Profesorul
C. Giurginca şi elevul lui, comandorul Traian Popescu
PAŞI PE DRUMUL CONTORSIONAT AL ISTORIEI
NICOLAE N. TOMONIU: “ULTIMII SOLDAŢI AI NEAMULUI ROMÂNESC”
Note de călătorie
Tismeana - Ad Aquas Herculi Sacras –Ad Mediam,
SEMĂNĂTORUL Editura – online, Iulie 2009
O întrebare legitimă
se desprinde din paginile cărţii lui Nicolae N. Tomoniu, Ultimii soldaţi ai neamului românesc: noi,
românii, ca neam, ne-am meritat istoria? Din care rezultă, în mod legitim,
o alta: Merităm istoria de azi?
Şi cine garantează că ne vom merita Istoria de mâine pe care
o vom lăsa moştenire „urmaşilor urmaşilor noştri, de
acum şi până-n veac”.
Autorul caută
răspunsuri la aceste întrebări, încercând o incursiune în istoria
frământată şi, de multe ori falsificată a românilor,
aducând drept argumente, mărturiile unor oameni care au TRĂIT ISTORIA
PLENAR, şi nu doar din poveşti şi legende, prin tot ce au făcut, prin întreaga lor
viaţă şi i-au adus ca
jertfă, numele lor, persoana lor, convingerile, idealurile, şi, în
cele din urmă, amintirile despre istoria neamului. Ce-i îndemna pe
aceşti bravi români să facă aceste lucruri, în loc
să-şi vadă de vieţile lor, de familiile şi vetrele lor, de bucăţica de
pământ rămasă pârloagă în urma lor, de vitele care piereau
în pătul pentru că gospodarul nu putea să mai aibă
grijă de ele, de toate necazurile şi asupririle regimurilor care s-au
succedat, unul după celălalt, care mai de care mai asupritor şi
mai nedrept cu dânşii.
Cartea începe, firesc, cu
o sumă de întrebări şi nedumeriri, la care autorul, desigur
că nu poate primi răspuns, dar, conştiinţa sa şi
demnitatea de român îl îndeamnă să le pună, măcar pentru
urmaşii care, poate, vor dori să cunoască aceste lucruri: „Care-i rostul în România neo-vasală de
astăzi al urmaşilor vitezei Armate Române, ai cărei
soldaţi, cântând cu arma în mână „Treceţi batalioane române
Carpaţii” făcură România Mare, făcură o Românie
„dodoloaţă” şi glorioasă cu mareşali care stăteau
la masă, de la egal la egal, cu marii mareşali ai Europei? Cât
patriotism mai există acum în pieptul soldatului român după ce Armata
Română postdecembristă pierdu Războiul Apărării
Neamului pe timp de pace, ajungând o tristă armată de mercenari
pusă în slujba familiei marelui Yankeu, a consoartei sale Coana Europa şi
a Naţiunilor Unite dându-şi jertfa de sânge prin munţii…
Afganistanului?”
Întrebări care pot
părea crude, dar sunt în cea mai perfectă legitimitate, mai ales,
aşezate în gura unui fost soldat care-şi vede toată jertfa
distrusă, risipită, luată în derâdere, azi, când cuvântul
PATRIOTISM a devenit atât de vetust încât aproape nimeni nu-l mai
pomeneşte. Şi chiar dacă o face, este imediat pus la punct
şi luat în batjocură de cei care s-au trezit stăpâni pe o
moşie pe care nu ei au trudit şi şi-au dat sudoarea şi
sângele.
