DE ZIUA
INTERNAŢIONALĂ A POEZIEI: UN PROIECT CONCRETIZAT: ANTOLOGIA BOEMIA.
LUXUL BOEMIEI LITERARE
sau ÎNTOARCEREA ACASĂ A POEZIEI
Boemia – antologie
de Nicolae Băciuţ a Clubului Internaţional de cultură
„Boema”, Editura Nico,
Târgu Mureş, martie 2010
În lumea derapajelor de fiecare zi, când manelele sunt
ridicate la rang de artă cultă, chiar pentru intelectualii zilei, un
grup de „frumoşi nebuni ai marilor oraşe”, ba, aş putea spune,
ai mapamondului literar, şi-au unit
inimile, minţile, gândurile şi cuvintele într-o superbă
alcătuire care îmbină poezia,
proza şi arta picturală şi fotografică, mărturie
că visele nu se sting, că spreranţele nu sucombă, că
nădejdea într-un lume frumoasă şi dreaptă, triumfă.
Este o realizare de proporţii, dacă ne gândim la deviaţiile de
tot felul care bântuie societăţile, ceea ce demonstrează că
oamenii au nevoie de frumos, că „frumosul
poate salva lumea”.
E ca o
întoarcere Acasă, unde lucrurile şi oamenii, chiar dacă nu au
rămas la fel, te întâmpină în prag cu nerăbdare şi dor, pe
tine, care plecaseşi să colinzi alte lumi, după alte himere. Da,
lumea trebuie să se întoarcă acasă unde-i aşteaptă, nu
viţelul cel îngrăşat, nu inelul cu diamant pus în mână de
tatăl, ci amintirile dintâi, copaia care ţi-a legănat primele vise,
prichindeii de joacă ajunşi astăzi maturi, dar care n-au uitat
nici ei arşicele, poarca, bâza, 9 pietre, campionatele de nasturi şi
mingea de cârpă bătută cu sârg pe malurile râului, în
ogradă, pe maidan ori pe uliţă.
Pe
toţi îi leagă cu fire freatice, apa izvorând din adâncul
fiinţei, a primilor fiori de iubire, jocurile zbenguite, genunchii veşnic juliţi.
Dar şi primul zmeu din hârtie color,
lipit cu făină fiartă, a cărui coadă în franjuri,
flutura vesel în bătaia vântului.
O
întoarcere în Acasa Poeziei. În acasa cea scumpă a sufletului. Aceasta
este Boemia,
antologie de Nicolae Băciuţ a Clubului Internaţional de
cultură „Boema”, apărută la Editura Nico, Târgu Mureş,
în martie 2010.
Ce
sărbătoare de versuri, ce zi însorită cu proze poetice, cu icoane
pictate şi cu imagini artistice, adunând bucheţel câteva mâini de
oameni îndrăgostiţi deopotrivă de Cuvânt, care, iată, de
ZIUA INTERNAŢIONALĂ A POEZIEI, ne-au făcut un dar pe
măsură: o Antologie de poezie! Ce dar poate fi mai sublim decât
acesta? Aici şi-au propus să exerseze cu maximum de seriozitate,
talentul de a iubi. Sau mai bine zis,
Harul de a iubi. Ei nu se întrec între ei, nu se întrec cu nimeni, sunt doar în
competiţie cu ei înşişi. Cu textele lor pe care le vor desăvârşite. Pentru că urmează
să le dăruie. Şi atunci când dărui, vrei ca darul tău
să fie frumos, să placă şi cel căruia i-l dai, să
fie mulţumit, fericit.
Aşa cum mărturisea domnul Nicolae
Băciuţ într-o prezentare-invitaţie care viza întoarcerea la
boemia literară: „Şi
totuşi, fără a fi insensibili la ceea ce se întâmplă “în
toate domeniile de activitate”, câţiva scriitori şi iubitori de
literatură au găsit cu cale să pună înaintea tuturor
crizelor, speranţele lor în colocvialitatea vieţii literare, în
capacitatea ei de a creşte prin dialog, prin cunoaştere,
parteneriate.
Căci
ce altceva poate fi Clubul
Internaţional de Cultură “Boema”, constituit
A
fost ideea unei scriitoare foarte harnice şi mereu cu preocupări
novatoare, atât în literatură cât şi în arta plastică, Melania
Cuc, care a făcut casă bună, şi la propriu şi la
figurat, cu generozitatea Cristinei Sângeorzan, care a pus la bătaie
logistica propriului Hotel Krone, care a şi devenit sediul noului Clubul Internaţional de Cultură “Boema”. S-au raliat fără ezitări acestui proiect Nicolae
Băciuţ, care şi-a asumat şi prima preşedenţie a
acestei, să-i zicem, organizaţii culturale, Menuţ Maximinian,
Grigore Avram, Oscar Willard Aruniegas Toro
Betancourth (Columbia), Florin Bojor, Florin Săsărman, Florin Sângeorzan, Elena M.
Cîmpan, Alexandru Cristian Miloş, Cornelia Ardelean, Codruţa
Băciuţ, Dumitru Cuc, Traian Parva Săsărman, Victoria
Nalaţ, Emil Nechiti, Alexandru Cristian Miloş, Radu Ignat, Florentin
Archiudean, Ovidiu Pojar, Maria Oltean, Ana Zegrean... etc., care
au devenit şi membri fondatori, iar unii făcând parte în prima
structură de conducere a acestui Club.
