MARGINALII. CULTURA OMULUI ŞI OMUL CULTURII - prima parte -

Nicolae Băciuţ, O ISTORIE A LITERATURII ROMÂNE CONTEMPORANE ÎN INTERVIURI, Volumul I, SEMĂNĂTORUL, Editura online, februarie 2010

Jurnalistica literară – dincolo de opera în sine a autorului, te face să intri în intimitatea persoanei autorului, să trăieşti crâmpeie din viaţa şi gândurile sale, din structura lui sufletească şi din mecanismele ontologice care-l definesc, să-i dezvălui puţin din misterul care-l învăluie ca un halo de lumină. Şi mai înseamnă să ţi-l faci „aproape”, semen, să intri în comuniune cu el şi cu toate personajele lui, cu esenţa de spirit a firii lui fizice şi psihice. Aceasta presupune, deopotrivă, încredere, deschidere, tact, discreţie totodată. Şi mai înseamnă, acel discernământ de a şti să-l abordezi ca să îi câştigi toate acestea. Nu toţi jurnaliştii pot lua un interviu care să-l oglindească pe cel intervievat cu fidelitate. Şi aceasta este o ARTĂ. Se deprinde fără manuale, însă cu reguli deontologice bine fixate.

După orice interviu, preopinenţii rămân cu ceva comun: cu o stare inefabilă de apropiere spirituală, de comuniune electivă, o legătură freatică de nesfărâmat. Păstrându-şi fiecare identitatea spirituală ei pornesc pe un drum comun: acela al valorii şi al cunoaşterii reciproce. E întrucâtva, ca la confesional. Nu te poţi mărturisi oricui, sufletul se deschide mai anevoie decât trupul. Chiar dacă uneori ai tendinţa de a plusa, de a exagera propriile-ţi atribute spirituale, te afli strâns lipit de adevăr, pentru că fără el este imposibil să construieşti ceva trainic.

Mărturiile de faţă sunt relevante în acest sens şi constituie, aşa cum spune Nicolae Băciuţ în Cuvântul care ţine loc de prefaţă, „dincolo de pionieratul întreprinderii, e o provocare”.

O provocare pentru cei care le-au dat, dar şi pentru noi, cititorii. Pentru că altfel, cum puteam pătrunde în labirintul misterios şi fascinant care e viaţa autorilor? Totodată, constituie un test de rezistenţă, de meritorie răbdare din partea tuturor, pentru a ajunge la limpezirea ideilor şi a conceptelor. Treimea culturală Autor-Carte-Cititor, îşi găseşte expresia fericită şi feed-back-ul râvnit între aceste virtuale coperţi care ascund adevărate profesiuni de credinţă literară, adevărate aventuri ale cunoaşterii spirituale. Şi de cele mai multe ori, un modus vivendi. Iată de de, am fost sedusă imediat de această construcţie-gigant, în care am decis să păşesc cu sfiala şi smerenia de rigoare, ca să nu sperii îngerii iluminaţi ai cuvintelor.

Este cu adevărat un periplu spiritual prin marea literatură românească, având deschidere universală şi multe intrări şi ieşiri definitive ori provizorii, după cum sunt şi cheile de lectură.

Menţionăm că prima ediţie a apărut deja la Editura Reîntregirea, în 2005, iar faptul că s-a reeditat acum online este o dovadă peremptorie că era necesar şi binevenit acest demers cultural de amploare. Şi aici se cuvine să aducem mulţumire Editurii online Semănătorul, care s-a încumetat să publice o lucrare atât de covârşitoare prin substanţă şi întindere, dar şi prin valoarea unicităţii şi a originalităţii sale. Lucrarea se găseşte şi poate fi descărcată la adresa www.editura-online.ro secţiunea Critică literară.

Toate resorturile dinamice ale cititorilor sunt activate la maximum iar scrierea aceasta copleşitoare, atinge fibrele intime sufleteşti pentru oricine se încumetă s-o parcurgă.

Nicolae Băciuţ mărturiseşte în acelaşi Cuvânt înainte că nu a intenţionat să scrie o carte de interviuri, dar pe parcursul unei jumătăţi de veac, adunându-le, a hotărât să le sistematizeze, pentru că acestea „s-ar putea să ofere o imagine verosimilă asupra literaturii române contemporane, având în vedere că interviurile nu au fost, nu s-au dorit să fie prizoniere ale unui anume prezent, făcându-se mereu incursiuni, evaluări ale unui timp istoric şi literar pe parcursul unei jumătăţi de veac”.

O istorie inedită a literaturii încărcată de mărturii care sunt destinate a deveni documente de epocă. Majoritatea interviurilor au fost publicate în revistele „Vatra” şi „Echinox” de-a lungul anilor, cu impact imediat asupra cititorilor. Fără să construiască ierarhii şi fără a emite judecăţi de valoare absolute, fără să promoveze noi branduri, Nicolae Băciuţ aduce la scenă deschisă principalii actori ai grandioasei piese numită CULTURĂ ROMÂNEASCĂ, îi aşează în lumina reflectoarelor, lăsând aplauzele pe seama beneficiarilor. Este în primul rând, privilegiul nostru, o binecuvântare, un mod fericit de a cunoaşte falanga de nume care reprezintă spiritualitatea de aur a culturii româneşti. Şi are dreptate Nicolae Băciuţ, până la urmă această „Istorie a literaturii române în interviuri” – poate fi citită şi receptată ca o poveste, „O poveste cu personaje reale care trăiesc, hrănindu-se din real, în lumea ficţiunii”.

