubire şi Iertarea divină, autorul lucrării subliniază drama dar şi
biruinţa rabinului Saul, “devenit, prin convertire la Evanghelia lui Iisus, apostolul Pavel. În
această decizie singulară a unui om, găsim drama evreilor
convertiţi la alte religii, ce durează de două mii de ani.”
Autorul
studiului vine cu precizări importante în ceea ce priveşte respectarea Legii Mozaice la primele
comunităţi creştine, dar şi începând de la Conciliul din
Ierusalim care “va consacra principiul
‘IERTĂRII DIVINE’ prin credinţa în Evanghelia lui Iisus. Va dispensa
pe adeptul convertit la creştinism de ritualul circumiciziei
(‘tăierea împrejur’) şi de respectarea ‘ad literam’ a severei observanţe
mozaice. Lucru care nu era valabil însă pentru adepţii creştini
evrei (ei respectau în totalitate vechile cutume halakice).
Faptul astfel subliniat este momentul rupturii între cele două curente ale
monoteismului evreu: cel mozaic şi cel creştin. Consecinţă
a izgonirii ’fraţilor de către fraţi’,
evreii creştini vor continua convertirea în rândul ‘popoarelor idolatre’;
fenomen ce va fi continuat după secolul I de ne evrei timp de două mii
de ani: în graniţele euro-asiatice, apoi pe întreg globul. Divergenţa
de doctrină iniţială dar şi de natură socială, va
duce la ruptura dintre evreii creştini şi cei mozaici apoi la
diminuarea ponderii comunităţilor de evrei creştini. Peste
aproximativ şapte sute de ani va apare monoteismul Islamic. Cu toate
că nici Iisus nici profetul Mahomed nu l-au
negat pe Moise, predecesorul lor, cei ce s-au erijat în ‘fideli’ urmaşi au
construit URA pentru a împiedica
IUBIREA. De ce... în adevăr numai Dumnezeu ştie! Poate că
ecumenismul religios sub semnul unităţii în credinţa morală
a existenţei prin ‘DIVINUL UNIC’, va dărui har în sufletul celor ce
ne sunt păstori, de a depăşi mirajul pe care îl dă la un
moment dat închistarea în A DEŢINE PUTEREA LUMEASCĂ”.
După
aceste precizări, autorul intră în substanţa propriu-zisă
a lucrării, bazată pe Faptele Apostolilor, cu precădere asupra momentului Pogorârii
Sfântului Duh la Ierusalim (taina botezului prin spirit), relatată de
Sfântul Apostol Pavel într-o
epistolă către Teofil, amintind că
Isus a desemnat locul Ierusalimului ca punct de plecare al creştinismului,
precum şi enumerând principalele etape ale istoriei creştine şi
rolul apostolilor.
“La cinzeci de zile după
Paştele Patimilor şi Reînvierii lui Iisus un zgomot ca de
furtună a înconjurat clădirea în care ei se aflau. Fenomene stranii
aveau loc: ‘jeturi de foc’ ce se coborau peste creştetul
fiecărui apostol. Harul Divin (în fapt Botezul prin Spirit) i-a cuprins. Efectul a fost observat de locuitorii cetăţii în zilele ce au urmat. Nu mică le-a fost mirarea atunci
când fiecare din ei auzea
cele spuse de apostoli privind ‘Vestea Reînvierii lui Iisus’ pe limba lui. Şi nu era de neânţeles: apostolii erau cunoscuţi ca pescari de meserie; oameni simpli, nicidecum instruiţi la şcolile de pe lîngă sinagogi. Mai mult: ei vorbeau
despre Iisus în Elamită, Arabă,
Partă. Predicau celor veniţi din Mesopotamia, Iudeea, Capadochia, Pontul Euxin, Libia, Roma.
A urmat momentul în care Petru, înconjurat de ceilalţi unsprezece apostoli, combate zvonul răspândit de slujbaşii Templului : anume că harul acesta era rezultatul
unei... beţii. În faţa mulţimii
adunate în curtea Templului, aminteşte că predicaseră
la nouă dimineaţa.