Luând drept interlocutor
un ilustru profesor al Colegiului Militar Liceal „Dimitrie Cantemir” din
Breaza, domnul Constantin
Giurgincă, un astfel de brav trăitor al istoriei cu toate fibrele
fiinţei, autorul acestei cărţi-document, Nicolae N. Tomoniu ne
introduce chiar în inima Banatului montan, în satul Petnic, spre depresiunea
Almăjului, loc încărcat de glorii, pentru că se ştie
că bănăţenii sunt foarte buni păstrători ai
tuturor componentelor Fiinţei Naţionale. Discuţia celor doi este
un bun pretext pentru a face cunoscut un
segment de viaţă despre care astăzi se vorbeşte mai
puţin, sau deloc. După ce fixează cadrul geografic natural, „sat brăzdat de râul Craiova, o
apă liniştită ce şerpuieşte prin depresiunea dintre
Munţii Semenicului şi Munţii Amăjului”, autorul
insistă asupra contribuţiei acestui colţ de ţară
şi a oamenilor lui, la
făurirea Istoriei, spunând că: ”atât de zbuciumată fu viaţa
locuitorilor acestei zone numită Craina Bănăţeană,
craina însemnând „margine de ţară”. Unii zic că va fi fost aici marginea Banatului,
alţii merg în istorie vorbind de marginea Voievodatului lui Litovoi,
alţii se întind şi mai mult în negura vremii zicând că aici se
întâlneau teritoriile dacilor, geţilor şi ilirilor după ce
romanii se retrăseseră la sud de Dunăre în Dacia Aureliană,
la presiunea celţilor şi vizigoţilor.”
De ce merge atât de
adânc în negura timpurilor Nicolae N. Tomoniu? Pentru ca cititorul să
înţeleagă de unde ţâşnesc precum izvoarele de munte, dimensiunile patriotismului acestor oameni de
ispravă care şi-au
apărat dintotdeauna cu
sfinţenie fruntariile.
Păstrarea
identităţii proprii a bănăţenilor a fost unul din
idealurile lor seculare, cu obsebire „după ce imperiile austriac şi
otoman, în permanent conflict, trecuseră satele băştinaşilor
prin foc şi sabie”. Despre grozăviile care s-au petrecut în
aceste sate de graniţă, au rămas multe urme şi
mărturii, încă din anul 1695, când satele au fost pârjolite şi
mai apoi, când românii de aici
şi-au pierdut autonomia, prerogativele şi libertăţile de
care mai beneficiau.
Cu toate acestea,
bănăţenii s-au întors întotdeauna la vetrele lor după ani
de surghiun, fiind din nou trecuţi prin foc şi sabie. Autorul
subliniază: „Zbuciumată
viaţă avu de-a lungul timpului românimea de-aici!”
Interlocutorul, C.
Giurgincă povesteşte un episod din tristul proces de maghiarizare a
limbii române şi a numelor româneşti, trăit de străbunicul său,
învăţător în şcoala din satul Domaşnea, când a fost dat afară din
învăţământ, cu anularea tuturor drepturilor şi diplomelor
câştigate de-a lungul anilor, fapt ce l-a silit să ceară o
audienţă
Autorul conchide: „Aşa erau toţi vechii români sub
talpă străină: dârzi şi patrioţi faţă de
ţinutul lor, limba lor şi obiceiurile lor. Nicăieri în România
nu există atâta patriotism cât există din Craina Banatului
până-n Maramureş şi mai
departe în teritoriile încă desprinse de ţara mumă şi
astăzi!”
Acestea fiind amintirile
despre strămoş, dar nici urmaşul nu e mai prejos în
păstrarea demnităţii sale
de român pentru că: „…păstrează
nealterate amintirile moşilor şi strămoşilor săi tot
aşa cum păstrează cu cinste şi steagul României moştenit
de la ei. Câţi ani are steagul nu ştie să spună, <poate
din timpul Războiului de
Independenţă>, presupune el. Cert este că tatăl lui l-a
moştenit de la bunicul
lui care la rândul lui l-a moştenit de la
străbunicul. A fost păstrat cu sfinţenie în casă, chiar dacă această Craină a ţinut de Ţara Românească cât timp a ţinut
şi Banatul Severinului
de primii domnitori Basarabi. Apoi au venit ungurii, turcii şi austriecii şi
au primit botez străin, au fost nevoiţi să jure credinţă
lui „Franţ întâiul”, să-şi înveţe copii „bozgoreşte” dar inima tot română
a rămas.