E un
prim pas, acela al constituirii, urmează următorul, al
înregistrării ca ONG cu un Statut care a fost deja întocmit, urmează
planuri... Deocamdată, primul proiect care are termeni concreţi este
marcarea, la 21 martie, a Zilei Internaţionale a Poeziei şi lansarea
primei antologii a membrilor Clubului, “Boemia”, care urmează să
apară
Aceşti
entuziaşti, nu numai că s-au întâlnit şi au „discutat vorbe”
despre literatura de azi, dar au încropit şi proiecte serioase, precum cel
de faţă, pentru că, mulţi se adună ca să
aibă de unde să se risipească, dar în urma lor, mai precis,
după ei, nu rămâne mai nimic. Iată că aceasta e cea mai
mare dovadă că Poezia nu ţine cont de bugete de austeritate, de
greutăţi materiale, de politici deşănţate şi
perverse, ea se naşte ca într-un sân genuin de fecioară, şi nu
întreabă dacă are voie să vină pe lume, ci apare
intempestiv, îşi face loc cu avânt şi se instalează în vieţile noastre, la fel cum pruncii
nu întreabă părinţii dacă au voie să iasă-n
Lumină.
Ideea mi s-a părut
excelentă încă de cum am auzit de ea şi am aderat fără
rezerve, bucurându-mă că am găsit, în sfârşit, un cadru
propice simţămintelor mele. Citind acum gândurile lui Nicolae
Băciuţ din prefaţa Antologiei, îmi dau seama că am nimerit
cât se poate de bine, că acest proiect-deziderat-program, concretizat prin
instituire, iar acum prin realizarea Antologiei – este mulat pe sufletul meu: „Sigur, Clubul
Internaţional de Cultură “Boema” nu
şi-a propus nici să încerce să facă să renască
boema literară, nici să
inventeze un alt fel de boemă, cât şi-a propus să configureze un
cadru al colocvialităţii culturale, al dialogului cultural”.
Nu fără nostalgie, acelaşi Nicolae Băciuţ
afirmă: „Scriitorii, artiştii,
prea puţin îşi mai acordă timp unii altora, au dispărut
localurile în care ei ar putea să se distingă prin notele în care ar
putea fi regăsite ceva urme de boemie.
Însingurările de acum
şi-au pierdut parfumul de altădată, desfăşurările
dionisiace ne par pură literatură, proiecţii ale imaginarului
ori ale unor nostalgii... artistice. Fără spiritul boemei,
fără locuri care să facă posibilă boema, e greu ca
aceasta să fie resuscitată sau menţinută în viaţă
la aparate. Au mai rămas, poate doar întâmplări “boematice”.
Termenul, spun
dicţionarele, a apărut în Franţa la începutul secolului al
19-lea iar boemul, în dicţionarele americane e considerat "o
persoană cu tendinţe artistice sau intelectuale, care
trăieşte şi acţionează fără a ţine
seama de regulile convenţionale de comportament". Iar istoria boemiei
a adunat destule momente distincte, care să fi impus fenomenul în
conştiinţa publică, cu toate conotaţiile sale, cu
simbolistica sa în care s-au putut regăsi scriitori, artişti, dar
şi persoane/personaje fără relevanţă culturală,
conceptul neputând fi nici înregimentat strict, nici confiscat de o anume
mişcare, grupare literară/artistică. Nonconvenţionalitatea
a detaşat însă de restul lumii artistice pe boemii de altădată”.
Spiritul boemei, încărcat de simboluri, a fost subiectul
multor creaţii literare, de la
romane, la poezie, la evocări
şi memorialistică. Ar fi de
amintit doar remarcabila scriere a lui Mateiu
I. Caragiale „Craii de Curtea Veche”. Şi, îşi continuă
precizările Nicolae Băciuţ despre proiectul iniţiat la
Bistriţa: „Dar Boema
concretizată în elanurile unor scriitori cu legături cu spaţiul
bistriţean, nu vrea nici pe departe să refacă, să
reaprindă aspiraţii şi trăiri ale vreunei boeme. E doar un
generic al prieteniei literare, care vrea să cuprindă în
conţinutul său nevoia de împreună trăire, în plan real sau
virtual, a unor scriitori care îşi regăsesc sau îşi caută
afinităţi elective.
Antologia de faţă
e doar o primă strigare, iar ea include autori diferiţi, ca
vârstă, idealuri, calibru, care au avut percepţia unui posibil „colac
de salvare” într-o lume literară în care însingurările nu mai dau
nicio şansă amiciţiilor literare”.
N-am încotro şi trebuie să mărturisesc că
antologia, fără nici un merit din partea mea, începe (alfabetic) cu
un grupaj din poeziile mele, într-un ciclu intitulat: „Şapte poeme-n aldine” – asupra cărora nu voi insista din
motive lesne de înţeles.
Urmează GRIGORE AVRAM, năsăudean, absolvent al Facultăţii de Silvicultură
şi Exploatări Forestiere din Braşov, iar în anul 2002 a obţinut
titlul ştiinţific de Doctor în domeniul fundamental
silvicultură.
Autor a patru volume de versuri şi a unor lucrări de
specialitate din domeniul silviculturii, Grigore Avram propune un grupaj de
poeme calde, luminoase, cât se poate de senine, în care-şi cântă
bucuria vieţii, bucuria de a avea cu cine împărtăşi
gândurile şi visele. Versurile sale sunt de mulţumire şi
rugă către Creatorul naturii care ne susţine şi ne
hrăneşte. Sunt adevăruri simple şi cu atât mai adânci cu
cât, omul nu-şi dă seama de ele ci le trăieşte. „DOAMNE, / dacă porţi în suflet / un crâmpei de amintire, /
dă-mi al vântului viu urlet / şi mi-l pune deocamdată / peste-a
mea ascunsă fire, / să mă ţin de Preacurată / doar c-o
geană de privire. / Doamne, / dacă visul singur / se aprinde
şi-apoi piere, / dă-mi putere să m-asigur / că, în palma Ta
curată, / sunt şi eu un strop ce-ţi cere / siguranţa Ta de
Tată / şi iubirea ca avere. / Doamne, / când în prag de cină /
întunericul ne-alungă,
/ dă-mi o rază delumină / să mă toarcă-n al
Tău caier, /
far în lume să
ajungă / şi vieţii mele baier, / să-mi păstreze clipa
lungă”
Ele-ţi aduc
o stare de linişte şi împăcare cu tine însuţi şi cu
ceilalţi, pentru că degajă o energie pozitivă, fiind foarte
stenice.