Ori evreilor, practicanţi ai cultului mozaic, le este interzis a
consuma înainte de slujba
de dimineaţă băuturi
de orice fel. Le explică ciudatul fenomen reluând cele
transmise de Iisus pe Muntele Măslinilor :
‘Voi
face ca în timpurile Meisanice, Spiritul meu să se coboare asupra
trupurilor. Fii vor profetiza, tinerii vor avea viziuni, bătrâni vor avea
gânduri. Eu voi coborî Spiritul
Sfânt asupra celor devotaţi. Voi face să apară semne
misterioase pe Cer şi jos, pe Pământ. Soarele se va schimba în
tenebre şi Luna în sânge înainte să vină ziua lui Dumnezeu --
acea Mare Zi. Şi
oricine va invoca Numele lui Dumnezeu, va fi salvat’. (Faptele Apostolilor
2.17.-21.).
Apoi le aminti celor prezenţi
cum acest Trimis al Domnului, cu harul tămăduirii şi al
adevăratei credinţe mozaice a fost crucificat de către cei de
aceaşi etnie, fii ai lui Israel. Dar Hristos Nazriteanul a reînviat la fel
cum regele David a avut viziunea propriei sale reînvieri. În tot acest demers
era prezentantă revelaţia unui mit: REÎNVIEREA. La primii paşi
ai Creştinismului, apostolii făceau referire la un concept ezoteric
antic : reînvierea sufletului ca o consecinţă a trecerii sale
printr-un lung şir de existenţe temporale, până la una din cele
două posibilităţi : distrugerea (aneantizarea în Hades – Iad) sau
trecerea într-un plan superior (numit Regatul lui Dumnezeu, Olimp, Rai,
Nirvana, etc).
Autorul face legături între existenţa
reală în istorie a Mântuitorului nostru Isus Cristos, a Misterului
credinţei creştine: Moartea şi Învierea lui, şi miturile
antice din textele ezoterice de acum nouă mii de ani: viziunea lui Hermes
Trismegistu, a preoţilor templelor din Memphis şi teosofia
indiană a lui Rama Krishna care împărtăşeau taina
reînvierii spiritului într-un alt corp biologic, de-a lungul unui şir de
existenţe, teorie contrară creştinismului care afirmă o
existenţă unică într-un singur trup şi un singur suflet ce
se desprinde şi se înalţă, părăsind trupul la
sfârşitul vieţii fiecăruia.
Este interesant de remarcat că autorul, conform
credinţei mozaice, îl consideră pe Isus Cristos un Profet: “Evanghelia lui Iisus va
fi prima care va dezvălui misterul ezoteric al Reînvierii ca pilon al
credinţei mozaice. Profetul a fost crucificat tocmai pentru că
această moarte semnifica pentru iniţiaţii mozaici a duce la
MOARTEA SUFLETULUI. Reapariţia în faţa discipolilor săi era o
confirmare a misterului : ‘Cu moartea pe moarte călcând’. Se
explică şi astfel tenacitatea şi virtutea cu care primii evrei
creştini au depus mărturia Reînvierii lui Iisus, de cele mai multe
ori cu preţul vieţii.”
Nu comentăm această
credinţă a autorului, ci doar încercăm să discernem, din
multitudinea de dovezi existente în
istoria creştinismului, faptul că Isus Cristos este Dumnezeu
adevărat, a doua Persoană a Sfintei Treimi, Fiul Dumnezeului celui
Viu, care s-a dat morţii pe cruce pentru mântuirea păcatelor noastre.
Şi faptul că Noul Testament este o prelungire şi o continuare a
Vechiului Testament, dus de Cristos până la moartea Sa pe cruce şi la
Învierea Sa a treia zi, este o dovadă în plus despre unitatea celor
două Testamente, (Legăminte sau Legi).
„Apostolul Petru, în primele sale predici (ca şi Pavel ulterior în predicile
ţinute în sinagogi, şi în scrisorile sale) susţinea unitatea
între Evanghelia lui Iisus şi Vechiul Testament. A
fost o încercare de a convinge preoţii mozaici să accepte
mărturia Reînvierii ca probă a calităţii de Mesia pentru
Iisus. Acest demers a fost întâmpinat cu intoleranţă nedisimulată
până azi. Dar ‘Iubirea Divină’ şi speranţa în ‘Viaţa
de Apoi’ îi va da forţă de a se extinde, prin urmaşii
mărturisitori ‘păgâni’ pe tot mapamondul ».
