O CARTE A
TRĂIRII ŞI A MĂRTURISIRII
SIHASTRUL
DE LA ROHIA -
UN
DĂRUITOR CARE A DOBÂNDIT VEŞNICIA
Nicolae Steinhardt. Între lumi. Convorbiri cu Nicolae
Băciuţ, Ediţia a V-a (Revăzută şi
adăugită), SEMĂNĂTORUL, Editura Online, februarie 2010
Cine nu-i cunoaşte biografia
şi opera postumă a Parohului de la Rohia are acum un prilej
binecuvântat de a-l afla pe autorul „Jurnalului
fericirii” - conceput mental în închisoare unde
ispăşea o vină imaginară şi anume, faptul că nu
şi-a trădat prietenii.
Evreul convertit la
ortodoxie în spirit ecumenic, botezat de părintele Mina Dobzeu în
celulă, cu „apă
viermănoasă şi cu Duh rapid” – devenit după eliberarea
din 1964, exemplu de creştin şi aflându-şi liniştea în
umbra luminoasă a mănăstirii maramureşene, un om cu o minte
ascuţită şi cu un spirit înalt care ne-a lăsat o
moştenire nepreţuită: cuvintele sale, devenite axiome,
iată-l acum, evocat de profesorul Nicolae Băciuţ, cel care a
avut privilegiul de a-l întâlni şi a coresponda cu această
personalitate zdrobitoare a culturii româneşti. Documentele inedite din
cartea aceasta, stau mărturie.
Mărturisesc că
l-am iubit enorm pe părintele Nicolae, că m-a fascinat într-atât
încât, neavând una din cărţile lui, am fost nevoită s-o împrumut
şi s-o înregistrez pe casete audio, pe care le-am ascultat până le-am
învăţat pe de rost. Mărturiile lui, concretizate în
întrebările pe care i le punea Zaharia Sângeorzan, erau ale unui vizionar
care vedea lumea mileniului trei condusă de haidamaci şi de lichele,
în timp ce intelectualii români ajungeau la limita subzistenţei. El mi-a
oferit modelul sfinţeniei, spunând că sfinţenia (citez din memorie)
– nu consistă în zilele noastre în a te urca pe un stâlp şi a
trăi acolo, ori a te refugia într-o peşteră, mâncând
rădăcini şi bând apă doar din izvor, sfinţenia
contemporană înseamnă, a trăi în mijlocul lumii, în vacarmul
lumii, şi a-i accepta pe oameni aşa cum sunt, cu toate
calităţile şi defectele lor. Aceasta este adevărata sfinţenie, la
fel cum, bucuria perfectă în viziunea Sfântului Francisc înseamnă, a
te considera cea mai neînsemnată persoană, a-l urma pe Isus Cristos
răstignit şi sărac şi a-i duce crucea, aidoma lui Simon din
Cirene, fiul lui Rufus, pe Via Crucis.
Un sihastru (retras de
bunăvoie din lume) – care, în mod paradoxal, era înconjurat de lume,
căutat, interpelat.
„Părea mai degrabă
rătăcitor printre oameni, o apariţie insolită şi
contrariantă, coborâtoare parcă din alte timpuri. Mai ales tinerii
căutau să-i fie aproape – îl priveau şi-l ascultau cu
religiozitate, ca pe un sfânt” - îl prezintă Nicolae
Băciuţ în textul care ţine loc de Prefaţă. Poate Constantin Noica mai
trezea aşa un interes din partea discipolilor săi, Andrei Pleşu,
Gabriel Liiceanu ori studenţii de la filozofie care veneau la
Păltiniş doar ca să stea de vorbă cu filozoful.
Ori Petre Ţuţea care
atrăgea şi el ca un magnet valuri de curioşi care veneau să
stea de vorbă cu el, deşi bolnav şi bătrân, să-i afle
părerea în legătură cu
mersul societăţii.
Oameni diferiţi structural, dar care erau animaţi de
aceeaşi dragoste pentru cultura românească, pentru neam, pentru
Istorie, pentru limba română.
Cine a avut şansa să-i
vadă, fie şi pentru câteva clipe, se poate considera privilegiat.
Şi Nicolae Băciuţ chiar este un asemenea om. Sunt perfect în
asentimentul său că a recurs la stratageme nevinovate pentru a-i
capta atenţia şi a-l cunoaşte mai bine, şi eu aş fi procedat
la fel, dincolo de timiditatea sufocantă care mă caracterizează:
aş fi sfărâmat barierele
temerilor şi m-aş fi înfăţişat (în scris) acestui mare
gânditor vizionar, spunându-i tot ce am pe suflet, aşa cum a făcut
semnatarul cărţii de faţă, spre şansa noastră
care acum, ne înfruptăm din dulceaţa gândirii lui: „Cum n-am avut şansa să mă
apropii prea mult de N. Steinhardt – erau toate locurile ocupate, aş spune
acum, cu amărăciune – am recurs la un mod mai puţin
obişnuit de a-l cunoaşte, dincolo de scrisul său, pe acest
Sfânt: am început să-i scriu şi apoi să-l „provoc”, scrisoare
după scrisoare, cu câte „un lot” de întrebări”.
Aşa aş fi procedat şi cu
părintele arhimandrit Ilie Cleopa,
şi cu marele duhovnic Teofil Pârâianu pe care am avut şansa
să-l văd la câteva
întruniri cu publicul în urbea mea, dar
nu am avut curajul să mă apropii. În schimb i-am sorbit cu nesaţ
cuvintele şi mi le-am notat cu grafit, direct pe inimă.
Şi mai mărturisesc că
din totdeauna m-au atras magnetic cărţile de memorialistică,
jurnale, corespondenţă, evocări şi biografii, pe care le
găsesc şi acum captivante. Le citesc cu cea mai mare
plăcere cu mai multă
râvnă decât ca pe romanele de acţiune, cărora, în cele din
urmă le uit subiectul şi
personajele.
O lume în altă lume. O picătură de lume. O lume despre
altă lume. O lume „între lumi”.
Şi iată că-mi amintesc
cuvintele Mântuitorului: „Voi nu sunteţi din lumea aceasta. Faceţi
parte din ea, dar nu sunteţi ai lumii.”
Este cheia de la care trebuie să pornim în lecturarea remarcabilului volum oferit de Nicolae
Băciuţ despre Părintele Nicolae de la Rohia.
În condiţiile vitrege de comunicare epistolară
pre-revoluţionară, când pereţii aveau urechi, când
corepondenţa şi intimitatea
intelectualilor erau violate, cei doi întreţin o
legătură spirituală pe
calea scrisului. Materialul acesta inedit este deosebit de preţios pentru
că relevă, nu atât caracterul ferm şi demn al semnatarilor
scrisorilor, cât, curajul şi eroismul cu care înfruntau ostilitatea
regimului, deosebit de vigilent în ceea ce priveşte „apărarea
integrităţii partidului” şi a conducerii.
„Această
carte mai este, deopotrivă, gestul unui tânăr scriitor care l-a iubit
şi preţuit pe N.Steinhardt, pe cel care a trăit voluptatea
vieţii prin voluptatea lecturii, voluptatea trăirii prin voluptatea
credinţei”, spune
Nicolae Băciuţ – într-o frază admirabilă care conţine
chintesenţa lucrării.
Volumul mai conţine şi trei alte
documente rare: dialoguri cu apropiaţii Părintelui Nicolae, Alexandru
Paleologu, Mircea Oliv şi Ioan Pintea, ultimul fiind un discipol care a
alcătuit şi o minunată
carte evocatoare despre N. Steinhardt.
Gânduri, concepte, idealuri,
profesiuni de credinţă, toate
adunate în scrisorile-interviu pe care Nicolae Băciuţ le adresa
părintelui Nicolae. Aria tematică
a epistolelor este deosebit de diversă, legată de biografie,
viaţă, profesiune,
cultură, cărţi etc. atât cât se puteau formula în acea
perioadă de nefericită glorie
a regimului totalitar şi datează încă din anul 1986, apoi
anul 1987, având locaţii
diferite, cu doar câţiva ani
înainte de plecarea marelui duhovnic la cele veşnice.
Cei doi, la iniţiativa
profesorului Băciuţ, îşi propun, prin dialogul lor să
descifreze „câteva din semnele lumii”. Profesorul
se întreabă, firesc, „câtă
biografie a intrat în cărţile sale? Câtă viaţă atâta
literatură!” Dar practic, se iscau zeci şi zeci de întrebări
dintr-una singură, în valuri concentrice, pe care, nu întotdeauna le putea
adresa, din motive lesne de înţeles, dar şi dintr-un imens respect şi preţuire
pe care le purta omului spiritual
şi duhovnicului, pe care nu-l poţi întreba orice.
Ideea
este că, „Opera în sine
stă dincolo de biografia cea mai amănunţită, mai exactă
ori mai picantă” - nu biografia face opera şi nici opera nu
creează biografii anume, deşi
sunt legate. Opera transcede orice fel
de biografie, cu condiţia să fie remarcabilă. Nicolae
Băciuţ îi „smulge” mărturisiri
preţioase:
„Mărturisesc: nu mă pândeşte
deloc dorinţa multor amatori de literatură de a şti „cine e cel
pe care-l citesc”, spune
Nicolae Steinhardt şi continuă: „dar
atenţia mi se concentrează asupra operei şi persoana
scriitorului o disting mai mult în penumbră, estompată oarecum în
aura textului, în „haloul” ei luminos”.