<- I-au
ros şoarecii un colţ,
zice profesorul Giurgincă despre steag, dar de 1 decembrie eu
tot îl pup şi-l arborez
afară!>”
Întrebare:
câţi români păstrează tricolorul cu sfinţenie de la strămoşi? Şi mai
ales, câţi din ei, de Ziua României
îl scot şi-l
sărută cu evlavie
ca pe icoane,
arborându-l la poartă sau pe zidul
casei lor, să se ştie că acolo locuieşte un român?
Autorul
relatează faptul
că liceele militare au
fost desfiinţate ca
„<aparţinând unei
educaţii burgheze, reacţionare> iar profesorii lor închişi în puşcăriile comuniste ca <fii de chiaburi>.
Punerea <pe butuci> a liceelor militare pe timpul lui Gheorghiu-Dej,
<ce băga spaima-n burghezi>, n-a fost decât un moment de cumpănă pentru români. Prin anii
1970 deja liceele militare din România
deveniseră ce-au fost. Nimeni nu poate explica cum poate poporul nostru
să-şi revină după
momente de confuzie, de
răscruce şi de abandonare
vremelnică a lucrurilor
fireşti din istoria sa.”
Bine documentat,
Nicolae N. Tomoniu vine cu date certe
despre istorie, învăţământ, cultură, tradiţii, legate de aceste locuri încărcate de legende vii care circulă din generaţie în generaţie pentru ca toţi
cei de azi să ia aminte şi să
ducă mai departe flacăra luptei pentru păstrarea fruntariilor şi a fiinţei naţionale, aşa cum au primit-o de la înaintaşi. Dar autorul, nu poate constata decât cu regret faptul
că „astăzi patriotismul
ostăşesc a apus. Altele sunt priorităţile şi menirea
Armatei Române şi nici măcar duşmani ai ţării nu mai
avem de îndată ce ne apărăm colectiv aproape întreg continentul. A venit pacea.
Până când? Va mai fi război? Mergem să stingem focul
războiului acolo unde el poate începe, adică în toată lumea.
Frumos am zice, dar cu ce inimă mergem noi aiurea să facem ordine
dacă acolo nu ne fierbe oala şi nu cotcodăcesc găinile
noastre?Poporul român se află iar în momente de răscruce, de
confuzie. Vom fi nevoiţi să abandonăm patriotismul
ostăşesc? Va fi vremelnic sau va trebui să-l remodelăm în
larg patriotism românesc dacă tot nu va mai reveni? Şi dacă-l
remodelăm, cum îl remodelăm?”
Cineva care a trăit
în parte, sau în întregime
grozăviile regimurilor trecute, nu poate rămâne nesimţitor la
aceste realităţi româneşti actuale, care se ocupă de cu totul altceva decât
de cultivarea patriotismului în rândul generaţiilor tinere şi de
cinstirea celor care l-au avut la inimă ca pe o înaltă
distincţie, ori ca pe steagul păstrat
la icoană, sub chipurile Mântuitorului şi ale Maicii Domnului.
Credinţa şi patria,
două dimensiuni majore ale personalităţii umane. Fără
una din ele, omul nu este întreg.
Grigore Vieru avea două icoane în faţa sa permanent, în tot ce a făcut
şi a scris: Patria şi Mama, care deseori se confundau în versurile
sale. Bănăţenii au drept
efigii spirituale şi blazon de onoare, Credinţa şi Neamul
(Istoria) şi nu se abat de la slujirea lor cu nici un preţ.
Scriitorul Nicolae N.
Tomoniu nu poate să nu constate însă că: „Se pare că lucrurile sunt grave şi despre ele mai scriu
şi mai vorbesc doar câţiva. Ultimii soldaţi ai neamului
românesc.”
Mergând mai departe în
cercetarea sa istorică, în eseul: „Ostaşii
care nu mai apără ţara”, autorul constată,
împreună cu cei intervievaţi că „Vechiul patriotism ostăşesc, remodelarea lui în larg
patriotism românesc, menirea Armatei Române astăzi, erau nişte
sintagme care i se învârteau fără noimă în minte, aidoma
reportofonului deschis care nu
înregistra nimic. Probabil gândea ceea ce gândeşte orice român patriot
astăzi: neobligativitatea satisfacerii stagiului militar aduce grave
prejudicii apărării neamului românesc tăind o verigă extrem
de importantă în cizelarea ideologiei statului român.”