Poetul îşi
aduce aminte cu nostalgie de colbul de
sat pe unde trecea adeseori, odinioară cu iubita: „TRECĂTOR/ Către cine să
mă-ncumet / Să privesc mai apăsat: Către dealul cu
răsunet, / Către colbul meu de sat?/ Că de când îmi ţes
lumina / Într-un somn nevindecat / Port cu mine toată vina / Celui mai
ascuns păcat. / Nefiresc şi plin de umbre / Stau cu zece ani mai sus,
/ Orizont în linii strâmbe / Ridicate spre apus, / Care caută să-i
spună / Surd, urechii tale mici, / Pe cărarea ce se-adună / Cum
treceam cândva pe-aici. Sângeorz Băi, 15 august 2009”. Este o poezie în ton elegiac care invită la nostalgie. Ţesutul luminii
într-un somn nevindecat semnifică
pierderea ingenuităţii, ca-n poemul lui Cezar Ivănescu:
„Amintirea paradisului”.
Cu atât mai
pregnant se simte această nostalgie
precum şi a timpului care nu se mai poate întoarce, în poemul „Zădărnicii”: „Am fost şi
mare, am fost şi mic, / Dar astăzi spun cu voce tare / Că
parcă nu am fost nimic, / Că m-am topit precum o floare / În palma
primului îngheţ / Şi din trufia-mi arzătoare / N-a mai
rămas nimic măreţ. / Am fost şi încă sunt pribeag, /
Rătăcitor pe-un drum de ţară, / Flămând, dar
parcă mai beteag / Când m-am vândut a doua oară / Pe o
speranţă şi un vis, / Crezând că-n lumea mea
uşoară / A fi înseamnă paradis./ Anieş, 9
septembrie 2009”
Despre profesorul dr. Nicolae Băciuţ, nu ajung cuvintele,
pentru că are un palmares impresionant, atât profesional cât şi
literar. Alături de performanţele academice, a publicat un număr incredibil de
cărţi din toate domeniile şi este cuprins în multe antologii.
Este redactor şef al publicaţiei de prestigiu internaţional
„Vatra Veche”. Ciclul de poezii propus spre antologare reflectă abia un
colţişor din sufletul generos al autorului. În primul rând, cum e
şi firesc la orice profesor, începe definiţia elementului principal
de construcţie. Cu definiţia Poeziei şi ajunge, după multe încercări
metaforice superbe la formulări
ideatice de excepţie: „DEFINIŢII / Poezia / e stropul de ploaie / de la streaşina ierbii. / Nu,
nu aceasta e poezia, / şopti iarba. / Poezia / e bobul de rouă / de
la subsuoara ierbii. / Nu, nu aceasta e poezia, / strigă iarba. / Poezia /
e lacrima / de la ochiul ierbii. / Nu, nu aceasta e poezia, / suspină
iarba. / Poezia / e picătura de sânge / de la talpa ierbii. / Nu, nu aceasta
e poezia, / tăcu iarba. / Poezia sunt eu – şi eu aştept coasa”.
Un univers interesant, generos, redat uneori prin imagini
sugestive ale naturii din noi şi din preajma noastră.
Una
din cele mai frumoase simbioze cu natura pe care o realizează poetul este
în poemul: „COPACUL DIN CASĂ / Crengile
bat în geam – / aş putea să deschid, / să vadă că sunt
acasă, / că şi eu sunt copac, / că şi eu bat / în
geamul care se deschide spre el, / că poate eu sunt afară / şi
el e acasă, / că frunzele mele / sunt mai ruginii decât ale lui, / că
toamna mea e mai târzie decât a lui. / Privesc merele sângerii de pe masă,
/ priveşte cărţile mele sângerii din raft, / priveşte
filele cărţilor mele arămii, / privesc frunzele lui albe / pe
care aş scrie un poem, / ultimul poem / pe care să vină vântul /
să le împrăştie în lume, / cuvânt cu cuvânt, / ca să
poţi veni tu, / firavă, uşoară, / să-mi scrii poemul
tău de frunze. / Vine furtuna – / copacul bate cu crengile în geam; / vine
furtuna / şi bat şi eu cu cuvintele mele în geam, / dar nu e niciun
anotimp aproape / să ne audă.”
FLORIN I. BOJOR (Spania) îşi inaugurează ciclul poematic
cu un acrostih intitulat (şi dedicat)
Alexandrei Crişan, care se încheie foarte frumos: „Atunci
am înţeles că timpul se poate opri: / Nimicul se întrupează
în fiinţa ce-o poţi iubi!” O idee remarcabilă – întruparea nimicului în
fiinţa iubită.
Universul său poetic se învârte
în jurul iubirii şi al întrebărilor pe care le iscă dragostea
neîmpărtăşită: „Ochii
tăi, frumoaso, / sunt culoarea care nu are durere / sunt nebunia care geme
în tăcere / sunt veşnicia care otrăveşte privirea / sunt
fericirea care mănâncă orbirea. / De ce nu mă privesc ochii
tăi?!”(Ochii tăi).