În virtutea acestei convingeri, el a oferit foarte
puţine date biografice contemporanilor săi, în diverse reviste
culturale. „Am arătat acolo (în
revista Opinia „studenţească– n.n.) cât de hotărâtoare a fost pentru mine întâlnirea cu Predoslovia
la Întuneric şi lumină de Al. Brătescu-Voineşti. (...)Păşind
de la literar la existenţial, nu ascund că am fost adânc marcat de
anii 1959-1964”.
Picături nestemate din gândirea
steinhardt-iană sunt presărate pe tot parcursul convorbirilor dintre
cei doi, inclusiv din documentele inedite, scrisori, dialoguri, mărturii.
În toate îl regăsim pe filozoful culturii universale Nicolae Steinhardt,
pe teologul şi pe monahul creştin care a împletit în chip fericit
vorba cu fapta, a cărui biografie
de excepţie îl plasează în rândul persoanelor care au suferit pentru
dreptatea, idealul şi credinţa lor. Un suferitor
desăvârşit, un creştin care s-a jertfit până la capăt
pentru a-şi urma Modelul Suprem, pe Isus Cristos.
Însă, aşa cum a
mărturisit, „Opera în sine, ca
atare, stă dincolo de biografia cea mai amănunţită, mai exactă
ori mai picantă, ea „scapă” biografiei, stă probabil chiar
dincolo de puterea de înţelegere a celui care a compus-o, mai bine zis”.
Cine ar fi crezut, văzând şi
răsfoind „Jurnalul fericirii”
că autorul a conceput cartea în cea mai neagră perioadă a vieţii
sale, în condiţii sordide, supus la umilinţe de neînchipuit, bolnav,
torturat, supus anchetelor timp de mulţi ani la rând, silit să nu
doarmă, înjosit şi chinuit în fel şi chip, că acolo, în
mijlocul iadului, acest om de excepţie şi va găsi pacea şi
fericirea, acea linişte şi
împăcare pe care numai Isus Cristos ţi le pot oferi
şi nu aşa cum le oferă lumea?
Deşi este o carte de
memorialistică, având personaje şi însemnări reale, ea poate fi
considerată din toate punctele de vedere o capodoperă a genului, a
literaturii concentraţionare, o mărturie zguduitoare despre abuzurile
care s-au făcut în regimul trecut, despre suferinţa umană
împinsă până deasupra limitelor suportabile, dar, în acelaşi
timp, despre solidaritatea care s-a creat între oameni de caracter, oameni de o
tărie morală şi demnitate exemplare. Aceştia au rezistat
ororilor puşcăriilor comuniste doar fiindcă aveau o
motivaţie trainică. Şi aceasta le-a fost de ajutor.
În dialogul închegat între cei doi
intelectuali de marcă, sunt definite şi explicate concepte,
categorii, termeni uzitaţi în
cultură, în telogie, în filozofie, în artă. Erudiţia
Părintelui Nicolae de la Rohia este copleşitoare, intimidantă.
El oferă prototipul intelectualului de rasă dintre cele două
războaie mondiale, vorbitor al câtorva limbi de circulaţie
internaţională, citind cărţi în original, cultivându-se în
orice împrejurare, hrănindu-şi spiritul cu cele mai prestigioase
capodopere ale culturii şi civilizaţiei universale. Şi e destul
să amintim volumul „Escale în timp şi spaţiu” (editura Cartea Românească,
Bucureşti, 1987 – n.n.), ori, „Îmtre viaţă şi
cărţi” , ca să ne
dăm seama de erudiţia lui, ori volumul „Primejdia mărturisirii”.
Se remarcă la Nicolae Steinhardt,
în convorbirile sale cu discipolii şi cu unii prieteni, nu tonul didactic, ci acela de om sfătos,
pilduitor în varii împrejurări, încât, orice amintire, orice istorisire ieşită
din gura sa, deveneau parabole, legate
de alte şi alte istorisiri din întreaga lume. A fost şi a rămas
un spirit enciclopedist.
Linia sa directoare în viaţă
şi-a expus-o, nu o dată, ci de
fiecare dată, dar,
viz-a-viz de
sintagma lui Constantin Noica, „performanţă
culturală” a tinerilor
aspiranţi la glorie, el spunea: „Performanţele
culturale”? Da, desigur, da, mă rog. Mai degrabă aş pune
accentul pe isprăvi de caracter, de ţinută (cum îmi place a
zice), de etică artistică şi umană. Pricini de întristare
şi dezamăgire sunt multe. Dar am încredere şi nu încetez a trage
nădejde. Sentimentele pe care tinerii ar trebui să le cultive cu
precădere? Al libertăţii şi al respectului de sine. Apoi
să nu uităm, talentul nu-i o marfă bună de pus în
circulaţie şi destinată vânzării; talentul nu-i un bun
interschimbabil; drept vorbind, nu-i proprietatea celui talentat; e un depozit;
nu e o marfă, e o taină, un sacrament cum spun catolicii. Trebuie dat
la rodire cu grijă
multă şi cuviinţă. Sau ca să
vorbim în termeni mai puţin făloşi: talentul e în situaţia
militarului în uniformă: se cade să se supravegheze când iese în
oraş”.
Iar în legătură cu destinul unui
scriitor şi cum se poate rata acesta, Nicolae Steinhardt a avut o
părere tranşantă:
„Depersonalizarea,
acesta-i pericolul de moarte. Nu cantitatea, nu succesul, nici chiar
desăvârşirea stilistică ori nativă, important e să fi
spus ce avea de spus, tot ce avea de spus, a se fi luptat cu el însuşi, cu
„întâmplările”; important e a nu sfârşi copleşit de regrete,
melancolie şi căinţă”.
De fapt, orice frază,
propoziţie,cuvânt rostite de Steinhardt, dovedeau chizbuinţă,
pricepere, discernământ, răspundere, temei, valoare, judecată temeinică,
îngăduinţă, cultură dusă la înălţimile
elitismului şi, în acelaşi timp, deschidere către celălalt
şi mai ales, modestie.
Un om modest, cinstit şi drept.
Un om de toată isprava. Părintele Nicolae. O emblemă a
românismului autentic. Pe care-l obseda, la vârsta de 70 de ani,
următoarea întrebare: „Ce întrebare
mă obsedează în prezent? Aceasta: care-i soarta sinei, a sufletului
după ce se desparte de trup? Ce-are să-i fie eului meu după ce
voi muri? (Nu uitaţi: adineaori vă spuneam că am împlinit
şaptezeci de ani în 1982”).
Cele
cinci scrisori document trimise domnului Nicolae Băciuţ în vara
şi toamna anului 1986 de la Rohia, dezvăluie un Steinhardt cu o
căldură sufletească aparte, cu un cult deosebit al prieteniei
şi al legăturilor spirituale şi culturale de înaltă
calitate. Modul de adresabilitate este plin de reverenţă şi
relevă o educaţie aleasă şi o anumită artă şi măiestrie epistolară. O altă trăsătură de
caracter admirabilă a lui Nicolae Steinhardt a fost fermitatea în
convingerile sale şi neadmiterea vreunui compromis:
„Vă rog să fiţi atent la
textul trimis Consiliului. Pot fi ştersături, dar nu admit pentru
nimic în lume adaosuri ori schimbări de sens. Contez pe vigilenţa
şi buna Dv. credinţă. N’aş vrea să-mi fie modificate
gândurile. Mai bine: să nu apară! Fireşte că nu mă
opun la scoaterea unor pasaje ori la f. mici modificări de termeni.
Cu multă şi aleasă afecţiune,
N. Steinhardt”.
Conştient că opera sa,
tipărită sau nu, va constitui pentru români o moştenire
valoroasă, Nicolae Steinhardt nu a admis niciodată să fie
modificată. În acest sens, îi atenţiona pe redactori şi pe
colaboratori să tipărească textul aşa cum fusese conceput.
Foarte generos cu scriitorii, în chip
deosebit cu cei tineri, Părintele Nicolae îi încuraja şi-i promova în
demersurilor lor literare, scriind despre ei şi răspunzându-le cu
bunăvoinţă şi generozitate la scrisori. Unul din numeroasele gesturi de generozitate
scriitoricească, a fost acela de a scrie o cronică despre cartea domnului Băciuţ „Muzeul de iarnă”, apărut la
Dacia, în 1986, text publicat în revista Tribuna
50/1986), ce relevă abilităţile de critic şi
istoric literar ale părintelui.
„Am
găsit cu bucurie şi nu fără emoţie la Nicolae
Băciuţ una din marile obsesii ale Poeziei din vremea tinereţilor
mele: ideea poemului ca operă impecabilă, ca ideal absolut, unic,
suprem, atotîmbărbător şi atotbiruitor al oricărui
cutează să scrie versuri. Numai în anii ’20 s-au mai închinat
vocabule aşa convinse şi fierbinţi Poemului. Pune-ţi masca
şi vino… sună asemenea unui îndemn din vremea
suprarealismului începător. Aşa fiind,
firesc e ca rolul de frunte la Nicolae Băciuţ să-l joace
cuvintele, cărora mereu li se destăinuie, pe care le solicită,
cărora le poartă sfruntat respect, care-l răpesc în euforie
şi-l supun caznei”. (Două
texte poetice)
O caracteristică a textului critic steinhardt-ian este folosirea
persoanei a I-a plural cu referire la sine, în loc de persoana a I-a
singular, gest de reverenţă şi curtoazie, caracteristice unei
persoane bine crescute, al cărei cod etico-moral şi de bune
maniere, este desăvârşit.