Respectăm punctul de vedere al
autorului ca şi diversitate a Aceluiaşi Adevăr. Dar autorul fixează în cadrul deja existent,
limitele care existau în mentalitatea acelui timp, ceea ce făcea imposibil
ajungerea la un consens, datorită condiţiilor obiective care se reflectau în viaţa
categoriilor religioase de atunci : “Regatul
Iudeu, ocupat de romani şi dezbinat în interiorul său, nu era un
mediu propice pentru dezbateri teologice, ‘la rece’, având ca obiectiv
găsirea unor linii de emergenţă între evrei :
iniţiaţii mozaici şi creştini, din cauza a trei conflicte
majore:
-CONFLICTUL NAŢIONAL.
Poporul evreu s-a opus cu o ‘tenacitate
sinucigaşă’ (afirmaţia împăratului Adrian) dominaţiei
romane, prin dese revolte conduse de sicari sau ziloţi. O altă parte
a societăţii evreieşti, cea înstărită, căuta un
modus vivendi cu forţa de ocupaţie romană. S-a creat o sciziune
internă între adepţii celor două
căi. Un exemplu este conducătorul de oşti, evreul Iosef Ben Matitahu,
care s-a predat romanilor fiindu-i numele şters din istoria poporului
(ironia este că devine unul din cei mai citaţi istorici al
vieţii Iudeii de atunci, sub numele roman Jhosefus
Flavius). Dezbinarea din interiorul
societăţii va duce în anul 135 la ocuparea Ierusalimului, izgonirea
evreilor din oraş şi interdicţia de a se stabili în cetate,
distrugerea clădirilor, ararea cu boi a terenului şi construirea unei
urbe romane sub numele Aelia Capitolina (sec. II).
- CONFLICTUL CIVIC INTERN. El consta în degradarea
societăţii civile evreieşti şi atomizarea
solidarităţii civile pe criterii de avere. Rezultatul
a fost un şir de revolte ale celor săraci, împotriva dărilor de
natură administrativă care se suprapuneau peste tributul dat
autorităţii romane. Pentru omul simplu venirea lui Mesia, întrupat de
Iisus, a fost nu numai ecoul profeţiilor lui Moise, David sau Isaia, ci un mijloc de a exprima revolta în faţa aroganţei
şi “dijmuirii” la care era supus de castele tribale şi administrative
din Iudeea, de către autorităţi,
speculanţi şi zarafi. Este aproape inutil să menţionăm că atunci, ca
şi acum, aceste conflicte au generat o disfuncţionalitate internă
şi o lipsă de unitate, abil folosită de romani în a menţine
stăpânirea şi a desfinţa în final
statul Iudeu.
-CONFLICTUL
DOCTRINAR RELIGIOS. Existau la acel timp trei grupări cu interpretări diferite
ale aspectelor teologice şi practice ale doctrinei religioase mozaice.”
În continuare, autorul
evidenţiază categoriile principale de iudei din această perioadă:
Saduceii (Tzadokim)
– urmaşi ai ramurii conservatoare levite, care
respectau Tora în litera ei,
fără nici o abatere, Phariseii (Peruşim) – apropiaţi de problemele evreului
de rând, care practicau învăţătura Torei în spiritul ei şi
adaptarea flexibilă la realitatea concretă, (nu negau posibilitatea Reînvierii); Esenienii (Hasidim) - nucleul ezoteric al
corpului de rabini, cu două mari centre de iniţiere – la Ein Gheddi şi Qumram în vecinătatea Mării Moarte şi Delta
Nilului. Aveau un mod de organizare egalitaristă (trai şi bunuri în
comun, întrajutorare frăţească, interzicerea
activităţilor speculative, a comerţului, precum şi a
armatei) – organizare ce va fi preluată de
primele comunităţi creştine, indiferent de rit.
„Doctrina lor susţinea atât mitul Reînvierii cât şi
existenţa de-a lungul timpului a mai mulţi trimişi (Mesia). Aceştia,
în diverse momente ale ‘Războiului fiilor luminii asupra fiilor
întunericului’, vin să aplice ‘Voinţa Divină’. Esenienii, Saduceii, Phariseii se
constituiau în sfetnici ai ultimilor Regi Iudei” – spune Vasile Mesaroş Anghel.