ELENA M. CÂMPAN, publicistă,
poetă, autoare a mai multor cărţi de proză, poezie, publicistică,
note de călătorie, onorează antologia „Boemia” cu un grupaj
semnificativ în care îşi dau mâna
analiza psihologică şi contemplarea filozofică, dar şi
dimensiunea spirituală a omului. „peretele alb nu cunoştea decât lumina / decât lumina…
/ a venit cu icoane şi cruci şi lumânări / le-a aranjat ca-ntr-o
expoziţie / locul visat, în care aştepta să fie iertat, /
recunoscut ca artist / ca artist…/ îşi plătea păcatele cu mici
daruri / cu care ea mai rezista o zi / apoi, lua altarul de la capăt /
credea că aşa trebuie să fie o biserică / o biserică /
la dispoziţia lui, o fântână, / o fântână…/ când pleca, lua cu
el / turle, clopote şi vitralii, / făcând-o să se clatine mai
mult / pe interior, biserica de lemn, / de lemn, de lemn, de lemn…/ o
clepsidră ne-ntoarsă / prin ea nu mai trecea timp / ne-murire /
murire…/ o rugăciune de lut e totul / ca să-l ierte de ne-iubire / ea
era ne-biserica / biserica…” (Ne-biserica)
Antonimele, oximoronul, repetiţiile pe
care poeta le foloseşte adeseori, dau muzicalitate şi sens, sunt
ca o incantaţie de cor antic, subliniind ideea forte.
Sentimentul matern răzbate în
unele din poeme, cu aceeaşi gingăşie iniţială pentru
că mama continuă să fie mamă, indiferent de vârsta
biologică a copilului ei:
„... ce simt
eu acum / când ştiu că glasul acesta / va umbla prin mine /
săpând cuvintele pe care / nu ni le-am spus / nu ni le-am spus…! BĂIATUL MEU
ÎŞI SCHIMBĂ GLASUL”.
Şi unele sfaturi materne pentru copilul ei, se
grăbeşte mama să dea, spre luare aminte: „ştiu că te
gândeşti în altă parte / mereu te gândeşti la cărţile
tale / dar acum ascultă: / fii harnică pentru tine / cum eu n-am pierdut vremea / nu-i lăsa
pe oameni să te conducă / şi eu i-am ocolit atent / iubeşte
pe cine vrei / dar îndrăgosteşte-te iarna / când zăpada acoperă
iarba / umblă prin lume / eu voi fi aici să te apăr / când
te-aştepţi mai puţin / cineva o să te caute / pe el să
nu-l laşi să plece / s-aprinzi trecutul / dacă nu vezi bine /
ascultă lumina…/ de ce ne grăbim / să dăm ascultare /
învăţăturilor târzii / târzii?...” (Învăţături
târzii).
A şti
să aprinzi trecutul, să asculţi lumina...iată haruri pe
care doar oamenii aleşi îl au. Şi poeta Elena M. Câmpan, posedă
aceste haruri cu prisosinţă şi ni le
împărtăşeşte şi nouă.
DOREL COSMA – năsăudean, jurnalist, doctor în
filologie, cu multe cărţi de cultură şi publicistică
publicate, vine la Boemia cu un grupaj consistent de poeme, despre destinul
poetic, despre „fumul gloriei” care „mai
fâlfâie/ din ambiţioasele proiecte”(Fumul gloriei), despre „adevărul
cotidian” care: „E o cruce invizibilă / şi nu rezolvă golul
existenţei, / nu vindecă rana originii, / roade rădăcinile
/ şi tu pluteşti / adevărul cotidian, / simplu – eşti doar
un om” (Adevărul cotidian).
Autorul găseşte chiar şi o soluţie: „Viaţa predomină. / Ce vrei, să învingi ? / Lasă-te
păcălit de căldura speranţei” (Soluţie).
Următoarea antologată este o personalitate de
excepţie.
„Membru al Uniunii Scriitorilor din România, membru al
Asociaţiei Scriitorilor dinQuebec, Canada, redactor la revista Agero
Stuttgart, Realizator de programe AS TV Bistriţa. A publicat 21 de volume
şi este prezentă în peste 30 de volume colective şi de critică
literară”.
Melania Cuc,
fiindcă despre ea este vorba,
„este - aşa cum o
prezintă antologatorul, Membru de onoare al Societăţii Culturale ANTON PANN din municipiul
Râmnicu-Vâlcea, deţine Medalia ,,Crucea celui de Al Doilea
Război Mondial, pentru promovarea românismului
prin literatură”, acordată de
Asociaţia Veteranilor de Razboi, în decembrie 2008. I s-a decernbat Diploma
de Onoare pentru activitatea
literară şi de întreţinere a legăturilor culturale dintre
România şi Catalania, Spania. Deţine 35 de premii pentru
literatură.”
Absolut tot ce scrie Melania Cuc este remarcabil. Ea se
prezintă în această Antologie cu două poeme şi cu un
fragment de roman. Primul poem are o tentă ironic-amară despre cum
înţeleg unii conceptul de „Democraţie”:
„Cei mulţi din faţa televizorului duc dorul şi bagajul
sorţii spre / alte atlantide scufundate în clişee de promovare a
bonusului / pâinii. / Este vreme potrivită pentru raţia de aer
şi pentru războiul / personal ce sapă civil în tranşeul
kamikaze de pe dunga / cuţitului de bucătărie
inconfundabilă. / Hrana şi viaţa ne sunt garantate în tot
oraşul unde adolescenţii / trag jaluzele direct peste raza de soare
sechestrată în glastră. / Se mişcă muniţii
experimentale în reţeaua statuilor ce muşcă / mâna sculptorului
ce le-a ridicat din lut ca mai apoi să înveţe / ele singure să
se ridice din patru în două picioare”.