Rolul armatei nu era doar de a-i învăţa pe recruţi cum
să tragă cu arma şi să răpună duşmanul. „Armata era o a doua şcoală: aici
învăţai să fii ascultător, să laşi deoparte
proastele cutume civile,” – spune autorul. Aici se făceau cursuri de
alfabetizare, de culturalizare, de educaţie adevărată. Şi,
în afară de disciplina obligatorie, tânărul învăţa să
fie om şi să-şi cinstească ţara, valorile
tradiţionale, fiinţa naţională.
Paralel cu reînvierea
istoriei, Nicolae N. Tomoniu nu poate să nu menţioneze şi
aspecte etnologice şi etnoculturale din zona Banatului, care sunt
păstrate cu mare acurateţe „Dar
şi casa ţărănească a devenit prototip tot înainte de
venirea romanilor în spaţiul geto-dac. Mărturie stând Coloana lui Traian, care-şi începe spirala
sculpturilor sale ascendente cu case dacice tip. Un secol şi jumătate
cât au stat romanii aici, aceştia n-au schimbat cu nimic configuraţia
tipului ţărănesc. Cum n-au schimbat-o nici turcii, nici
austriecii. Privind însă de pe şosea satul Petnic, ai putea crede
că renumita casă bănăţeano-transilvană nu mai
aparţine prototipului românesc arhaic. Nimic mai fals! Privind din grădina de legume, casa
bănăţeană are o altă perspectivă. De acolo,
descoperi în reversul faţadelor de la şosea, renumitele tinde
ţărăneşti cu pridvor şi stâlpi din lemn omniprezente
în fostul Regat al României. Descoperi grajdul vacilor cu mica fereastră
pe unde arunci bălegarul exact într-un capăt al grădinii de
legume. Descoperi nelipsitul coteţ de păsări şi ţarcul
adiacent. (…)
Sate româneşti
păstrând veşnicia! Trecut-au milenii, trecut-au migratorii
prădându-le, imperiile străine sub care-am fost le-au trecut şi
ele prin foc şi sabie dar satele noastre cocoţate pe dealuri şi
munţi s-au refăcut la fel. Abia astăzi noua ciocoime începe
să le strice fasonul cu vile hidoase, kitschuri imitând vestul.”
Autorul deplânge starea
de degradare materială şi morală a bravei Armate Române
post-revoluţionare, nu numai prin faptul că „bravii
noştri ofiţeri se plimbă trişti prin parcuri ca
pensionarii” – scoşi din activitate la vârste abia depăşind
40 de ani, în plină forţă şi creativitate, dar
azvârliţi în tăvălugul tranziţiei interminabile dar şi siliţi „să uite” că au
apărat graniţele şi că şi-au dedicat viaţa unui
singur ţel: Patria română. Şi autorul se întreabă:
„Să
fie o situaţie dramatică singulară? Din anul 1998, în numai
cinci ani, în judeţul Tulcea au fost trecuţi în rezerva 440 de cadre
militare, din care 163 ofiţeri, 87 subofiţeri şi 190
maiştri militari. La nivel de ţară, numărul acestora este
de 43 de ori mai mare. Iată cadre calificate profesional, cadre care au
avut un ideal, acela de a sluji patria, cadre cărora le-au rămas
scrise numele în documentele unităţilor la care au lucrat, cum devin
peste noapte un nimic, într-o ţară debusolată total. Prin conducătorii ei, slugi ale străinătăţii, România a întors brusc spatele,
bravilor ostaşi ai Armatei Române. În loc să iasă la pensie cu onoruri pentru
activitatea depusă, ţara le-a aruncat un coş de bani şi i-a trimis pensionari acasă, la vârsta la care de-abia le-au fost realizate
anumite idealuri şi obiective!
Biată România! O ţară cu ostaşi care nu mai apără ţara.”
Al
treilea segment al lucrării, numit: „Băsărabă apărând ţara” - îl are ca protagonist pe comandorul Traian
Popescu.