Continuând interviul epistolar, Nicolae Băciuţ îi
solicită părintelui de la Rohia
să-i vorbească despre cea mai îndepărtată imagine a
copilăriei sale, iar acesta îi evocă imagini din primii ani de viaţă, chipurile
părinţilor, al tatălui, a cărui trăsătură
principală de caracter era curajul, al mamei, care se remarca prin
bunătate sufletească, modele desăvârşite pentru copilul
Nicu.
„Tata a
fost un om curajos, de la el deţin convingerea că suprema calitate a
omului e curajul, că fără curaj toate celelalte se
diluează, pier, nu fac doi bani. Purtarea lui şi cuvintele pe care mi
le-a spus în momentul plecării mele
spre a fi arestat (avea optzeci şi doi de ani)
m-au însoţit (tonic) pe toată durata detenţiei şi le
consider nu mai puţin vrednice de respect ori mai puţin frumoase
decât faimosul „merde” al lui Cambourne la Waterloo. Tata: „Vezi să nu
mă faci de râs, să nu fi jidan fricos, să nu te caci în
pantaloni”.
Pentru el orice om lipsit de curaj – fie acela român,
evreu sau de orice altă naţionalitate – se bucura de calificativul
„jidan fricos”. La puţini am văzut atâta dispreţ pentru
laşitate.
Iar maică-mea era poreclită Bunătate.
Mi-o amintesc dând bucăţele de zahăr („zahăr cubic”) cailor
înhămaţi la trăsurile care, pe vremuri, îşi aşteptau
muşteriii de-a lungul trotuarelor”.
O altă calitate morală a
părintelui Nicolae a fost sinceritatea. El dezvăluie cu multă
sinceritate şi fără
menajamente ori subterfugii de prisos,
amănunte despre sine care pe alţii i-ar dezavantaja. Dar, transpunând
totul într-un fin umor şi o autoironie de înaltă clasă, toate
aceste presupuse defecte ale sale, despre care vorbeşte, deveneau la el, calităţi.
Totodată el zugrăveşte cu
o căldură aparte, chipul prietenului său din tinereţe
Manole Newman, „un ovrei conservator,
român „de dreapta”, deştept foc, băiat cult, intrasingent şi
necruţător, care m-a vindecat de consumarea opiului.
Opiul fiind, fireşte, acel din definiţia lui
Raymond Aron: le socialisme est l’opium des intellectuels. Fecior de mici
burghezi din Olteniţa, se considera român absolut (şi era: prin grai,
înfăţişare, caracter, impetuozitate, înţelepciune). Lui îi
datorez a fi cunoscut socialismul izvoarelor autentice şi al
realităţii. Mi le-a dezvăluit fără menajamente”.
Dialogul continuă cu evocarea
primei sale învăţătoare, doamna de Branzky, o personalitate
originală şi puternică. „Vorbea vreo opt limbi, citise toate
cărţile, avea un caracter de fier şi o inteligenţă
sclipitoare.
Cartea ei de căpătâi era Cântecul
Nibelungilor. Cred că îl ştia pe dinafară şi că, în
taină, se închina zeilor Walhallei.
Mi-a dat între 8 şi 12 ani, să citesc
capodoperele literaturii universale, toate, fără cruţare, pe
nerăsuflate: Tasso, Camoens, Goethe, Shakespeare, Balzac, Tolstoi,
Ariosto, H. St. Chamberlain, Homer, Vergiliu, Dante, Sofocle, Rousseau, Racine,
Saint-Simon, Chaucer… admirabilă, nemaipomenită femeie, al cărei
elev am avut nemeritata cinste să fiu. Îmi acordase prietenia şi
încrederea ei. A dispărut brusc din
viaţa mea (ca Mary Poppins) – nu o uit nici o clipă”.
Aici trebuie să deschid o
paranteză imaginară şi să mărturisesc un lucru. Se
întâmplă ceva ciudat cu mine personal
pe parcursul lecturării acestei remarcabile cărţi.
Dacă, citind vreo carte, sunt nerăbdătoare să ajung la
final, să văd ce se întâmplă, pe aceasta o vreau nesfârşită, pentru a mă putea înfrupta şi gusta
din ea pe îndelete, cât mai mult. Ca pe o ciocolată cu lapte şi
alune, care-ţi place mult dar din care vrei să păstrezi aroma
şi deliciile şi pentru a doua zi. Şi de aceea nu guşti
decât cu pătrăţica.
Între lumi - cartea domnului Nicolae Băciuţ
despre Nicoale Steinhardt, este pentru mine o astfel de delicatesă
rară.
Cu infinită modestie şi cu o
anumită măreţie a smereniei, Nicolae Steinhardt
mărturiseşte prietenului său
despre „semnificaţiile
multiple ale lui a scrie”:
„–– Încă nu le-am înţeles, e aici un mister
pe care nu mă sfiiesc a-l numi
cutremurător.
Vorbirea şi scrisul – pentru o specie parcă
rătăcită în imensităţi galactice – reprezintă
desigur mijloace de solidarizare şi mângâiere, un soi de „refugiu”. Ele ne
leagă unul de altul, ne îngăduie să credem că avem un rost
în cosmos, ele – ca manifestări ale gândirii şi sufletului – ne
îngăduie să nădăjduim că nu suntem sortiţi numai
a deveni material absorbit în final de o
gaură neagră”.
Tot în contextul scrierilor Părintele
Nicolae oferă informaţii autobiografice despre experienţa
cutremurătoare pe care a trăit-o în închisoare, ceea ce l-a îndemnat
să scrie mai târziu „Jurnalul
fericirii”, precum şi
peripeţiile prin care a fost nevoit să treacă din pricina acestui manuscris.
„Se cuvine să-ţi mărturisesc: îmboldit
de bunul şi dragul meu răposat prieten Dinu Pillat, am scris, în 1969
– 1971, o relatare a trecerii mele de la iudaism la creştinism şi a
procesului „lotului intelectualilor mistico-legionari” din care m-am pomenit a
face parte. Relatarea a luat în mare măsură înfăţişarea
unei autobiografii şi proporţiile unui destul de voluminos manuscris.
În urma unui denunţ, manuscrisul (intitulat Jurnalul fericirii) mi-a fost
confiscat de Securitate în 1972. În 1975, în urma intervenţiei Uniunii
Scriitorilor, mi-a fost restituit, spre a-mi fi din nou confiscat în 1984
şi depus la Arhivele Statului. Cele spuse de mine mai sus apar, mai pe
larg şi-n altă formă, în Jurnalul fericirii.
Se cădea să-ţi fac această
mărturisire.
Confiscarea cea de a doua, din 1984, se datorează
tot unui denunţ, al unor scriitori care au vizitat biblioteca
mănăstirii Rohia şi-au înştiinţat organele de drept
că ea constituie „o filială a Europei Libere” (aceasta fiindcă
au găsit aici volume de Mircea Eliade, Emil Cioran, Monica Lovinescu etc.
oferite mie când am fost la Paris în 1979 –1980, şi aduse legal în
ţară.)
Dar, destul. Poate că te-am vindecat de ideea
continuării unui dialog cu un fost bandit şi client statornic al
Securităţii.
Cu sinceră afecţiune şi alese
simţăminte,
N. Steinhardt”
P.S. 2
Câţiva spirişti: Mircea Eliade, Constantin
Noica, Arşavir Acterian, Haig Acterian, Al. Paleologu, Alex Elian
(elenist, bizantinolog, istoric), Alex. Ciorănescu, Dinu Pilat, Bedros
Horasangian, Barbu Brezianu, Octavian Paler”.
Se cuvine să fac o precizare. În
această prezentare uzitez mult citatul original pentru tinerii care nu
cunosc aceste amănunte şi n-au avut încă şansa de a-l citi
pe Nicolae Steinhardt.
Se ridică probleme de
critică şi istorie literară deosebit de pertinente şi cât
se poate de actuale. La întrebarea: „Prin
ce credeţi că s-ar putea
manifesta curajul criticului?” – Nicolae Steinhardt răspunde: „cât priveşte talentul criticului, cred
că stă în capacitatea de a admira (André
Gide) şi în puterea discernământului.” Iar cât
priveşte obstacolele care ar sta în calea criticului pentru a formula o judecată de valoare,
acelaşi Nicolae Steihardt spune în
modul său direct: „–– Principalele: frica, incultura, graba,
spiritul de gaşcă, lipsa de bun gust (noţiune delicată),
necunoaşterea trecutului (spre a putea determina ce este cu adevărat
nou), lipsa de informaţii, lipsa sensibilităţii contemporane… Nu
pot fi înşirate complet de multe, multiple şi diverse ce sunt” .
La care adaugă puţin mai târziu: „-––
Mai întâi să adaug la răspunsul precedent: invidia, răutatea,
complezenţa…”
Totodată, cărturarul
precizează: „Criteriul adevărat
e al calităţii, nu al firmei. Textul literar se poate făli numai
cu meritele sale intrinsece, nu cu apartenenţa la
o tabără sau alta.”
Nicolae Băciuţ îl provoacă
monah să-i vorbească despre solidaritatea literară, despre
spiritul de fraternitate şi conceptul de libertate. Şi răspunsul
este tranşant:
„S-ar zice că trăim astăzi, în lumea
literară, sub întreitul semn al însingurării, al fricii şi
găştilor sordide. Scriitorii ar trebui să-şi dea seama –
lucru mai mult decât elementar – că pentru ei mai ales solidaritatea
şi frăţia sunt condiţia existenţei şi a
libertăţii lor”.