În continuare autorul afirmă că luptele interne dintre
aceste grupări (partide) au dus la destrămarea statului în 135.
“Realizarea ‘Statului Spiritual Israel’, prin structurarea sa
doctrinară şi pragmatică, este iniţiată de rabinul
Iohanan Ben Zakai, la Iasmina (70). Această structură
organizatorică a permis supravieţuirea SPIRITUALĂ a
comunităţilor disparate din diaspora evreiască (Galut).
Congresul de la Basel din 1897 a fost începutul Reîntoarcerii. S-a finalizat în
1948 cu fundarea statului Eretz Israel. În nici una din aceste momente nu s-a
admis ca un evreu să fie de
confesiune creştină. Şi ca să fim corecţi… de nici o
altă confesiune decât mozaică” - spune V. Mesaroş.
Şi totuşi, istoria
creştinismului a dovedit convertirea atâtor evrei şi existenţa
unor Ordine şi Congregaţii care au drept carismă chiar atragerea
evreilor la creştinism.
Istoria primei
comunităţi creştine care a luat naştere la Ierusalim, este marcată, pe de o parte de
convertiri în masă, de respectarea ritualului Euharistic (frângerea
pâinii) de punerea în comun a tuturor bunurilor materiale, precum şi de
rugăciunile comunitare, dar, pe de altă parte de prigonirile la care
au fost supuşi aceştia pentru credinţa lor şi naşterea
primilor martiri pentru credinţa creştină.
Autorul studiului
prezintă în continuare
condiţiile care au dus la martiriul Sfântului diacon Ştefan,
istoria Rabinului Saul şi convertirea lui pe drumul Damascului, alegerea
celor şapte diaconi pentru a practica ritualul în limbile asimilate de
evrei în alte teritorii. Datorită calităţilor sale dar şi a
inspiraţiei divine, sfântul diacon Ştefan săvârşeşte
multe vindecări şi
propovăduieşte Învăţătura lui Isus, ceea ce îi
atrage mânia mozaicilor extremişti, fapt ce duce
la lapidarea lui, pe motiv că Ştefan a susţinut profeţia
distrugerii Templului şi a dispariţiei statului iudeu, aducând astfel
o blasfemie asupra lui Moise şi a lui Yahve.
Se ştie ce s-a petrecut, pentru
că Evangheliile o menţionează. Ştefan este ucis cu pietre
şi în clipa în care îşi dă duhul îi iartă pe ucigaşii
săi, la fel cum făcuse Isus Cristos pe cruce, în timp ce rabinul Saul
– devenit ulterior apostolul Pavel, păzea hainele ucigaşilor. Acesta
a fost cel care a condus prigoana împotriva adepţilor noii credinţe.
Autorul subliniază
şi urmările pe care le-au avut aceste atrocităţi
săvârşite împotriva creştinilor: “Faptul că răstignirea lui Iisus şi lapidarea Sfântului
diacon Ştefan au fost două crime oribile a ajuns până la Roma.
Împăratul Tiberiu (14 – 37) îi ordonă lui Vitellius, legatul de
Siria, să îi destitue pe reprezentantul Roman din Ierusalim (Pilat)
şi pe Marele preot Caiafa. Tiberiu nu vedea nici un atentat la
siguranţa statului în mişcarea generată de ‘un anumit profet
evreu Christus’, care nu putea fi altceva decât un produs specific ambientului
iudaic şi tolerat ca atare. În 35 el chiar propune senatului o lege prin
care cultul creştin să fie declarat ‘licit’ (permis), dorind să
împiedice ambiguitatea ce permitea ca răzbunările evreilor mozaici
împotriva celor creştini să fie puse sub protecţia Legii Romane.
Senatul însă dă verdictul ‘non licit esse Christianos’…”
Capitolul II al lucrării este
dedicat Prigoanei între fraţi, şi aduce multe informaţii privind
evanghelizarea printre evrei. Sunt evidenţiate unele situaţii iscate
în ceea ce priveşte harurile primite, de care unii precum Simon Magicianul
doresc să profite şi să le vândă pentru folosul propriu. Al doilea aspect este cel al lui Petru şi Ioan conform
căruia, “Harul Credinţei se obţine prin Credinţă”. Un
alt aspect ar fi cel conceptual, şi
anume că Dumnezeu nu cere ofrande materiale, ci respectarea Spiritului
Divin, a Celor Zece Porunci, prin credinţă şi
căinţă.