„Marea înfuriată
fusese a doua lui casă şi tocmai când îi
ştia toate secretele fusese <lăsat pe uscat>.
Ca militar, mai mult învăţase decât apărase efectiv graniţa ţării. De fapt, viaţa unui militar de carieră începe practic de la vârsta de 14 ani când eşti selectat de către comisariatul militar dintre cei mai buni elevi ai unei
şcoli generale. Urmează examenul extrem de dur pentru intrarea în
liceul militar. După patru ani, elita liceelor militare este preluată
de şcoala de ofiţeri. La 22 de ani, începi cursurile academiei
militare. Apoi vin specializările, cursurile de limbi străine, altele
decât cele învăţate la academie şi în sfârşit, practica. Comandorul
Traian Popescu a primit botezul mării într-o
călătorie-şcoală cu bricul „Mircea cel Bătrân” pe ruta
Constanţa - Amsterdam. Navă cu pânze care-ţi scoate sufletul!
Unde primeşti comanda de căţărare în vârful catargului
taman când te-apucă răul de mare. Dar şi când revii în ţară stăpâneşti meseria mai
bine ca un pirat. Dar oare cu cât folos? Făcând socoteala anilor cât
statul român a cheltuit cu comandorul te-ai fi aşteptat să
rămână activ până la adâncă bătrâneţe. Dar
practic, a început lucrul din plin după vârsta de 30 de ani ca mai apoi
să fie scos la pensie puţin după vârsta de 40 de ani.”
Şi scriitor şi
profesor şi comandor sunt de acord că: „Istoria adevărată a românilor trebuie păstrată,
aceasta a fost dezideratul „cantemiriştilor” la fel cum a fost şi al
meu când m-am apucat să demontez diversiunea cumanistă a lui Neagu
Djuvara prin volumul „Neamul întemeietor al lui Băsărabă”.
Autorul explică pe larg
originea cuvântului „Băsărabă” şi în urma cercetărilor
demonstrează continuitatea acestui neam pe meleagurile româneşti,
precum şi a urmaşilor lor de astăzi. Discuţia de taină în jurul mesei
încărcate cu bucate alese, se
încinge pe marginea acestor subiecte:
„Adevărul
era că se trăgeau ad-hoc nişte concluzii neaşteptate iar
interlocutorii mei aveau plăcerea de a descoperi lucruri
surprinzătoare în lectura operei lui Iorga. Cea mai şocantă concluzie
pentru ei rămânea totuşi aceea că după pledoaria perfect
logică a lui Iorga, privind originea românească a lui Talabă
şi Băsărabă şi demontarea concluziilor autorului
englez privind „aceşti călări ai deşertului, ajunşi
şefi de stat”, dintr-o dată, Iorga devine brusc inconsecvent cu el
însuşi, în paragraful următor acceptând şi „originea”
cumană a numelui.”
„Pornind de la aceste
etimologii, cei trei parcurg istoria semantică a cuvântului strigoi, cu diferite forme în Oltenia
şi Banat. Ei sunt de acord că este o
„străveche construcţie
lingvistică observabilă doar în acele judeţe care formau
odinioară voivodatul lui Litovoi. Şi nu numai construcţiile
lingvistice de ordin antroponimic trebuie avute în vedere, există geonime
comune, hidronime comune, fitonime comune, etc. Avem Iscroni, Eroni,
Lăzăroni, Petreni, Nedeia, Hobiţa, Sohodol, şi multe, multe
denumiri de aşezări omeneşti comune cu cele de peste munte!
Parcă anume când lua fiinţă satul Petreni, după ai lui
Petre, în Gorj, lua fiinţă automat şi geamănul lui,
Petrenii de peste Carpaţi. Sau
variante: Petreştii de Gorj cu Petreştii de Hunedoara. Există
zeci şi zeci de astfel de oiconime!”