Şi în poemul „Arta” Melania
Cuc îşi exprimă în mod inedit părerea despre deviaţia pe
care a luat-o acest gen de manifestare a expresiei artistice:
„Râde scena golită de
suflet. Imposibilă-i dorinţa mea de-a lua / de urechi aripa îngerului
şi de-a o răsuci cu mâinile la spate ca / pe funia ce ţine
edecul şi luntrea cu miere de muşte departe. Ce / nefolositor este
veacul ăsta abandonat pe linia moartă aşa ca un / mărfar
deraiat pe duşumeaua unsuroasă din faţa cuştii / sufleorului
căruia nu-i ajunge leafa şi pentru aparatul acustic…E iarnă /
doar în frunza întinsă pe năsălia iarmarocului din coastra /
teatrului de vise / neînvinse. E ger roşu-n ghipsul braţului
spânzurat de grinda de / unde comediantul încearcă o dată şi
încă o dată acul de siguranţă al / zborului fără
/ margini. Paiul în pălăria lui dă spic şi rolul se
derulează sub / lovitura securii ce-a / doborât peste noi chiar razele Lunii. Se
gâdilă tălpile în ghete / de stradă şi un / hohot de râs se
aude în pauza dintre două apaluze lovite de gongul cu / amintirea ce nu lasă
spectatorul nici să trăiască şi nici să moară /
de foame”
Imaginile acestea
duc până la absurd ideea de artă, ceea ce şi doreşte
autoarea. ORLANDA (Fragment din romanul în lucru VARA LEOAICEI) – aduce cu sine problema
singurătăţii, a senectuţii, a slăbiciunii
omeneşti, a însingurării în mijlocul lumii, dar, fraza de final dă
cheia de lectură a acestui scurt fragment: „Lucrurile şi fiinţele sunt ca şi zarurile. Jocuri
măsluite.” Într-un fel, aminteşte de replica Aliciei în Ţara
minunilor ca să scape din labirintul în care intrase prin
grădină luându-se după iepuraşul cel alb: „În definitiv, nu
sunteţi decât nişte cărţi de joc!”
Scriitura
Melaniei Cuc este de o înaltă măiestrie şi e o
adevărată sărbătoare să citeşti orice carte a sa.
Mureşeanul
RĂZVAN DUCAN, cu o bogată activitate culturală şi
publicistică, a publicat o serie de cărţi „Vieţuirea-n clepsidră “, (versuri), ”Dumnezeiescul Ardeal - poeme pe cord deschis”, ”3,14ramida lui Ducankamon” (versuri),”Târnava mea de lapte dulce” (poeme), ”Poeme din cutia neagră a spuselor”,
”Epistole către Adrian
Păunescu-carte de iubire”; „Gheorghe Oprean - o viaţă
închinată unirii românilor şi înălţării bisericii
ortodoxe” (cercetare), ”O istorie a
sportului târnăvenean”, (cercetare), şi are multe
contribuţii în unele volume colective.
În Antologia de
faţă prezintă câteva poeme remarcabile, prima este dedicată
lui Nicolae Băciuţ şi este o foarte reuşită evocare a
vieţii de la ţară, după o fotografie: „Cruce creştină pe casă, / Gard şi poartă de
fier, / Viţă căţărătoare în curte, / Deasupra
tuturor cer. / La poartă, bancă de lemn, / Lustruită de oameni
şezând, / Martori la spectacolul străzii, / Sub toate acestea
pământ. / Între pământul acela şi cer, / Între cerul acela
şi pământ, / Veşnicie-n două picioare, / Materie
însufleţită umblând./ Timp imortalizat de părinţi, / Cu
braţe trudind fără glorie, / Ţigle încărunţite pe
casă, / Ziduri încărunţite-n memorie. / Odată,
flăcăiandru prin sat, / Odată, copilandru prin curte, /
Nostalgic în trupul
bărbat, / Urmărit de amănunte. / La o aruncătură de
băţ, / Tainicul sfetnic, / Ce-ţi vorbeşte tăcând, /
Ce-ţi tace vorbind, / Casa ta din Chintelnic.” (După o fotografie).
Acest poem este o
emblemă a dorului de casă, a meleagului rămas în urmă
şi a înstrăinării umane. Nici că putea cineva să
prindă în câteva instantanee acest adevăr dureros pe care mulţi
îl poartă în suflet.
Deosebit de
interesantă este poezia „Dragă
Nicule, nu ştiu dacă ştii”. Sub pretextul unei epistole,
autorul îşi exprimă crezul poetic şi spune în final: „poeţii nu fac decât lucrarea lui
Dumnezeu! / Dumnezeu se cheamă acum primăvară / şi se
strigă pe numele mic: / -Hai să mergem, nu contează unde!”
Autorul are un simţ al umorului
cu totul special. Tonul lui este uneori sarcastico-ironic, vizând unele probleme
actuale ale societăţii.
GEORGE FILIP poet român trăitor în Montreal – ne
surprinde, ca de fiecare dată, cu talentul
şi prestanţa sa. Acesta este
un poet născut, nu făcut, aşa cum se spune şi cum
autodeclară, de câte ori are prilejul. Îşi alcătuieşte
singur o autobiografie cât se poate de originală, cu un fin ton
autoironic. „Am respirat prin bubatul timpului şi prin pucioasa celui de
al doilea măcel mondial. Aşa rahitic, dar cam sălbatic în
pruncie, am făcut şi eu foamea, m-am înfrăţit cu animalele,
Marea mi-a fost a doua mamă, iar visul meu etern a fost fuga de
acasă. Şi am fugit...Am hămălit, am ciordit, am
iuibit...fotograf, seralist, paraşutist, boxer, fotoreporter, sigisbeu
şi...poet !Nu l-am slugărit niciodată pe-mpăratul
roşu. Am debutat târziu şi greu, după o detenţie
ordonată şi în perioada 1974-1977 am publicat patru
volumaşe.”(...) „Mi-am pus semnătura pe 26 de volume. Anul trecut,
2009, am primit la Tuzla mea natală diploma de Cetăţean de
onoare”.