Sunt
date exemple din Evanghelie în care păgâni de toate naţiile, inclusiv
romani, sunt botezaţi în noua religie şi aici trebuie adus exemplul centurionului Cornelius,
împreună cu toată familia sa, care au fost botezaţi de Petru în
Cezareea. La întrebarea: “Cine este
poporul lui Dumnezeu?” – autorul studiului aduce o ipoteză,
argumentată cu date concrete de acum 3000 de ani, din timpul lui Abraaham
căruia Dumnezeu i-a cerut: “Să
păzeşti legământul meu, tu şi sămânţa ta
după tine tot ce este parte bărbătească între voi,(…) va
trebui tăiat împrejur ‘ATÂT ROBUL NĂSCUT ÎN CASĂ CÂT ŞI CEL
CUMPĂRAT’.
Unde s-a format prima
oară ?
‘Semiţiei
tale dau ţara aceasta, de la râul Egiptului până la râul Eufrat’.
Deci ‘poporul lui Dumnezeu’ a început cu O
FAMILIE, prin legământul încheiat de Abraaham cu Dumnezeu. Prima familie a
lui Dumnezeu NU AVEA O COMPOZIŢIE ETNICĂ PUR EVREIASCĂ,
incluzând şi pe robi. Aceştia au fost şi ei botezaţi prin
circumcizie. Lui Moise îi va aduce Tabelele Legii (cele zece porunci). Moise va
elabora în ‘Levitic’ legile sociale de organizare ale acestui popor. La 1300 de
ani după Moise, apostolii vor stabili un nou concept al apartenenţei
la ‘poporul lui Dumnezeu’, pentru ca acesta să cuprindă neamuri
‘până la marginea pământului’, aşa cum le-a cerut Iisus în
ultima comuniune pe Muntele Măslinilor de lângă Ierusalim. Pavel va
elabora în anii apostolatului, regulile şi ierarhia
comunităţilor creştine. Peste 700 de ani Mahomed va aduce
credinţa în Dumnezeul Unic fraţilor semiţi (vitregi) ai
evreilor, Arabii.”
Interesant este şi faptul,
relatat de apostolul Luca, legat de oprirea lui Pavel (de către o viziune
nocturnă) de a predica creştinismul în arealul Asiei Mici (unde
locuiau arabii), (...) Ceea ce confirmă ipoteza că poporul lui
Dumnezeu devine Universal o dată cu lucrarea profetului Mahomed. Abraaham,
Moise, Iisus sunt evreii, Timotei este Grecul, Cornelius este Romanul, Mahomed
este Arabul… Popoarele nu sunt decât MATCA DIN CARE APAR ‘CEI ALEŞI’, de
la simplii credincioşi până la cei iniţiaţi. TOŢI
şi-au pus viaţa sub semnul credinţei în Dumnezeul unic. Fie că Numele Său este
rostit : ‘Iahve[1],Dumnezeu’ sau ‘Allah’. În fapt fiecare
respectă PROPRIUL JURĂMÂNT ÎNCHEIAT CU DUMNEZEU »
Această ipoteză, conform afirmaţiilor autorului relevă
faptul că poporul iudeu, primul format în adevărata
credinţă, prin apostolatul evreilor creştini, deschide calea
aderării altor neamuri la credinţa monoteistă.
În continuare sunt aduse date informative despre
Conciliul din Ierusalim, care a reprezentat un moment culminant în disputa
creată în sânul Bisericii din Ierusalim. « Unii susţineau că şi
noii adepţi ne evrei trebuie să respecte cu stricteţe ritualul
mozaic, ceilalţi optau pentru un număr minim de restricţii,
având în vedere că populaţia din care proveneau noii adepţi nu
aveau nici pregătirea nici antrenamentul din adolescenţă în
acest sens”.