Probleme cât se poate de acute ale
mişcării culturale şi artistice din toate timpurile, abordate
direct, cu mult tact şi curaj. Iar din acest punct de vedere, reporterul
Nicolae Băciuţ se dovedeşte un profesionist
desăvârşit, atingând punctele nevralgice, punctele cheie ale
actualităţii şi încercând să le dezbată şi, atât cât îi stă
în putere unui intelectual, să
le limpezească. Astfel
încearcă să lămurească sintagma, ori conceptul de eroism la scriitorii români de ieri
şi de azi.
„–– Citez în continuare, de dragul ideii, dintr-un alt
text al lui Malraux, despre eroul istoriei, … susceptibil, cred, să
descopere prin darul acesta al fraternităţii care se naşte în
bătălii, ceea ce ar putea fi sfinţenia. Această umanitate
de astăzi, sfâşiată, înnebunită, n-a încetat, de la
lagărele de concentrare până la câmpurile de bătălie,
să producă sfinţi şi eroi.” Îmi stăruie în minte
şi un articol al d-voastră, Eroismul
la români, publicat în Vatra. De aici întrebarea: se poate vorbi de eroism
la scriitorii români de ieri şi de zi?”
Nicolae
Steinhardt, chiar dacă nu lămureşte pe deplin acest concept,
dă un răspuns pe măsura inteligenţei şi tactului
său: „Adevărul e că
românii sunt capabili de eroism, numai că sunt şi
înţelepţi, cuminţi şi raţionali şi capabili de
a-şi însuşi lecţiile istoriei. Curajul nu se confundă cu
temeritatea nebună ori prostească”.
Repet, şi o să repet de zeci de ori,
fiecare frază rostită de acest
cărturar este o axiomă. Fiecare cuvânt are miez, e o
chintesenţă veritabilă a unui discurs despre viaţă,
literatură, religie, filozofie.
Protagoniştii acestui dialog inedit presară dialogul
lor cu picături de mărgăritar din înţelepciunea clasicilor
şi modernilor din întreaga lume, cu o anecdotică proprie spiritelor
elevate, ceea ce constituie un prilej de
confort sufletesc deosebit.
Problemele ale vieţii,
naşterea şi moartea, relativitatea timpului, fericirea,
tinereţea, singurătatea,
tristeţea, ca şi concepte fundamentale, apoi credinţa, iubirea, speranţa ca şi categorii
şi virtuţi teologale, sunt
abordate prin prisma acestei cunoaşteri, nu atât livreşti, cât bazate
pe experienţă personală şi
pe multă erudiţie. Un text splendid, rotund, o adevărată
sărbătoare a spiritului românesc, datorată acestor doi
cărturari.
„În
legătură cu bătrâneţea, vară dreaptă cu moartea,
vă repet ceea ce am mai spus: nu cred că mizeriile
bătrâneţilor devin cu atât mai greu de răbdat cu cât ne putem
aduce aminte de timpuri fericite de altădată. Dante a greşit.
Fericirea trecută poate consola şi întări. Pentru mine aşa
stau lucrurile. Bolile, trădările, dezamăgirile, slăbiciunea
nu izbutesc să-mi alunge dragostea de viaţă şi accesele
copilăreşti de fericire”, spune părintele Nicolae de
la Rohia la întrebarea: „Cu ce sentimente
priviţi dv. Verbul a muri? –
pusă de Nicolae Băciuţ, după ce-l citează pe Daniel
Turcea cu inspiratul vers: „Ştiu,
vom muri, dar câtă splendoare”.
În privinţa conceptului de moralist
– Nicolae Steinhardt dă următoarea explicaţie: „–– Scriitorul nu are a fi moralist.
Ferească-l Dumnezeu de una ca asta! Alta e menirea lui: să işte
în mintea şi-n inima cititorului concluzii moraliste, mai bine zis morale.
Criticul, eseistul pot fi desigur, ei,
„moraliştii” în sensul dat cuvântului în secolele XVII şi XVIII.
Cât despre jurist, gândesc aşa: că dreptul
nu se confundă cu morala, contrar celor afirmate de profesorul George Ripert în La regle morale dans les obligations
civiles”.
Cât se poate
se succint, în trei cuvinte, Nicolae Steinhardt în mărturisirile sale
epistolare către Nicolae Băciuţ caracterizează viaţa
literară primei jumătăţi a secolului trecut, aşa cum a
perceptu-o el, ca tânăr autor:
„–– Prin libertate, autenticitate,
toleranţă.
Nu vreau să idealizez, să mă număr
printre acei bătrâni care tot spun că numai vremea tinereţelor
lor merită să fie trăită. Dar ăsta e adevărul: am
trăit într-o lume de bună calitate şi cu adevărat
viaţa literară se caracteriza prin cele trei substantive
înşirate mai sus de mine.”
Iar la întrebarea, dacă „Se poate despărţi scriitorul de
cărţile sale? De manuscrisele sale? Chiar dacă acestea sunt mai
puţin împlinite? (Suportul ultimei părţi a întrebării mele:
e un copil nereuşit mai puţin sau mai mult iubit de
părinţii săi?” părintele Nicolae are un răspuns pe
măsură:
„–– Adevăraţii scriitori îşi
păstrează manuscrisele ca ochii din cap. Exemplu categoric: lada de
manuscrise a lui Eminescu. N’a fost un sedentar, se tot muta, avea o fire
vagabondă, însă „lada” (cufărul) i-a fost ca o raclă cu
moaşte sfinte! E şi aceasta o dovadă puternică a
autenticităţii geniului său, a puterii sale artistice. Iar
Tolstoi spunea: îmi iubesc nevasta, dar mai abitir îmi iubesc romanul.
Troţchi, la Brest – Litovsk, în plină
elaborare a păcii separate, nu uita să-şi ceară
cufărul cu manuscrisele şi cărţile, lăsat
Eu unul – din prostie, neglijenţă şi
lipsă de autenticitate scriitoricească – am pierdut o mulţime de
manuscrise, mai ales în 1944, în vremea bombardamentelor. S’ar zice, prin
urmare, că nu din vina mea. Ba da, din vina, prea mare vină a mea.
Îmi pare mai ales rău că s-au pierdut câteva caiete cu note pentru un
roman.
Tema şi acţiunea s-ar mai fi putut reface,
nu însă expresiile şi frazele notate, care singure erau în
măsură a da romanului un caracter de autenticitate, de vitalitate.
Mi-au rămas, în parte, texte din studiul istoric Post bellum (Franţa
după 1870 şi Germania după 1918) şi Apărarea şi
prezentarea omului modern (scrisă în 1938)”.
Iată,
aşadar cât de relevante puncte de vedere a avut despre scriitor şi menirea lui, părintele
Nicolae.
Cu
extremă discreţie şi pudoare, la întrebarea dacă a iubit
şi a fost iubit, Nicolae Steinhardt răspunde:
„–– Cer voie să tac.
O mărturisire, totuşi, să fac: am
cunoscut, aveam vreo douăzeci de ani, iubirea, am ştiut şi eu ce
înseamnă a ţi se părea că lumea e a ta, că tu începi
lumea, a pluti în euforie şi în fericire absolută. A. G. şi eu
nu ne-am căsătorit. Astăzi, când ni se întâmplă să ne
întâlnim, ne privim cu atenţie, acoperiţi de praful abraziv, de
funingina şi de noroiul anilor, ne privim şi cred că amândurora
ne pare foarte bine că nu ne-am căsătorit.
Ei, fericirea, cum zice Proust, e cel puţin
pentru unii oameni, o eroare”.
Mărturisirile epistolare sunt
presărate cu scrisori ale amândurora, adevărate documente literare.
Pentru frumuseţea
şi valoarea ei inestimabilă, simţim nevoia de a reda aici
integral, un document care trebuie
să fie citit de către toţi aspiranţii la nemurirea
literară, text care îi aparţine Monahului de la Rohia, text pe care
eu l-aş aşeza drept motto la fiecare carte de poezie sau proză
editată:
„Scrisoare către un tânăr poet
26 mai 1987
Iubite Nicolae Băciuţ,
În răspunsurile mele la ultimele întrebări ce
mi-aţi pus, am reluat ideea lui Maiorescu şi formula lui
Păstorel Teodoreanu, afirmând că scrisul e boierie. Poeziei îndeosebi
i se aplică de minune enunţul acesta. Dar ea nu este numai boierie ci
şi produsul unei munci neplictisite, negrăbite, intense. E
inspiraţie, desigur, dar şi îndelungată trudă. Am citit
multe volume de poezie în ultimii zece ani. Şi am putut
constata că, în ciuda bunăvoinţei
şi prieteniei care au stat la baza lecturii mele, foarte multe nu-s
câtuşi de puţin vrednice a se numi poezie. Superficiale, conformiste,
uşuratece, false, scrise la repezeală,
publicate fără a fi atent revăzute şi regândite,
reprezintă o uriaşă masă de rebuturi.
Se cere muncă, răbdare, şlefuire, e
treabă serioasă şi nu
poate fi „expediată” în tempo de hopa-Mitică. Aşadar:
atenţie, nici o grabă, nimeni nu-l obligă pe om să publice
o carte de versuri în fiecare an. Talentul, desigur, e prima condiţie. Dar
nu ajunge, trebuie „prelucrat”. Ca să nu mai vorbim de sutele de „poeţi”
care dau la tipar toate fleacurile, schiţele, copiile, ciornele,
imitaţiile neruşinate, lozincăriile abia camuflate…
Înainte de a ne aventura în consideraţii subtile
şi înalte asupra poeziei – teoriei poietice – se cuvine a-i îndruma pe
toţi cei ce scriu versuri să fie serioşi, să nu socotească
drept Poezie orice şir de versuri (albe) aliniate la repezeală pe
nişte coli de hârtie. Mai întâi să existe „materialul”, apoi vom
începe teoretizarea.