De la „<Strigonii> umblând prin Ţara lui
Litovoi” – cum se intitulează următorul document literar, autorul
cu amfitrionii săi trec la interferenţele dialectale care au
rămas ca „vechi urme ale
străromânei, în zona Gorjului, Gorjul montan, zona Tismana, Gorjul dinspre
Cloşani, în toată plasa Cloşani şi dincoace de munţi
în zona Haţeg. Sunt dincolo şi dincoace, precum Răsconi,
Iscroni, Lăzăroni, Muntele Mic, Ţarcu, pentru că axul
central este Cerna, care-i în primul rând un ax mitic. Urmele străromânei
au rămas datorită miturilor, aceste povestiri fabuloase care cuprind
credinţele popoarelor antice despre originea universului şi a
fenomenelor naturii, despre zei şi eroi legendari.”
Autorul
dezvoltă miturile din Carpaţii
Meridionali, acel „ansamblu de
credinţe, de idei, de legende şi chiar fabulaţiile legate de
puternicul ax mitic Cerna – Jiu – unde Iovan Iorgovan reprezintă eroul
absolut al acestui spaţiu geto-dacic”.
Aflăm date şi
amănunte foarte interesante despre aceste locuri legendare:
„-
Axul Cerna, cu Munţii Cernei şi Godeanu de-o parte, Munţii
Mehedinţi şi Vâlcanii pe de alta, este un ax mitologic pentru că
ţine de minunea pe care a înfăptuit-o Heracles al nostru, Iovan
Iorgovan, la „Piatra Iorgovanului”. „Piatra Iorgovanului”
atât de Cloşani cât şi dincoace la noi, pentru că sunt atâtea
pietre ale „Iorgovanului”! Legenda spune că Iorgovan, bătându-se cu
acest balaur, şi el mitic, l-a învins. Dar el, nu-i un balaur din acesta,
biologic, trebuie să vedem aici o altă structură, de ordin
supranatural. O structură de o forţă extraordinară, pe care
nu o sabie oarecare nu un buzdugan oarecare o poate învinge ci un fel de laser
cu care forţele supranaturale s-au înfruntat. Ea ţine de forţele
universului, de evoluţia extraterestră.
- Legenda trebuie atunci,
să-şi aibă originea în adâncurile geoistoriei, poate ca un fel
de document transmis prin viu grai despre sfârşitul ultimei mari
glaciaţiuni. Atunci, râurile rezultate din încălzirea
postglaciară au spart gheţarii din Carpaţi erodându-i iar Marea
Panonică dând în prea plin, a crăpat „balaurul” muntos de
- Iovan Iorgovan a învins balaurul
în Muntele Iorgovanului, l-a pus pe fugă, şi în fuga lui, a trebuit
să străpungă munţii. Profesorul Cornel Boteanu de la Baia
de Aramă, care a cules legendele Iorgovanului spune că balaurul a
făcut o dâră. Dâra asta a mers ajungând
În căutarea castrului
roman de
„- Un fel de bază
militară NATO de astăzi. Romanii au plantat castre din pământ
sau zidite, uneori chiar simple tabere în corturi, pe drumurile principale ale
Daciei. Drumul care trece prin Mehadia, făcea parte din cele două
drumuri occidentale, ce duceau la centrul Sarmizegetusa. El se împreuna
lângă Caput Bubali – Capul Boului, cu un altul ce venea prin Arcidava,
Berzobis, Tibiscum, adică Vărădia…
- Berzovia, Timişoara
şi apoi un singur drum spre Sarmizegetusa, Caransebeş, Oţelu
Roşu…
- Apoi Tapae, Ponte
Augusti sau Poarta de Fier a Transilvaniei. Da, acestea erau drumurile occidentale ale Sarmizegetusei romane. Ele sunt
înscrise în Tabula Peutingeriana. Ad Media – Mehadia şi Pretorio –
castrul, găsindu-se în segmentul VII al hărţii, care era numit
pre limba geografilor romani, Lupio Hesperii Sarmategte.”
Ajungând în preajmă,
autorul împreună cu ceilalţi doi, constată cu uimire că, de
fapt, în locul castrului roman nu sunt decât gropi şi bolovani, pricinuite
de săpăturile arheologice „de moment”, ale unor presupuşi
specialişti în domeniu.