Sunt prezentate diferitele direcţii ale creştinismului şi tot atunci s-a
întocmit Epistola Bisericii
evreilor-creştini de la Ierusalim care trebuia adusă la
cunoştinţă bisericilor creştine înfiinţate, scrisoare
deosebit de importantă pentru că fixa unele prescripţii pentru
cei noi convertiţi. “Epistola a marcat începutul
sfârşitului Bisericii evreilor-creştini de la Ierusalim. Deja
tetrarhul Irod Agripa I[2]
decapitase mişcarea prin arestarea capilor Bisericii de la Ierusalim,
Iacob cel Mare şi Petru, în anul 42. În mod miraculos Petru a scăpat
şi a părăsit Ierusalimul
(Fapte 12.17). Iacob cel Mare a fost decapitat. Iacob cel Mic a preluat
conducerea comunităţii. Decimaţi, izolaţi şi
marginalizaţi de rabinii mozaici, evreii creştini se vor
răspândi în comunităţile evreieşti de-a lungul întregului
imperiu Roman în următoarea sută de ani. Vor suporta apoi
neâncrederea şi intoleranţa unor creştini, ca fiind evrei, fii
ai poporului ce l-a omorât pe Iisus.
Evreii creştini, ca şi comunitatăţile lor, vor
dispărea din mesianismul creştin. Dialectica lui Dumnezeu ne
confirmă nu o dată că orice destrămare conţine în
germene o renaştere.”
Capitolul III se referă la Convertirea “păgânilor” de către
evreii creştini şi în chip special, Convertirea rabinului Saul,
născut în Tars, evreu de rang nobil din tribul lui Saul, om care a urmat
Şcoala de Iniţiere Rabinică sub îndrumarea eruditului Gamaliel
cel Bătrân şi a devenit membru de prim rang al Sanhedrinului
(Sinedriului) din Marele Templu Mozaic.
După ce ia parte
nemijlocită la prigonirea evreilor trecuţi în <secta
Evangheliei lui Iisus>, cere şi primeşte aprobarea Marelui Rabin
Caiafa de a prigoni comunitatea creştină din Damasc. Şi se ştie ce s-a
întâmplat pe Drumul Damascului.
Şi autorul explică mai departe: « Cele întâmplate la Damasc au şi o
altă semnificaţie.
Indiferent de natura explicabilului sau inexplicabilului în cele petrecute la Damasc nu se poate ignora că
s-a produs o mutaţie adâncă în personalitatea unui rabin, îndelung
instruit în tainele ezoteriei Scripturilor Mozaice ; a Legilor din Torah. Opţiunea lui
Saul de a deveni misionar
al Evangheliei lui Iisus, va avea
un rol capital în evanghelizarea popoarelor ‘închinătoare la idoli’ din spaţiul
mediteraneean în următorii treizeci de ani. Tăria
de caracter a omului din tribul Saul, asociată cu energiile ezoterice investite, o dată cu Botezul prin
Spiritul Sfânt, pentru a însănătoşi bolnavii ; harul său de orator şi organizator al formelor de cult creştin şi a ritualului din cadrul comunităţilor creştine pe care le va înfiinţa, vor deveni toate adevărate arme. Cu ele va înfrunta pe detractorii săi din propriul neam,
pe administratorii imperiului Roman, dând SPERANŢĂ celor ce
căutau un reazem sufletesc în faţa
vicistitudinilor vieţii.
De aceea, dimensiunea destinului său singular, modului în care cu ‘mâinile goale’
a înfruntat cele mai tari
centre de putere religioasă
(din Ierusalim, Antiohia, Atena, Roma) şi civilă din acea vreme, merită
urmărită nu numai în plan apostolic,
ci ca un exemplu al FORŢEI PE CARE O GENEREAZĂ LA O FIINŢĂ UMANĂ DĂRUIREA”.
Sunt aduse
date de referinţă privind
şi Evanghelizarea de la Roma,
consemnate de Josefus Flavius. Apoi, autorul se referă la Prima evanghelizare
a lui Petru în Cipru, Misiunile apostolice în Macedonia şi Grecia, Şcoala de iniţiere creştină
de la Efes. Autorul caută semnificaţiile adânci ale acestei mişcări de
încreştinare a păgânilor
şi a iudeilor din primele veacuri de după Învierea lui Cristos.
Capitolul
IV este destinat Rupturii din interiorul
Comunităţii evreilor creştini de la Ierusalim, Procesul lui
Pavel, aducerea lui la Roma.