Poemul „Simbioză” –
dedicat Melaniei Cuc – este deosebit de frumos, plin de fior patriotic autentic
şi de dorul pentru ţara de care-l desparte mii de kilometri: „vorbim de-o ţară ancestrală
/ cu ipohondri sub revere / şi doar poema pastorală / ne este singura
avere / chiar la ieşire e o poartă / cu vameşi ce ne
umblă-n sânge / când evadăm spre-o altă soartă / şi-n
turlă cucuveaua plânge / de vină-s visele rebele / caii se-adapă
la fântână / femeia toarce menestrele / iar ielele pe lac se-ngână /
femeia poate să bocească / ea ştie să-şi îngroape fiii
/ aghiazma ei – dumnezeiască / curge pe valea veşniciii / ea zvârle
pâinea către soare / şi azima se face stele / şi-n Carul-mic
şi Carul-mare / poeţii umblă...beizadele / la ori ce colţ
din universul / prea concentrat în călimară / poetul îşi
vânează versul / şi-l vinde lumii - de afară / femeia-Om,
omul-Femeie / clepsidra asta de vecie / prin invizibile tranşeie / ne
curge către veşnicie / acolo-s porţile deschise / să intre
mahării - prin faţă / iar în BOEMELE din vise / doar regii lumii
se răsfaţă...”
Aproape toate poemele lui George Filip sunt închinate femeii. El
cântă femeia la fel cum respiră. Dintre toate, unul este cu
adevărat superb: „CRUCE DE
VEŞNICIE: Pentru Maria-Mea / facă-se
cruce trupul tău – femeie / la care să mă-nchin când tânăr
sunt / să stai mereu în pragul casei mele / şi să m-alini chiar
când voi fi cărunt / facă-se cruce aerul şi apa / şi cruci
să crească-n cetini şi scoruşi / şi Marea mea să
facă semnul crucii / spre nicăierea paşilor mei duşi /
facă-se cruce la intrarea-n satul / ce m-a născut şi m-a
înstrăinat / o cruce să mă mângâie pe frunte / când am să
mă întorc poet-bărbat / facă-se cruce semnul întrebării /
sub care mă îndoi pe la răscruci / când nu ştiu în ce parte
să-mi duc paşii / şi-mi fac spre chipul mamei mii de cruci /
facă-se cruce apele şi munţii / ce ţin în palma lor acest
Pământ / cu oameni care-njură sfânta cruce / şi dau cu pietre-n
Dumnezeul-Sfânt / facă-se cruce zilele sihastre / prin care mă tot
rabdă veşnicia / ce ne deschide porţile credinţei;
/facă-se cruce, trupul tău – Maria!..”
LUCIAN GRUIA, membru al Uniunii Scriitorilor din România, autor al
mai multor volume personale şi colective, participă la Boemia
bistriţeană cu o selecţie de versuri autoironice şi pe
undeva, umoristice. Se remarcă: „NEDUMERIRE: Stau între două oglinzi paralele. / Una îmi reflectă
chipul frumos, / Cealaltă pe cel urât. / În oricare mă privesc, / Îmi
văd numai chipul frumos / Pe cel urât îl văd doar ceilalţi.”
Dar cu o
sensibilitate deosebită, el
comunică „lumina mamei” celor din jur, lumina pe care o poartă
din pântec. „LUMINA MAMEI: În pântecul mamei, / Mă vedeam crescând / Într-o lumină
interioară. / Când m-am născut, / O altă lumină / Mi-a
brăzdat faţa / Cu riduri. / Trăiesc între două lumini. /
Când voi muri / Am să-mi regăsesc / Lumina interioară / Din care
m-am născut.”
Un poem rotund ca un adevăr axiomatic. Micropoemele lui
Lucian Gruia au în ele sensuri multiple şi par scrise dintr-o suflare.
Distinsa poetă CLEOPATRA LORINŢIU, autoare a peste 20 de
volume şi nenumărate apariţii publicistice, cu o activitate
remarcabilă în domeniul culturii, şi mass-mediei, oferă Antologiei o selecţie de
versuri fără cusur, vizând
universul lăuntric. Ea subliniază munca jertfelnică a
creatorului: „PUNCT DE RĂSCRUCE
/ Când memoria scrisă o să dispară
/ Când vom comunica telepatic / Când totul va fi altfel, altcumva, altceva /
Aceste file stoarse din viaţă şi sânge / Vor mai conta? / Când
,,viaţă,, şi ,,sânge” n-o să însemne nimic / Iar ,,nimic” n-o să mai aibă sens./ Generaţie frântă ! / Tu
nici nu eşti! / Încăpăţânându-te să ai sens / Sub
ampla domnie-a non-sensului. / Am să scriu pentru morţi, pentru
trecut / Pentru trecerea lor spre alte regnuri / Am să arunc totul
îndărăt / Şi prin schimbarea acestui sens / Am să lunec
spre viaţa din moarte / Mai posibilă decât un viitor mut”.
Poeta abordează
problemele majore ale
umanităţii: singurătatea, neputinţa, boala, lipsa de
afecţiune şi de comunicare: „NOPŢI TĂCUTE
/ Vine o vreme când prietenii / Nu te mai
sună la trei. Nu-ţi mai povestesc / La telefon, grave, iremediabile
întâmplări, / Păcate de dragoste, revelaţii. Vine o vreme / Când
nu te mai sună nopţile, nimeni. / E vremea-mpăcării, / Când
furtunile sunt numai pe mări interioare / Când observi crizantemele
fanate. / Când ceva tragic e ceva indecent. Când / Nimeni nu e de vină. /
Încet , încet te ocupă timpul galactic. / Un bolid depărtându-se de
neliniştea / Pe care ar putea s-o explice. Vine o vreme / Când îţi
poţi aminti / Lacrimile fierbinţi.”