La cei din generaţia ’80 mi s-a părut a
vedea talent şi probitate. Apoi
şi har şi haz; curaj şi demnitate profesională – de aceea
m-am bucurat. Am văzut şi la d-ta: luarea lucrurilor în serios,
inspiraţie, grijă pentru formă. Te rog cu toată prietenia,
să continui a da poeziei atenţia cuvenită, respectul necesar. Nu
fi grăbit! Şi din întrebările d-tale deduc: eşti acasă
în domeniul gândirii şi artei. Nu te lăsa prins în capcană de
modă, zor, mediu, exemple, clişee (voluntare ori involuntare), fii
mereu în stare de alertă, treaz, de veghe! – şi foarte indulgent cu
elucubraţiile şi bătrâneşti – copilăreştile spuse
ale lui N. Steinhardt”.
O carte atât de densă şi de
încărcată de înţelesuri, încât trebuie numaidecât reluată
şi adâncită în memoria sufletească.
Cu doar doi ani înainte de plecarea sa
la ele veşnice, aflându-se la Rohia, bibliotecar al extrem de bine
organizatei biblioteci a mănăstirii, Nicolae Steinhardt îi
mărturisea prietenului său, ce înseamnă o zi obişnuită
din viaţa lui de atunci:
„–– Înseamnă o luptă cu
trupul şi cu mintea. Trupul, din ce în ce mai acaparator, mai
neobrăzat, se tânguie, se cere îngrijit, răsfăţat. Trebuie
să-l disciplinez, să-l ţin în frâu,să-i dau peste nas.
(îngrijindu-l totuşi, că e tare nevolnic.)
Mintea, brusc înzestrată cu o memorie
fenomenală, îmi aminteşte absolut toate relele, prostiile,
meschinăriile, păcatele ce am
săvârşit. Îmi descoperă în fiece zi altele. Nu-i rău (Ps.
50: Iar păcatul meu înaintea mea este pururea.), dar nu se cuvine nici
să mă deznădăjduiesc, să ajung a mă urî şi
dispreţui din cale afară. Trebuie, totuşi, să citesc,
să mă veselesc, să nu mă dau bătut, să mă
port astfel încât să nu se observe de către ceilalţi că am
necazuri trupeşti ori angoase mintale, să înfrunt neantul lui
Heidegger şi al lui Jaspers, să opun găurii negre din centrul
Căii lactee credinţa mea creştină a veşniciei duhului,
să-mi tot repet că nu-s numai materie ci şi spirit şi
că deci nu-mi pasă de găurile negre”.
În privinţa înrâuririi pe care o
poate avea teroarea în literatură, în primul rând a valorilor în formare,
problemă abordată de Nicolae Băciuţ, părintele de la
Rohia răspunde (răspuns care din păcate, este valabil şi
azi, poate mai mult ca oricând):
„–– O înrâurire totală. Teroarea, ca şi
puterea absolută, ca şi tortura, cucereşte totul,
sterilizează, paralizează totul.
Acesta-i secretul. Îl intuise şi bătrânul, încă
din secolul al XIX-lea, l-a sesizat perfect şi implacabil şi
discipolul său de mai târziu. Teroarea e cancerigenă şi
invincibilă. Potopeşte literatura, o desfiinţează. Eventual
mai tolerează – câtva
timp – simplele exerciţii textualiste, ca
neprimejdioase, ca pe nişte fandacsii, apoi le va nimici şi pe ele. O
oarecare „cântare” proletcultistă le va mânca şi pe ele. Pot fi
cazuri izolate de rezistenţă, spirite de tip „catacombă”, dar
literatura ca atare intră şi ea sub incidenţa terorii”.
Părerea lui N. Steinhardt asupra
scriitorului tânăr şi asupra a ceea ce-l caracterizează este cea
a unui magistru faţă discipolii săi.
„––
Păi (vorba lui Lovinescu), tinereţea. Adică posibilitatea de a
întocmi cocktailuri din ingrediente foarte felurite: cinism, nepăsare,
curaj, milă, scârbă de putregai, minciună, mumii şi
lozinci; apoi multă inteligenţă, cultură, fineţe,
graţie… Vezi textul meu O definiţie a culturii în revista Tribuna. Un scriitor e un complex
foarte complicat de însuşiri diverse, contradictorii, multe inefabile.
Aşezate, probabil, helicoidal, ca şi cocul genetic. Reţetele nu
ţin, nici definiţiile, nici programele, şi cu atât mai
puţin sfaturile.
Oricum, inteligenţă (multă),
luciditate, dispreţ pentru facilităţi. Şi reţinere. Se
scrie astăzi prea mult, e o manie, o molimă, o
incontinenţă. Poporul român e un popor foarte talentat, au
apărut lucruri bune, remarcabile, dar şi multă apă de
ploaie. Toată lumea scrie, şi tot timpul. Nu-i bine. Se cere
strunire, reflecţie, negrabă. Ehei, scrisul e boierie mare şi
har. Nu-i treabă de ici colo. Repet (vorba e a lui Păstorel, de la
Maiorescu citire), scrisul e boierie”.
Sunt foarte
importante aceste „precepte” pentru un
tânăr scriitor care trebuie să ia aminte la cei de la care au
necontenit ce învăţa. De aceea am şi reprodus aceste citate,
pentru luare aminte. Cartea aceasta este un adevărat manual pentru cei
care voiesc să scrie.
El
formulează postulate care în ziua de azi sunt valabile pentru toţi
oamenii, nu numai pentru români. Ex. „<Omul fără libertate e un om
nenorocit, o fantomă de om, o caricatură> (Nedatat. Pe plic:
Târgu-Lăpuş, 10 VIII 1987)”.
În
privinţa scrisului, a modalităţii de concepere a unui text, N.
Steinhardt spune:
„–– Scrisul: plăcere, mare plăcere, dar
şi caznă. Aşa cred că e pentru toţi cei ce
îndrăznesc să pună mâna pe condei (put pen on paper, zic
englezii). Dar observ că nu am răspuns complet întrebării
precedente. Să o fac acum. E nevoie de o totală libertate de acces la
cultura planetară.
Intelectualul român este dornic de o asemenea
cunoaştere universală. Vezi Eminescu, Odobescu, Haşdeu, Heliade
Rădulescu, Mircea Eliade, Iorga, Pârvan, Lovinescu etc.
Spiritul românesc e universalist”
Bucuria de
a-şi vedea numele tipărit l-a încercat şi pe Steinhardt,
emoţie şi fericire care l-au stăpânit până în ultima
clipă, pentru că, spune el:
„–– Ce-am simţit când mi-am văzut numele
tipărit în RFR? (Revista Fundaţiilor Regale – n.m, N. B.) O
imensă bucurie – ăsta-i adevărul. Şi acum încerc o
emoţie ori de câte ori îmi văd numele tipărit. Bănuiesc
că se petrece un fenomen de natură psihanalitică: ne vedem
oglindiţi, proiectaţi înafara noastră; numele nostru nu-i un soi
de hologramă?”
Foarte frumos
defineşte şi conceptul de libertate:
„–– La întrebarea aceasta, a doua,
mă grăbesc să răspund folosind cuvintele celebre ale lui
Siérjes despre starea a treia: ce este? Nimic. Ce trebuie să fie? Totul.
Aşa şi libertatea: ce poate face omul cu ea? Totul. Fără de
ea? Nimic, ori numai pocitanii şi prunci morţi”.
Insist în
afirmaţia că, originalitatea gândirii steinhardt-iene este pentru
români un tezaur nesecat de înţelepciune şi pildă a
erudiţiei perfecte a intelectualului.
El aduce
elemente noi la definirea şi înţelgerea conceptului de libertate, cu toate nuanţele
care-i incumbă.
„–– Omul fără libertate e un nenorocit, o
fantomă de om, o caricatură şi un locuitor al iadului. Cu
libertatea omul poate face multe lucruri bune. Dar poate şi să o
exaspereze, să o prefacă în absurd şi în toxină. Libertatea,
în societate, nu însemnă dreptul de a face orice. În societate,
există libertăţi concomitente, deci şi posibilitatea unor
abuzuri de drept.
Libertatea, ca orice însuşire, ca orice entitate,
are nevoie de moderaţiune şi dreaptă socoteală. Nu-i totuna
cu anarhia. Bună, minunată, indispensabilă e libertatea. Rea
şi aducătoare de rele este libertatea fără de
măsură, înnebunită, încăpută pe mâna nerozilor. Atunci
e premergătoare de haos, dezordine, prostie – şi-n cele din urmă
(fără doar şi poate), de tiranie. (v. E. Kastner în importanta
lui carte, Fabian). Asta în viaţa socială şi politică. În
literatură, fireşte, nu poate exista (ca şi în toată arta)
decât libertatea absolută. Şi acolo poate duce la malformaţii,
la monstruozităţi, neghiobii – dar acestea toate nu pot înfrânge
principiul libertăţii totale. (Rămânând, fireşte,
adevărat că adevăratul artist e întotdeauna un creator,
adică un ştiutor de dreaptă măsură, de bun simţ,
de echilibru)”
Mie mi se par formulări pe măsura pildelor evanghelice
(mutatis mutandis!) ori a apoftegmelor scriitorilor creştini,
fără să aibă neapărat conotaţie ortodoxă.