În continuare Vasile Mesaroş
Anghel prezintă un Breviar de fapte
istorice privindu-i pe evrei şi pe
creştini la Ierusalim, conform cu Faptele Apostolilor II, un fel de
cronologie a evenimentelor începând cu anul 63, conducătorii iudei şi
împăraţii romani care i-au prigonit pe creştini, continuând
cu anii ocupaţiei bizantine din 284 când Conducerea Imperiului este
împărţită între Diocleţian (de
Apus) şi Maxenţiu (de Răsărit).
Date de referinţă: 311 – La sfârşitul vieţii,
imperatorul Galeriu
decretează toleranţa religioasă pentru creştini, iar între
306-335 Constantin cel Mare – Imperator, îl învinge pe Maximus
la Ponte Milvio (pe Tibru)
sub semnul crucii lui Isus (crucea în şase colţuri).
În 325 are loc Conciliul ecumenic de la Niceea care defineşte criteriile de
apartenenţă la <catholica eclesia>, principalele articole de Crez:
“Acceptarea
tezei fundamentale :
‘Fiul este Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, Dumnezeu
adevărat din Dumnezeu adevărat, generat nu creat, consubstanţial
cu Tatăl’.
Ordinea scaunelor
episcopale : Roma, Alexandria, Antiohia;
Aria de jurisdicţie a
episcopilor celor trei patriarhii.
Data Paştelui stabilită
de comun acord (nu s-a respectat datorită diferenţelor de calendar
între Orient şi Occident).
Celibatul clericilor (cu care nu vor putea locui decât mamele şi
surorile).”
Sunt
prezentate date importante din Anii ocupaţiei califilor (638-1099) – Expansiunea
Arabă punându-şi amprenta pe locurile şi viaţa
creştinilor. În anii ocupaţiei cruciaţilor (1099-1291) – luptele
duse pentru eliberarea Mormântului Sfânt. Apoi autorul se referă la Anii ocupaţiei mamelucilor (1291-1516) “Mamelucii
înving pe cruciaţi în bătălia de la Accra. Restabilesc regimul
musulman pe sistemul de organizare autarhică. Astfel Palestina este
izolată de regatele creştine. Este interzisă intrarea
călugărilor creştini, de teamă că vor introduce o
dată cu venirea lor perceptele inchiziţiei. Mamelucii permit
întoarcerea Evreilor. Fenomenul se va amplifica după Salv
Conductul dat de Vatican (1488) prin care evreii persecutaţi pentru
credinţă de inchiziţie pot pleca în Palestina. Astfel va începe
o mişcare umană de Reântoarcere a Evreilor
în Palestina. Ea va dura, cu variaţii de intensitate, până în secolul
XX. În schimb
comunităţile creştine se vor diminua, menţinându-se mai
mult pe teritoriul actualului Liban (Ritul Maronit). Dominaţia
Mamelucă se termină o dată cu invazia otomană”.
Urmează anii Ocupaţiei Otomane (1516-1917) când
trupele Imperiului Otoman ocupă Palestina şi Egiptul în urma
bătăliei de la Debek.
Date importante aflăm şi despre Ocupaţia
britanică – 1917-1948, între
“1939-1945 Holocaustul evreilor în
Europa. Interdicţia emigraţiei de către britanici va mări
enorm numărul victimelor. Apar organizaţii evreieşti care aduc
ilegal grupuri de evrei în Israel şi organizează atentate la
Ierusalim împotriva armatei Britanice”. Şi în
sfârşit constituirea Statului Eretz Israel (1948). Sunt aduse date la zi
despre situaţia statului evreu din
punct de vedere religios: “la Ierusalim există o comunitate de
Evrei creştini de circa 3.000 de oameni, provenită din
căsătorii mixte. Nu este bine văzută de conaţionalii
lor mozaici. Există deasemeni creştini de origine palestiniană
(de rit maronit, ca şi creştinii din Liban), mai ales la Bethleem,
Ramala, în Cisiordania.