„Mergeam
încet, scrutând zona. Venind din Plugova spre Mehadia, oprirăm la „podul
peste Bolvaşniţa” aşa cum ne indicase o bătrână ce
păzea vaca şi cosea pe marginea drumului. Aici trebuia să mai
întrebăm, ceea ce şi făcurăm. Fără succes
însă. Unii spuneau să trecem de Mehadia şi să suim un deal,
alţii ziceau s-o luăm înapoi. Un puşti cu bicicleta ne
lumină rapid:
„Castrul? Aici,
Ehei! Visasem o variantă de drum
asfaltată, în stânga şi în dreapta magazine cu suveniruri
iar la intrarea în castru o
poartă imensă cu „Bine aţi venit
Binefacerile „libertăţilor
revoluţiei” se simţeau şi aici la fel ca în Dealul Tiomir din
Sohodolul de Tismana. Deosebirea era că, dacă în Dealul Tiomir
căutătorii de comori căutau printre calcare comorile
basarabilor, aici se căutau comori romane în plină parcelă cu
porumb.”
Mergând mai departe spre Columnele lui Hercule autorul povesteşte:
„Privind imensele columne calcaroase de pe ambele maluri, zeci de
întrebări îţi vin instantaneu în minte. Cum or fi trăit oamenii
vremurilor preistorice într-un mediu atât de ostil cu atât de puţine
resurse de supravieţuire? Ce or fi gândit ei în faţa forţelor
imense ale naturii? Atunci să fi creat ei atotputernicul zeu al soarelui
şi gloriosul Ivan Iorgovan ce tăia „balaurul” cu paloşul
său?”
De
„Pentru
că studiile geologice dau în vremea aceea marea schimbare geofizică a
acestui areal geografic. Ele ne spun că Dunărea de atunci era
despărţită în două şi avea trei izvoare. Izvorul de pe
versantul vestic al Munţilor Riphaei împreună cu izvorul din
Munţii Pădurea Neagră, se vărsau şi alimentau bazinul
Mării Panonice. Cursul de apă care se scurgea de-o parte şi de alta
spre Marea Panonică şi împreună cu aceasta, era denumit
Danubius.
De partea cealaltă, pe versantul
estic al Munţilor Riphaei se scurgea prin calcare cel de-al treilea izvor,
izvorul estic numit Fântânile lui Achile. Acest izvor alimenta Oceanos Potamos cunoscut mai ales
sub denumirea Istros. Navigaţia din aval în amonte pe fluviul Istros se
termina la Columnele lui Hercule. Geograful antic Scylax, trăind prin
secolul al VI-lea î.e.n., aminteşte în al său „Periplus” că
şi cursul Indului seamănă pe unele locuri cu Istros dar cu
deosebirea că navigaţia pe fluviul indian nu se termină brusc ca
la Columnele lui Hercule care se întindeau de la un mal la altul, ca o
fâşie de stânci, dintre care unele erau izbite de valuri iar altele
ascunse sub suprafaţa apei.”
Autorul vine cu date
concrete despre istoria acestor locuri, pe care însă le presară cu
umorul specific românesc şi cu ironia aferentă. Păreri şi
supoziţii despre existenţa Columnelor lui Hercules, reflecţii
despre soarta trăitorilor pe aceste meleaguri şi despre vitejia lor,
converg spre o discuţie cu date
concrete, bine documentate. Argumente
pro şi contra, încing discuţia:
„-În
fond esenţa demersului Herculean, atât în mitologia greacă cât
şi în alte mitologii, constă în tăierea unui munte pentru a
împreuna două ape.
- Păi dacă
aşa stau lucrurile, înseamnă că aceşti eroi mitici erau în
real, inexistenţi. Prin
mitul lor doar se consemna pentru
istorie un fenomen natural. Care nu era rezultatul unei acţiuni antropice
dar se atribuia fenomenul în cauză unor eroi divini.”
Alte şi alte
prilejuri de reflecţie despre evoluţia societăţii
contemporane post-decembriste şi a reducerii la maximum a armatei româneşti
prin decrete absurde sunt puse în faţa cititorului cu argumente cât se
poate de plauzibile.