Cât priveşte aderarea lui la
creştinism urmată de botezul în închisoare, Nicolae Steinhardt
mărturiseşte:
„Eu am
fost atras (cucerit) de creştinism încă din tinereţe, din
copilărie. Atracţia a evoluat crescendo. Cred, totuşi, că
fără experienţa închisorii nu aş fi făcut pasul
decisiv – ori mult mai târziu. Iată de ce eu îi mulţumesc lui
Dumnezeu şi-i sunt atât de recunoscător lui Dinu Noica. La mine au
lucrat nu „opţiunile raţiunii”, ci fascinosum şi tremendum.”
(s.n.).
Şi o întrebare cu efect,de o
nonşalanţă uluitoare, care ne atenţionează şi
trage un semnal de alarmă pentru toţi:
„–– Ce înseamnă compromisul pentru scriitor?
Există compromisuri necesare? Compromisuri scuzabile?
-Compromisuri moderate şi, de bine de rău,
scuzabile – cu viaţa - există.
Nu cu stilul, cu limbajul, personalitatea ta însăşi. Nu înseamnă
că până şi compromisurile moderate nu sunt şi ele legate de
riscuri. Compromisul nu atât în sine e primejdios cât prin consecinţele
lui: odată primul pas făcut se va putea oare opri din mers cel care a
cedat şi s-a învoit? Nu va merge din cedare în cedare până la
„capătul nopţii”, până-n fundul abjecţiunii? Nu-i
compromisul un soi de pact cu diavolul, iscălit cu sânge? Cel mai sigur
şi mai antiseptic mi se pare a fi refuzul categoric iniţial. Şi
aici, ca în atâtea alte domenii, se aplică dreapta socoteală. Se cuvine ca judecata să
fie făcută de la caz la caz”.
Ca şi cea
despre dogma în literatură care
duce, conform convingerii părintelui la şablon. „La manierism. La imobilitate. Am prea văzut-o. Supravieţuim
agăţându-ne cu disperare de o barcă de salvare: a) libertatea,
b) bunul simţ, c) simţul ridicolului, d) umorul. Şi repetând
întruna: 2+2=4. Şi amintindu-ne mereu că toate-s trecătoare, mai
ales modele (dogmele sunt mode): ce e val ca valul trece”.
Atâta
originalitate şi spontaneitate în
sistemul gândirii, rar mi-a fost dat să întâlnesc, poate doar la Petre
Ţuţea, la Eugen Ionesco (de altă factură!), la Cioran
şi la Nae Ionescu. Şi bineînţeles, să nu-l neglijăm pe
Noica.
N. Steinhardt
evocă atmosfera Bucureştilor de altădată, un „paradis general” spune el, citându-l pe
Cezar Petrescu. Şi mai face o afirmaţie cutremurătoare, de
această dată: „Bucureştiul a murit. Nu cred să fie
numai o impresie, nu cred să fie vorba de remarca lui Proust: că
spaţiul e tot atât de trecător ca şi timpul (finalul lui Du Coté
de chez Swann). Nu, nu e o simplă impresie datorată
bătrâneţii. Bucureştiul
e pe cale de a fi „executat” şi înlocuit cu
altceva – urât.
N. Steinhardt
25 august 1987”
Folosind metafore şi sintagme
spontane şi atrăgătoare, cu trimiteri livreşti, monahul
mărturiseşte că nu cunoaşte răsplată mai
mare pentru munca lui literară, decât a fi citit de tineri:
„–– Mă bucur când aflu
că cineva (oricine) m-a citit cu plăcere. Mi se întâmplă – nu-mi
vine a crede că-i adevărat – că am fost citit (de tineri mai
ales) cu folos, curiozitate şi intensitate participatorie. Poate fi
bucurie mai mare? Sticla aceasta a căpitanului Grant aruncată în marea
tipăriturilor – când ajunge în mâini cercetătoare şi receptive,
ce răsplată incomparabilă pentru un scriitor, fie el un simplu
diletant de mâna a zecea!”
Şi,
referitor la receptarea de către tineri a textelor sale: „–– În vara aceasta, ulterior apariţiei
Escalelor în timp şi spaţiu,
am primit numeroase (!) vizite ale unor tineri şi mai puţin tineri,
care mi-au declarat că îmi citiseră cartea cu atenţie şi
că le-a fost pricină de plăcere şi mulţumire, interes
ba şi de entuziasm. M-am simţit emoţionat, stingherit şi
uluit. Erau totuşi sinceri. Nu exista nici un motiv pentru
care să-mi turuie braşoave. A trebuit
să-i cred. Drept care, fericire
şi spaimă. (...)
Ioan Alexandru ar fi putut da Rohiei faimă. Nu a
mai venit aici de multă vreme. Păcat. Alături de el poate
că puteam fi şi eu de folos”.
Parafrazând jurnalul parizian al lui
Eugen Simion, „Timpul trăirii, timpul mărturisirii”, pot spune despre
cartea „Între lumi” că este o Carte a trăirii şi a
mărturisirii.
Remarcabilă e şi spusa lui G. Poulet despre critic: ––
„Criticul e cucul instalat în cuibul autorului”. (G.Poulet,
Conştiinţa critică), la care Steinhardt adaugă
consideraţii personale: „Criticul
primeşte revelaţia şi o descoperă cititorului. El atrage
atenţia asupra fenomenului. Cheamă. Află comori. Şi tot el
pune lucrurile la punct”.
Câte subtilităţi şi câte
nuanţe, câte spumoase vorbe nu se pot găsi într-un text! Comunicarea
intertextuală este mai mult decât necesară, la fel ca şi
comunicarea directă, verbală pentru că vorbirea este un al doilea
sistem de semnalizare al omului. În acest sens, Steinhardt spune:
„Vai celor ce nu pot dialoga şi comunica: îi
aşteaptă însingurarea, inhibiţia, bolile psihice (datorate
refulării), plictiseala, neurastenia, încrâncenarea şi până la
urmă abrutizarea. Şi mai e nevoie de niţel entuziasm,
niţică viaţă, niţică tinereţe – şi
să se simtă că pentru tine, cel ce vorbeşti, actul vorbirii
e o bucurie, nu o pedeapsă ori un consemn”.
Despre
valorile culturii şi civilizaţiei româneşti, adevărate voci
ale neamului, se poate spune că le-a apreciat şi le-a cultivat mereu
pentru spiritul viu şi
erudiţia lor, pentru sistemul lor de gândire şi scriere ceea ce
demonstrează un spirit deschis, generos către marea cultură:
„Noica a fost un moment al conştiinţei
române” - spunea monahul despre marele filozof. Dar
şi despre celelalte repere ale românilor:
„- Însuşirile principale ale lui Eliade au fost:
a) o extraordinară putere de muncă
b) o voinţă şi o perspectivă rar
întâlnite
c) o memorie senzaţională
d) o „curiozitate” nesăţioasă
e) un talent literar cu totul
excepţional, nuvelele lui
sunt superbe, ca şi Noaptea de Sânziene
f) pe plan uman: modestia absolută,
bunătatea, mărinimia.
De asemenea: o rigoare ştiinţifică
impecabilă.
Trebuie să fie publicat în româneşte tot ce a
scris. Slavă Domnului că a încetat ostracizarea lui Cioran; dar mai e
mult de făcut. Vintilă Horia (din Spania) trebuie neapărat
recuperat, e un scriitor superb şi nu există nici un motiv sănu
i se publice la noi Dumnezeu e născut în exil, Scrisoarea a 7-a ori
recenta carte despre Goya”.
Un foarte
frumos crez artistic este formulat în
stilul steinhardt-ian privitor la actul creaţiei. „–– Ce înseamnă pentru oricine, cred: fericirea şi efortul.
Mai întâi: clipele ori ceasurile ori zilele de
panică, apoi cele de euforie.”
Din aceste confesiuni epistolare
aflăm amănunte inedite despre munca redacţională la cele
mai prestigioase reviste ale vremii: „Vatra”;
„Echinox”, „Viaţa românească”
, „Tribuna”, ş.a.
Textul de faţă conţine
şi un text omagial alcătuit în 29 iulie 1992, când omul de
cultură N. Steinhardt ar fi împlinit 80 de ani, prilej cu care Al.
Paleologu îl evocă în culori cât se poate de calde, afirmând despre el
că: „Nicu avea o înclinaţie
către hazliu, către varianta amuzantă şi corozivă a
inteligenţei şi eu sub specia aceasta l-am cunoscut”.
Apoi, acesta îşi aminteşte cum l-a
cunoscut pe Nicu Steinhardt:
„Pe
Nicu l-am cunoscut mult mai târziu, în 1954, la Câmpulung, unde eu locuiam
clandestin, cu acte false şi cu alt nume, şi unde a venit să
mă vadă. El venise pentru Noica, dar a aflat că sunt şi eu
acolo. Nu mă cunoştea şi i-am fost recomandat ca o curiozitate
pe care a venit s-o cunoască. Întâlnirea noastră a avut un caracter
fulgerător.
Adică ne-am declarat şi ne-am constatat
prietenii din copilărie şi perfect şi total exhaustiv
comunicanţi. El avea o formaţie intelectuală aproape
identică cu a mea, mult mai completă şi mai largă,
fiindcă avea o curiozitate, o memorie şi o rapiditate de aprehendare,
cu totul ieşite din comun.Dar cam aceleaşi repere le aveam amândoi.