În
contemporaneitate există câteva curente pro creştinism de sorginte
iudaică. Menţionez pe cel al Iudeilor Mesianici. Iudaismul Mesianic
este o mişcare religioasă al cărei aderenţi susţin
că Isus din Nazaret (cu numele evreiesc ‘Yeshua’) este, pe de o parte,
Messia Evreilor reânviat, pe de alta parte având o origine divină. În 1993 erau 160.000 adepţi în Statele Unite
şi 350.000 în lume. În 2003 existau
circa 150 sinagogi Mesianice în Statele
Unite şi cca 400 în lume. Evreii Mesianici practicanţi se
consideră observanţi autentici ai Torei şi de formaţie
Culturală Iudaică. Mesianismul Iudaic este considerat de Evreii de
Rit Mozaic şi de multe rituri creştine ca fiind o
formă de Creştinism. Mesianismul Iudaic s-a format în Sec. XIX.”
Un
capitol aparte se referă la două personalităţi la care
Vasile Mesaroş Anghel face referire: „Nicolae
Bălan şi Alexandru Şafran – doi
cavaleri ai Apocalipsei secolului XX” – „doi copii ai aceluiaşi popor:
<Poporul lui Dumnezeu> care au salvat 700.000 de suflete.”
Primul, Nicolae Bălan – preot creştin ortodox, participant activ
la actul Unirii de la 1918, în anul 1942 este Episcop de Sibiu şi intim al
Mareşalului Ion Antonescu iar cel de-al doilea, Alexandru Şafran –
cel mai tânăr Mare Rabin al Comunităţilor Evreieşti din
România în cea mai grea perioadă: Şoahul anilor ’30-’40 din secolul XX. În urma
apelului Marelui Rabin Alexandru Şafran către episcopul Nicolae Bălan se
împiedică deportarea acestui număr impresionant de evrei şi
salvarea lor.
Aparent fără
legătură cu subiectul în cauză, Vasile Mesaroş Anghel îi
face un portret admirabil Papei Ioan al XXIII-lea, “Papa Buono”, care a ajutat
populaţia evreiască printr-o multitudine de acţiuni.
Însuşi testamentul spiritual al
Papei Ioan al XXIII-lea este o mărturie exemplară despre calitatea de
creştin şi de Păstor al Bisericii Universale:
"M-am născut sărac, dar ca un copil al unor oameni
cinstiţi şi modeşti şi sunt fericit să mor sărac,
după ce am împărţit săracilor şi sfintei Biserici care
m-a hrănit, ceea ce mi-a stat, de altfel, într-o foarte modestă
măsură la dispoziţie în calitatea mea de preot şi episcop,
în funcţie de cerinţele vieţii mele simple şi modeste.
Mulţumesc lui Dumnezeu pentru acest har al sărăciei, pe care
încă din tinereţea mea l-am lăudat: ca preot al Preasfintei Inimi, o sărăcie adevărată.
Ea mi-a dat tăria să nu cer niciodată nimic, nici post, nici
bani, nici favoruri, nici pentru mine, nici pentru ai mei sau pentru prieteni”
se confesa în faţa Domnului, Angelo Roncalli în
adevărată tradiţie a Sfântului Francisc de Assisi,
pe care l-a venerat.”
În final, autorul aduce o
argumentaţie pentru lucrarea sa: “Am întocmit acesată documentare respectând o recomandare
emisă acum 37 de ani de un manager indian: suficient de scurtă ca
să trezească interesul, suficient de lungă să acopere
esenţialul. Las celor care o vor lectura a decide dacă am reuşit
sau nu. Îl dedic preoţilor: paroh Ioan Solomon, dr. Fabian Măriuţ (de la Parohia Romano - Catolică
Popeşti Leordeni – Romania)
pentru sprijin, înţelegerea şi răbdare.”
O
lucrare interesantă, instructivă,
care invită la toleranţă religioasă, la
înţelegere şi pace în numele aceluiaşi Dumnezeu care ne
susţine pe toţi, indiferent de religie, confesiune, rasă,
cultură şi civilizaţie.
Un
studiu amănunţit şi pertinent care poate fi de folos pentru
înţelegerea celorlalte religii ori confesiuni, ce urmăresc ca scop
final Iubirea de semeni – garanţia
că vom face parte din aceeaşi Împărăţie
veşnică, spre mântuirea sufletului nostru.
TEOLOG CEZARINA ADAMESCU,
22 MAI 2010
***
Propuneri si contacte : editura.online@gmail.com
Situl aparţine ARP -
ASOCIAŢIA ROMÂNĂ PENTRU PATRIMONIU