VALENTIN MARICA – următorul antologat, autor a numeroase
volume de versuri şi publicistică, are în antologia Boemia, un mănunchi de versuri filosofice foarte
reuşite: „MUSTRAREA SECUNDEI / Zarul e în repaos. / Tăcerea îmi viscoleşte mâinile. /
În ou / murmură cugetul zborului. / Celor ce te întreabă / de ce sunt
ochii / clepsidre, / spune-le / că numai cine atinge culoarea zăpezii
/ e zeu / în sălaşul secundei”.
Nici dimensiunea sacră nu este neglijată şi
poetul reuşeşte să dea un
sens spiritual poemului laic. De altminteri, toate poemele acestui distins
autor sunt remarcabile.
„STRIGARE PESTE SAT: / Să fii tu însuţi Carul
Mare, / să aşezi / fântână-n leatul mâini, / numele / pe
oiştea dragostei / cărare, / când zarea altoieşte crucea /
şi ruginiul porţii e straiul / de iertare. / Pe pânze pământii,
/ ochiul se desface în legănare. / Îmbătrâneşte iarba, / lemnul
ei / va arde prelung în fiecare”.
MENUŢ MAXIMINIAN, bănăţean, născut la
Timişoara, poet, publicist, oferă antologiei o proză intitulată „Chitara îngerilor”. Acesta este un
pretext pentru un interviu generos cu o tânără
cântăreaţă folk, despre cum a început aceasta să cânte.
Şi cine a îndrumat-o în această direcţie. Scrierea cuprinde
şi o parabolă a cojii de
nucă: „Coaja de nucă: / Lumea
asta mare încape într-o coajă de nucă. Iarba, / florile, copacii,
clădirile, oamenii fac parte dintr-o lume / minusculă în marea lume.
Odată demult trăiau cu toţii, ca într-o / membrană
protectoare într-o coajă de nucă. Ei erau miezul. Cât / de
frumoasă este viaţa când eşti apărat de toate, în
nucă. Aveau / belşug pentru fiecare categorie, sau rasă, sau
specie. Oamenii, / aproape invizibili aveau un primar al lor. Care nu era
condus de / anumiţi gansteri, sau de forţele de dreapta, stânga,
centru, sau / dreptul în stângul. ...”
Aproape o proză poetică. Scrierea are şi un Motto
din Sfântul Augustin: „Învaţă
să-ţi scrii durerile pe nisip şi bucuriile pe stâncă” - începe cu o confesiune a autorului, după
care o lasă pe interlocutoare să conducă discuţia.
Foarte original,
ALEXANDRU CRISTIAN MILOS, îşi face o intrare spectaculoasă în
scenă ca şi cetăţean al cosmosului:”Născut, ca şi cetăţean al cosmosului, la 23
Septembrie 1952 în oraşul Bistriţa, România, Terra, Galaxia Calea
Lactee, Univers.” Are un palmares impresionant, cu lucrări.” Cărţile
sale- 20 la număr- se află în Biblioteci Universitare din peste 30 de
ţări din lume.” (...)
„Cosmopoeziile sale sunt traduse în limbile:
engleză, franceză, germană, greacă, italiană,
spaniolă. Este cuprins în Antologia „CUVINTE” a Filialei Cluj Napoca a
Uniunii Scriitorilor, alcătuită de Irina Petraş. Este inclus în
Antologii internaţionale de poezie. În anul 2000 publică „MANIFESTUL
COSMOARTEI”- nou curent artistic avangardis, cosmic, de inspiraţie SF, în
poezia românească şi europeană a Mileniului 3 în care promovează
FRATERNITATEA COSMICĂ ca şi CETĂŢENI AI COSMOSULUI-OAMENI
COSMICI!”
După
asemenea prezentare, ne-am aştepta la un poem cosmic. Şi iată
că-l avem în Antologie şi este, nici mai mult, nici mai puţin
decât „CODUL GALACTIC”, pe articole, pe paragrafe, pe subiecte, scrisă în
spiritul „fraternităţii cosmice”. Este destul de interesant pentru
cei care preferă literatura science-fiction.
VICTORIA
FĂTU NALAŢIU – scriitoare şi pictoriţă, are în
antologie
ALFABETUL DE DINCOLO DE CĂRŢI (Fragment).
Este o istorioară foarte nostimă despre un bărbat
căzut într-un şanţ, care filozofează cu nasul în noroi, iar
o femeie, Suzana încearcă, făcând eforturi considerabile să-l
scoată de acolo. El citează, când din Liviu Rebreanu, când din Petre
Pandrea, când se crede Don Quijote, şi nu încetează să-i
facă fetei complimente. Artista îşi ilustrează scrierea cu
două acuarele reuşite.
MARIA OLTEAN,
bistriţeancă, membră a Uniunii Scriitorilor din România, autoare
a peste zece volume de versuri şi poveşti pentru copii, este la rândul
ei artistă, având în Antologie şi o icoană pe sticlă.
Poezia ei este de natură
spirituală.”ZBATERE: E-o zbatere în sufletul vremii, / Ploile şterg zâmbetul
oraşului / Şi insomnia se cuibăreşte. / Printre cuvinte /
Găsesc dimineţi răstignite, / Întrebări ce rămân
fără răspuns”.
Autoarea mărturiseşte că-şi caută
linştea „pe plaja cu nisipul
sclipitor al poeziei”, şi nu ezită să spună: „Mă opresc în ultima vale
luminată de fulger / Cu o lacrimă să mângâi pământul.” (În
aceste zile).
Poeziile acestei
autoare sunt atât de simple şi expresive, încărcate de miez, încât
par mici bijuterii e atârnat la piept, pe dinăuntru: „RĂDĂCINI DE POEZII: Demult /
Locuiam în inima unei păsări, / Respiraţia îmi era atât de
subţire / Că nici un înger n-o putea atinge. / Din cuvinte / Îmi
construiam galaxii, / În priviri ascundeam misterul, / Din carne-mi
creşteau rădăcini de poezii”.