Atât în ordinea studiilor noastre academice, care erau juridice, cât şi în
ordinea literaturii, franceze în principal, şi în ordineaamintirilor
pariziene şi în ordinea tot aşa a anecdotei istorice şi a cunoaşterii
Bucureştiului. Ne-am descoperit nişte afinităţi
extraordinare şi din prima zi am devenit prieteni de totdeauna. Trebuie
să adaug că la ora la care vorbim mi-au murit toţi prietenii mai
apropiaţi din generaţia mea, adică Noica, Sergiu Al. George,
Dinu Pilat şi Nicu Steinhardt. Cel mai mult îmi lipseşte Nicu
Steinhardt.
Dar în aşa hal îmi lipseşte că mi-l
invent în continuare şi pentru asta recurg la un adjuvant extraordinar
propriu, adică recitesc mereu cartea lui, Jurnalul fericirii, carte pe
care el mi-a adus-o s-o citesc când a terminat dactilografierea ei, perfect
şi frumos făcută, impecabilă, în 1972. Am rămas o zi
şi o noapte s-o citesc şi a doua zi am reluat-o, după care l-am
telefonat şi i-am zis: „Nicule, hai să ne vedem, ca să-ţi
spun un lucru cu totul important şi urgent”. Şi i-am spus:
„Dragă Nicule, până acuma şi de aici înainte o să
continuăm la fel, şi asta o facem sub vederea lumii, în ochii lumii,
şi lumea ne ştie, ne cunoaşte, ne batem pe burtă, ne spunem pe nume, ne
purtăm de parcă am fi oameni de rang egal, dar tu eşti un mare
scriitor, cel mai mare din generaţia noastră. Cu totul extraordinar”.
A crezut că-mi bat joc, că glumesc, a zis că: „Fugi de-aici
şi nu-ţi mai bate joc de mine, eu sunt un dilentat” – sigur, cum era
el, l-ai cunoscut foarte bine, avea nişte excese, de-alea chinezeşti,
de reculuri şi de ipocrită umilinţă. „Eu nu sunt decât un
ratat, un diletant” ş.a.m.d. „Lasă, domnule, i-am spus. Cause
toujours! Tu ştii foarte bine că această carte e o
capodoperă şi o să ilustreze literatura română în mod
eminent, cea a secolului nostru”.
Nu m-a crezut că sunt sincer. Dar credea că
am dreptate – asta o susţin. Şi-acuma, mulţumită
cărţii ăsteia, eu îl pot reînvia mereu, pentru uzul meu propriu.
Şi nu numai al meu ci alor mei. Adică şi fiul meu şi-l
aminteşte foarte bine şi nevastă-mea, deci, în intimitatea
familiei mele, Nicu e mereu prezent şi mai luăm volumul şi citim
cu glas tare din el”.
Acum, când nici conu’ Alecu Paleologu
nu mai e printre noi, e cu atât mai
emoţionant faptul că s-a păstrat acest text omagial al lui
Steinhardt. Au rămas aceste pagini
remarcabile despre două caractere remarcabile.
Despre convertirea sa şi despre
retragerea la mănăstirea Rohia, tot Alecu Paleologu dă
mărturie:
„-Credeţi
că Rohia a fost o eliberare sau o închisoare?
–– O închisoare. Asta o spun sigur. Dar orice
închisoare, adaug, este o eliberare. Noi am avut, amândoi, împreună,
experienţa închisorii propriu-zise. Am avut prilejul, la început, să stau cu el cam vreo
douăzeci de zile, la Jilava, în aceeaşi celulă, şi să
petrecem circumstanţele relatate de el în Jurnalul fericirii, între care episodul cu miracolul care s-a
produs când trebuia să spălăm nişte gamele încleiate de
arpacaş şi am încercat să o facem după o reţetă
rău venită, cu cenuşă, şi acolo era o oroare de lipici
şi de murdar şi de infect, de care nu mai puteam scăpa şi
apă nu mai aveam, ne vedeam catastrofaţi. A fost miracolul pe care-l
povesteşte el acolo, cum, din senin, ni s-a adus o banie cu apă
şi am îndepărtat momentul, căci trebuiau să fie prezentate,
şi am ieşit, ca să spun aşa, basma curată, în mod cu
totul şi cu totul nesperat. Episodul este foarte amuzant relatat. A fost
însă foarte dramatic atunci când l-am trăit. Perioada aceea, din
camera numărul 18, de la Jilava, este foarte importantă.
Acolo am fost veniţi câţiva din lotul
nostru: adică Teodor Enescu, Remus Niculescu, doctorul Răileanu,
Sergiu Al. George şi alţi prieteni, inclusiv Nicu şi cu mine,
şi acolo se afla şi părintele Mina, un călugăr, mi se
pare bucovinean, care l-a botezat în celula nr. 18, sub nasul gardienilor
şi în compania numeroşilor
colocatari ai celulei, cu ştiinţa numai a lui Sergiu Al. George
şi a mea. El ezitase să facă pasul acesta înainte de a fi
arestat. El a considerat închisoarea ca ultimă şansă, ultimul
moment în care se putea face, mai ales c-a avut norocul sau şansa sau
aşa s-a întâmplat coincidenţa, să se afle acel călugăr
acolo. După aceea ne-am despărţit şi nu ne-am mai
văzut decât după eliberare, în ’64. Când a ieşit era nu numai un
om creştinat, dar anii de închisoare au agravat (ca să spunem
aşa) sau din contră au exaltat angajarea lui creştină de o
manifestare poate, şi cum e şi firesc să fie, excesivă,
adică exhaustivă, cum se întâmplă întotdeauna cu un convertit.
Chiar eu îi făceam reproşuri, îmi îngăduiam nişte polemici
cu el care erau injuste, pentru că mie mi se părea că el
exagerează, ceea ce nu era adevărat, dar eu greşeam,
fiindcă nu se poate face asta fără exagerare. Mai târziu,
după şederi, deci în ani diferiţi, la mănăstirea
Chevretogne, mănăstire benedictină din Belgia, a dobândit acolo,
mulţumită climatului extraordinar de civilizat şi tolerant, o
potolire, o liniştire şi ceea ce numea el, accesul la dreapta
socotinţă, încât, după aceea, în adevăr, creştinismul
lui era, pe lângă unica morală eficace, şi miraculoasă şi transfiguratoare;
şi oricine încearcă să o practice cât de cât (dacă
reuşeşte, fiindcă nu este lesnicioasă) atunci îşi
dă seama de caracterul transfigurator al acestor acte de comportament.
Nicu greşea de multe ori, dintr-un fel de pripeală, dar pripeala asta
era, după mine, ceva extrem de seducător şi fascinant,
fiindcă aceeaşi pripeală a avut-o şi ca
puşcăriaş – din primele zile să îşi aroge tot codul
puşcărieşesc, fel de fel de lucruri pe care le făcea cu un
fel de pripeală puerilă şi exaltată şi exultantă.
Aveai impresia că intrarea lui în închisoare era un fel de intrare într-un fel de paradis ameţitor,
în care totul este foarte urgent şi nimic nu poate fi lăsat în
aşteptare”.
Aceasta este, la rândul ei, o mărturie
zguduitoare, în afară de relatarea lui Nicu Steinhardt, despre convertirea
şi botezul din celula 18 de la Jilava, făcută de o altă
persoană, care a fost martoră.
La rândul lor, Mircea Oliv şi
Ioan Pintea, dau mărturie despre Părintele Nicolae.
Ioan Pintea aminteşte despre
scrierile sale: „Părintele Nicolae a
plecat în
pustia înverzită a Rohiei, cum ne plăcea
să o numim, nu pentru ca să se sălbăticească, şi
aici îl citez pe sfântul Efrem Sirul, ci ca să îmblânzească
sălbăticia acestei lumi. Nu era la Rohia într-o închisoare
gândită, judecată omeneşte. Poate că era o „închisoare”
monahală, în sensul că era un loc de claustrare, de linişte
desăvârşită, un loc care nu permite să ieşi din
nişte reguli. Nişte reguli care sunt acceptate în primul rând de cel care le-a îmbrăţişat
dinainte. Toate cărţile părintelui Nicolae, mă gândesc la
cărţile pe care le-a publicat după În genul tinerilor, mă
gândesc la cărţile publicate la Paris, împreună cu prietenul său
Neumann, cărţile publicate în limba franceză, care s-au ocupat
de Vechiul Testament, de lumea iudaică, toate cărţile lui, spun,
cărţile lui: Între
viaţă şi cărţi, Incertitudini literare, majoritatea apărute la
Editura Dacia din Cluj, sunt cărţile care au în centru preocuparea
spirituală, preocuparea creştină, căutarea unui sprijin, a
unui axis creştin. Încununarea acestei căutări nu e alta decât
ultima carte a părintelui Nicolae, apărută postum, Dăruind vei dobândi, o carte de
predici, importantă pentru omletica românească. După
părerea mea, nu există în omletica românească o carte mai
importantă la nivelul limbajului omletic, şi poate nu s-a scris în
omletica noastră ortodoxă, aşa ceva, de la Antim Ivireanu
încoace”.
După afirmaţiile lui Ioan Pintea,
Nicolae Steinhardt a intrat în
monahismul ortodox „cu o sinceritate desăvârşită.
Intrând în monahismul ortodox, părintele Nicolae a
îmbrăţişat cu dragoste şi fericire, ideea românească,
ideea naţională. Este
curios, este tainic cum cineva, venind dintr-o
altă credinţă decât credinţa noastră, venind dintr-un
alt popor, alt neam decât neamul nostru, poate să dea lecţii unor
spirite false şi patriotarde”.