„După 1989, din cauza lipsei de fonduri, multe
unităţi au fost desfiinţate şi multe echipamente eliminate.
De asemenea, capacitatea militarilor români a scăzut din cauza lipsei de
combustibil şi a unei instruiri insuficiente.
Legea Nr. 395 din 16
decembrie 2005 suspendă pe timp de pace serviciul militar obligatoriu
şi se trece la serviciul militar pe bază de voluntariat.
În 2007, armata
română mai avea doar 90.000 de oameni dintre care aproximativ 75.000 de
militari şi 15.000 civili. Dintre cei 75.000, circa 45.800 reprezentau
forţele terestre, circa 13.250 forţele aeriene şi 6.800
forţele navale, restul de 8.800 având alte sarcini.”
Reflecţiile
nu se opresc aici, ci în contrapunere cu situaţia
ante-revoluţionară, se face o analiză a necesităţii
forţelor româneşti de ordine şi de apărare a
graniţelor ţării, aşa cum s-a întâmplat de veacuri pe
pământul românesc.
„În timpurile lui
Ceauşescu, Armata Română încă-şi păstra vigoarea. E
adevărat că devenise un pic desuetă de îndată ce ajunsese
să strângă recolta ţării împreună cu elevii. Acum, asemenea
practici nu mai sunt posibile. Nu mai este posibil nici să privim armata
gândindu-ne strict la instruirea unor trupe combatante ca soluţie în caz
de conflict armat. Vremurile unei armate în stil clasic au trecut. Cine mai
gândeşte astăzi conflictul armat ca modalitate de a acapara noi
teritorii pentru înavuţire?
Şi totuşi paradoxal,
suntem astăzi în plin război dus pe multiple fronturi. Avem deschis
un front de război în domeniul economic! Materiile noastre prime sunt
feudele unor trusturi străine care ne vând produsul finit la un preţ
de zece ori mai mare decât dacă l-am prelucra noi. Ne-am trezit în
plină criză financiară datorită globalizării. Având în
frunte cu un guvern incompetent, privim neputincioşi cum capitalul
românesc se scurge peste graniţe. Încălzirea globală ne aduce şi
ea la exasperare prin dezastrele naturale care se înmulţesc de la an la
an. Este grav şi faptul că în societatea românească se
adânceşte pe zi ce trece criza morală. Şcoala românească a
ajuns jalnic iar manipulările mass-media îi adâncesc mereu criza. Cine ne
apără de toate aceste noi provocări? Clasa politică în
frunte cu guvernul au alte priorităţi, mai degrabă personale
şi de grup decât priorităţi ale statului român care-şi
pierde vizibil din independenţă pe zi ce trece. Ce-i de făcut?”
Sunt întrebări care nu pot să
nu răscolească fiinţa şi mai ales, conştiinţele unor buni români,
puţini rămaşi,
într-adevăr, dar care nu pot rămâne indiferenţi la soarta neamului, a fruntariilor ţării şi a bunului mers al societăţii.
Autorul îşi
încheie lucrarea cu aceste întrebări pe buze, dar
mai ales cu conştiinţa
că trebuie făcut ceva şi că, măcar dacă nu a putut schimba
lucrurile, cel puţin a tras un semnal de alarmă, pentru cei care au ochi de văzut, urechi de auzit şi inimi simţitoare,
la fel ca ale românilor trăitori în zonele mai sus
amintite.
Prin toate
aceste lucrări, de reînviere a spiritului şi a cugetului naţional, Nicolae N.
Tomoniu se dovedeşte
un bun român, cinstitor al neamului său şi al ţării care i-a fost, îi
este şi-i va fi veşnic leagăn.
Notă: reportajul se poate downloada integral de la www.editura-online.ro si se poate
citi usor pe Internet la adresa:
http://www.tomoniu.ro/opinii/reportaj/ultimii-soldati.htm
CEZARINA
ADAMESCU,
16 februarie 2010
***
Propuneri si contacte : editura.online@gmail.com
Situl aparţine ARP -
ASOCIAŢIA ROMÂNĂ PENTRU PATRIMONIU