OVIDIU POJAR, sălăjean, autor al unei plachete de
versuri intitulat: „Un alt anotimp” a sosit la Boemia cu câteva poezii de
dragoste, cu tâlcuiri bine alcătuite ca nişte parabole în versuri. STRĂIN SUNT ÎN OCHIUL TĂU: Închis
în ochiul tău / ca un corp străin / simt cum lacrima / încearcă
să mă elimine / cel mai dureros este că / nu ştiu dacă
vreodată / ţi-am acoperit toată retina / dacă o vreme
măcar / m-am legănat în privirile tale / sau am locuit acolo degeaba
/ cel mai dureros este că / nu pot ieşi singur / am nevoie de
ajutorul tău / de lacrimile tale / ca şi până acum / numai
că / de data asta / să mă înece / definitiv.”
THEODOR
RĂPAN – aproape că nu ai
are nevoie de prezentare. Născut la 4 iulie 1954, în comuna Balaci, judeţul
Teleorman; absolvent al Facultăţii de Drept – Secţia
Juridică (Universitatea Bucureşti); atestat ca ziarist profesionist;
consilier diplomatic în Ministerul Afacerilor Externe. Peste zece
cărţi publicate, impresionante referinţe critice.
El are o definiţie foarte interesantă a Poetului: „POETUL: Acolo sus, neinventat încă, Poetul e glonţul de
zăpadă al Cântecului! / Feriţi-vă! / Devenit sunet e atât
de aproape, / un zeu răstignit / în scoica sidefată a mării, /
apocalips al silabelor / între care, lumina furtunii alege / pentru
ospăţul de taină, / pe ţărmuri, / una”.
Theodor Rîpan
este un menestrel care caută necontenit metafore în nisipul mării.
Pentru el, Cuvântul este o entitate vie, iar Poetul e slujitorul lui.
Autorul
oferă poeme minuscule, scurte respirări în spirit de haiku, în care
esenţializează materia cuvântului.
AŞEZĂMÂNT: Mai
singur decât sunt / e doar Cuvântul. / La umbra lui sap unicul mormânt!”
RECUNOAŞTERE: Mai
presus de orice / inima mea incendiindu-vă!”
ECOU: Eu am văzut glasul
tăcerii / spărgând liniştea…”
VEGETALĂ: Ca un copac crescut în
copac: / inima mea şi a ta. / Se apropie vara…”
ISPITA: Merg pe apă şi
plâng: / sunt mersul aerului. / Chiar umbra lui…
Apoape panseuri, aproape definiţii lirice, aproape
formulări axiomatice, miniaturile lui Theodor Răpan, conferă
spiritului o stare de bine.
TRAIAN PARVA SĂSĂRMAN – tot scriitor
năsăudean, a publicat patru volume de proze, iar acum oferă cititorilor
proza: „Mâşu” în care protagonist este un basarabean, fiu de
jandar, ajuns inspector cu taxele. Autorul evocă acest personaj real,
relatând unele întâmplări din munca lor de inspectori.
Hunedorean, ION SCOROBETE, autor al mai multor volume de versuri –
are un mănunchi de poeme despre
viaţă, anotimpuri, iubire, şi încercări de filozofie pe anumite teme. Se remarcă poemul: „IMPERIU MĂRUNT: în vârful piramidei stă viaţa şi / opusul ei / ce
nu trişează / ci biruie împreună / precum boabele de fasole /
căzute din traista de rafie lucrată / în vreun con al întunericului /
se învăluie cu plapuma neagră / a humusului / ce n-a lăsat
să-i scape / substanţele dense / celuloza / iar din acest
adăpost /interesant / înhăţă
raza mult aşteptată / aidoma pruncului / sfârcurile / în ziua
sorocită / când umede buze alungă / tristeţea / care-şi
făcuse planuri / astfel prin vlaga hrănită a ţărânii /
un ochi verde intens / râde ca un clopoţel atins din / întâmplare de o
mână / nedibace / îşi suie veştmântul centimetru / cu centimetru
/ pe aracul orei nouă / se desfoliază / în spirală când să
deschid şi eu poarta / să mă pierd în mulţimea de zgomote /
ale oraşului”.
CONSTANTIN PAVEL este prezentat drept un artist de talie
europeană. Nicolae Vrăsmas îi face un portret amănunţit
privind viaţa şi opera acestuia.
Tot năsăudeancă este şi ANA ZEGREAN, care
încheie ciclul antologaţilor din această frumoasă carte. Autoare
a cinci volume de versuri şi participantă la numeroase volume şi
antologii colective.
La Boemia, Ana Zegrean prezintă o suită de versuri în
care răsună cântecul vieţii în întreaga natură: se agaţă
cântecul / în copac / lutul
frământă / visul de mâine / din coapsa dimineţii / clopotul
respiră verde / îngenuncheat în memorie / firul de iarbă / îşi
spală rugina / în bobul de rouă”. Alteori, poeta aude cum creşte
sămânâţa lunii:sămânţa lunii: / creşte
/ întoarcerea în ţărână / pe marginea ferestrei / aripa
îngerului / bate pulsul astral / mă cuibăresc / în propria-mi
umbră / spre nefiinţă”
O poezie
plină de expresivitate şi de miez. Deşi scurte, poemele au un
înţeles adânc şi o muzicalitate plăcută.
Prin ansamblul
său bine structurat, bine gândit, variat şi plăcut, volumul de
faţă constituie o izbândă a spiritualităţii
româneşti, nu numai din arealul bistriţean, dar cu deschidere
către întreaga lume.
CEZARINA ADAMESCU
19 martie 2010
Solemnitatea Sfântului Iosif
***
Propuneri si contacte : editura.online@gmail.com
Situl aparţine ARP -
ASOCIAŢIA ROMÂNĂ PENTRU PATRIMONIU