Dar el punctează un lucru extraordinar pe
care-l spusese Alecu Paleologu la omagierea monahului şi anume că „Dumnezeu
l-a ales pe părintele Nicolae”. Şi cred că aceia care merg
în întâmpinarea Mântuitorului şi în întâmpinarea lui Dumnezeu, Dumnezeu îi
alege. Nu degeaba sunt numiţi nişte aleşi. Şi
părintele Nicolae a fost un asemenea ales. Avem în Evanghelii un exemplu
extraordinar, pe care îl folosesc pentru liniştea mea creştină
de câte ori am ocazia să vorbesc despre încreştinarea părintelui
Nicolae. Este acea întâlnire teribilă dintre Mântuitor şi Natanail.
Mântuitorul a găsit că în acest israelit nu era vicleşug. Eu
totdeauna l-am asemănat pe Natanail cu părintele Nicolae. Cred
că Mântuitorul a găsit că în părintele Nicolae nu era
urmă de vicleşug”.
Mă alătur şi eu la
părerea acestui teolog, Ioan Pintea
şi, prin extrapolare, nu pot spune decât: eu l-am ales pe Nicolae
Steinhardt ca model (citind Jurnalul fericirii, m-am simţit îmboldită lăuntric
să urmez Teologia), sau el m-a ales pe mine, ori Dumnezeu pe amândoi? Cert este că spiritele afine se
întâlnesc şi comunică, într-un fel sau altul, fie şi printr-un
eseu de felul acesta în care mi-am exprimat admiraţia faţă de
acest model creştin.
Cartea beneficiază de o Addenda
la ediţia a doua, intitulată Sfântul de la Rohia – scrisă de Nicolae Băciuţ, în
care acesta mărturiseşte cum l-a cunoscut şi ce l-a atras la
acest om. „M-am apropiat cu sfiiciune şi respect
faţă de N. Steinhardt şi, la prima întâlnire, s-a opus să-i
sărut mâna, aşa cum, şi din instinct şi din educaţie,
simţeam că trebuie să fac. I-am smuls atunci promisiunea de a-mi
răspunde la
câteva întrebări pe care să i le trimit în
scris. Şi N. Steinhardt s-a ţinut de cuvânt, căci cuvântul lui
n-a îngăduit niciodată minciuna, compromisul. Mai mult, atunci
când i-am cerut ca dialogul nostru epistolar, oricât
ar fi fost el de ciuntit de cei care vegheau la (ne)liniştea regimului
comunist, să se transforme într-o carte, a acceptat cu sfiiciune – nu
putea concepe, în milostivenia şi generozitatea sa, că ar putea
refuza pe cel ce se îndreaptă spre el cu credinţă,
admiraţie.Am încercat să reconstitui„întâlnirile” mele cu N.Steinhardt
din Jurnalul pe care l-am scris, adesea cu pauze lungi, în ultimii ani de
viaţă ai „Sihastrului de la Rohia”. Din păcate, n-am reuşit
să dau de însemnări mai vechi de august 1986.”
De asemenea, în volum mai există un text
intitulat: N. Steinhardt şi generaţia ’80 (Anchetă
literară), concretizat în cinci întrebări cu răspunsurile
aferente, date de Nicolae Băciuţ, despre monah.
Urmează şi o Addenda la ediţia a III-a După
optsprezece ani care relatează vizita făcută de
Nicolae Băciuţ la Rohia, pe urmele monahului iubit, unde stă de
vorbă cu părintele Paisie, un continuator al operei spirituale a lui
Nicolae Steinhardt. Scrierea aceasta e încărcată de nostalgie şi
de afecţiune, de o poezie suavă şi tandră:
„Am
plecat spre Rohia în penultima zi a lui octombrie. Din păcate, după…
optsprezece ani. Mi-am dorit mult să ajung la Rohia. Mai ales atunci când
Monahul Nicolae se afla acolo, trebăluind în Biblioteca
Mănăstirii dar şi trăindu-şi viaţa de
călugărie, de simplu monah, renunţând la toate pentru acel
colţ de rai din Ţara Lăpuşului.Am ratat de câteva ori,
amânând întâlnirea cu Rohia, după ce, în 1989, părintele Nicolae a
plecat dintre noi, rămânând de veghe sub umbra deasă a pădurii
din preajma mănăstirii în care şi-a regăsit tihna şi
bucuria credinţei. A venit la Rohia, ne mărturiseşte călugărul
Paisie, care-i duce mai departe misiunea pe care şi-a asumat-o şi
părintele Nicolae. După moartea tatălui său, N. Steinhardt
îşi căuta un loc unde să se retragă, pentru a trăi în
ortodoxie, pentru care a optat în închisoare, cu ani în urmă. Unde ar fi
vrut să rămână, nu era primit, ştiindu-se că el era un
fost puşcăriaş politic, unde ar fi fost primit, nu s-a putut
decide să rămână.
Cred că alegerea Rohiei a fost cea mai
inspirată, cea mai potrivită. În 1980, când i s-au deschis
porţile Rohiei, „Casa Poetului”, plănuită de poetul Ioan
Alexandru, el însuşi îndrăgostit de Mănăstirea Rohia, era
în construcţie. Când a
fost gata, în acelaşi an, părintele Nicolae
a fost primul locatar. Cel care avea să înnobileze locul, făcându-l
motiv de pelerinaj în plus pentru cei trăitori întru credinţă
ortodoxă şi iubitori de literatură. Camera / chilia
părintelui Nicolae e modestă. Câteva cărţi dragi, propriile
sale cărţi apărute antum şi postum, fotografii de familie,
masa de lucru, o sobă de teracotă, un pat simplu, un dulap, câteva
obiecte personale, ochelarii, bastonul în care-şi sprijinea povara anilor
dar şi a închisorii, sunt martore ale unui destin unic în cultura
română. Spiritul lui N. Steinhardt plutea peste tot în chilia din „Casa
Poetului”. Timpul de la Rohia, dincolo de rugăciuni, a fost trăit de
părintele Nicolae în Biblioteca Mănăstirii. Peste 27.000 de
cărţi din cele patruzeci de mii ale Mănăstirii au trecut
prin mâinile criticului şi eseistului, fiind fişate cu
minunţiozitate şi cu rigoarea de care a făcut numeroase probe în
tot scrisul său, risipit în cărţi şi reviste, din
ţară şi din străinătate.
L-am căutat pe N. Steinhardt la Rohia. După
optsprezece ani. N. Steinhardt nu mai era acolo, timpul n-a mai avut
răbdare cu el, deşi cred că mare i-ar fi fost bucuria dacă
ar fi prins măcar o zi de libertate, el, care a făcut mereu apologia
libertăţii, în spaţiu şi în gândire.
N-am regretat însă amânarea. Ziua în care am
ajuns la Rohia a fost în măsură să nu ştirbească din
aura pe care eu, cel care n-am văzut până atunci Rohia, mi-o
imaginasem, mi-o dorisem s-o aibă.
Am întârziat optesprezece ani. N. Steinhardt nu
mă mai aştepta. Dar el era acolo.
Târgu-Mureş, 31 octombrie 2004”.
Şi oare e cu totul
întâmplător faptul că, anul trecut, am pus la cale cu un preot maramureşean
care a fost de nenumărate ori la Rohia, o vizită în chilia monahului
Nicolae Steinhardt, proiect încă nerealizat, dar care sper că se va
înfăptui, înainte ca eu să plec din zariştea pământească?
Dea Domnul să-l întâlnesc acolo, aşa cum şi Nicolae
Băciuţ l-a întâlnit după 18 ani!
În
Addenda la ediţia a IV-a Nicolae Stheinhardt - un model pentru
tinerii de astăzi, tot Nicolae
Băciuţ afirmă că: „N. Steinhardt era un model pentru tineri.
Pentru cei care-l cunoşteau, pentru cel care-l citeau. Pentru mine, cel
tânăr, a fost model şi prin una şi prin alta. Şi nu
încetează să-mi fie un model. De credinţă. De
viaţă. De cultură. „Nicolae Steinhardt
nu-şi mai aparţinea. El, Sihastrul de la Rohia, era, de fiecare
dată când ieşea în public, înconjurat de puzderie de lume, de
prieteni sau de simpli curioşi. Era o apariţie şi o
prezenţă fascinantă. Părea mai degrabă
rătăcitor printre oameni, o apariţie insolită şi
contrariantă, coborâtoare parcă din alte timpuri. Mai ales tinerii
căutau să-i fie aproape - îl priveau şi-l ascultau cu
religiozitate, ca pe un sfânt. Cred însă că sentimentul era reciproc.
Şi N. Steinhardt îi agrea pe tineri. Şi îi făcea bine
prezenţa lor. Îi privea cu bucurie şi cu o anume religiozitate şi
el”, scriam la un moment dat.”
În încheiere, cartea are o Biografie Nicolae Steinhardt şi o listă generoasă cu Opera
şi Alte contribuţii literare, Traduceri făcute de el şi o
listă cu Articole şi studii despre el şi opera sa.
E în mod cert, un privilegiu pentru
mine că am găsit cartea domnului Nicolae Băciuţ,
publicată la SEMĂNĂTORUL, Editura Online, secţia
Critică literară prin grija editorului delegat al acestei edituri,
domnul Nicolae N. Tomoniu, şi am putut să gust din deliciile pe care ţi
le oferă o carte de înaltă cultură.
Volumul se găseşte şi
se poate descărca în format pdf, la adresa electronică
www.editura-online.ro secţia critică literară.
CEZARINA ADAMESCU
25 martie 2010
Sărbătoarea Buneivestiri
***
Propuneri si contacte : editura.online@gmail.com
Situl aparţine ARP -
ASOCIAŢIA ROMÂNĂ PENTRU PATRIMONIU