O poveste despre cum se nasc capodoperele şi o nouă legendă, un nou mit al constructorului de mănăstire. Mănăstirea de cuvinte, desigur, un edificiu spiritual care consonează cu esenţa aspiraţiilor noastre spre înalt, spre sublim, spre adevăr şi Lumină.

Cartea începe cu Crezul artistic al autorului ei, un profesionist al interviului, care mărturiseşte: „Cred în interviu, fiindcă e unul din genurile vii, pline de dinamism“ – care şi-a făcut din acest gen publicistic un mod direct de implicare în viaţa literară. „Interviul face parte din nevoia noastră de dialog şi din raţia noastră de curiozitate pe care nu ne-o putem asigura decât punând întrebări”. Este şi acesta un mod de a relaţiona cu oamenii, de aceeaşi sau de altă profesiune, cu o anumită încărcătură emoţională de ambele părţi.

„Cred în interviu, fiindcă (...), e o formulă fără de care publicistica (inclusiv cea literară) îmi pare greu de conceput” - aduce autorul drept argument al demersului său pe termen lung şi a travaliului covârşitor de a pune cap la cap toate mărturiile. Şi din toate acestea, interviul literar, specie aparte care transgresează timpul tinzând să devină istorie literară. Se impun aici câteva linii de forţă pe care autorul interviului trebuie să le respecte: „să aibă ţinută, să nu fie simplă sporovăială, să aducă informaţie nouă, să aibă ritm, să pornească din curiozitatea sinceră a reporterului şi nu din plictisul obligaţiilor redacţionale”. Şi mai precizează Nicolae Băciuţ: „Aştept să-mi apropie respiraţia celui intervievat, să-mi apropie cărţile sale (dacă acesta e un scriitor), lucrările sale (dacă e un pictor) ş.a.m.d., să reconstituie momente de istorie literară (culturală) care, fără întrebările reporterului, ar rămâne îngropate în uitare.”

Din punct de vedere al profesionalismului, Istoria... lui Nicolae Băciuţ se constituie într-un adevărat manual practic de jurnalistică din care, nu numai aspiranţii la această fascinantă profesiune au beneficii, ci orice om care a pus mâna vreodată pe condei şi şi-a aşternut gândurile. Şi pretexte pentru a închega un dialog constructiv există şi vor exista întotdeauna, dar jurnalistul trebuie să ţină cont de anumite criterii de selecţie a intervievaţilor: valoarea, relevanţa unui eveniment din viaţa sa, nevoia de clarificare a unor aspecte legate de creaţia sa, abordarea unor teme de actualitate. Mai aflăm de la Nicolae Băciuţ că fiecare interviu a fost pregătit tehnic, cu minuţiozitate. Unele interviuri au fost sugerate de lectura unor cărţi, „urmată de curiozitatea de a trece dincolo de cărţi în spaţiul de creaţie al acestora, ca punct de plecare pentru un dialog”. Există şi interviuri „live” – cu unele repere fixate dar şi cu o marjă largă pentru spontaneităţi. Autorul a avut întotdeauna ca model „ingeniosul bine temperat“. Interviul „faţă în faţă” a fost preferat celui epistolar. „Interviul epistolar pune oarecum pe reporter în inferioritate. El nu mai poate avea replică, nu mai poate interveni, spontan, la răspunsurile primite. El şi-a epuizat acest drept atunci când şi-a formulat întrebările.

Prefer de aceea să port dialoguri „faţă în faţă“. De fapt, acesta este cadrul autentic în care trebuie să se realizeze un interviu – celelalte formule sunt alternative de refugiu, care temperează savoarea dialogurilor <pe viu>.”

De asemenea, autorul subliniază faptul că spontaneitatea, intuiţia, flerul, temperamentul reporterului contribuie la canalizarea sau inducerea răspunsului.

„Spontaneitatea dă culoare unui interviu, elimină distanţele, răceala, iar întrebările spontane pot dezvolta altfel un răspuns. Când întreabă, reporterul trebuie să se gândească şi la cititorul, ascultătorul, telespectatorul său. Când pune întrebări, reporterul îşi face cel puţin iluzia că o face în numele unui număr cât mai mare de receptori!”

În sfârşit, Nicolae Băciuţ recomandă novicelui să se ferească de şabloane, stereotipii şi de <reguli de aur>.

Invitaţii la discuţie ai acestei „aventuri extraordinare” – numită „Istoria literaturii române în interviuri” sunt dispuşi în pagină în mod alfabetic, cartea deschizându-se cu Gabriela Adameşteanu care declară dintru început: „Ceea ce nu trebuie să-şi permită un scriitor este să mintă”, concept de viaţă cu care sunt personal, perfect de acord. Autoarea „Drumului egal al fiecărei zile” şi a „Dimineţii pierdute” subliniază importanţa pe care o au revistele literare în viaţa unui autor: „O revistă literară, cu fascinaţia zilei când vin paginile, când te descoperi şi pe tine lângă atâtea Nume, care face, pe neobservate, şi din tine un fel de Nume, îndeajuns ca să-ţi uşureze drumul până la prima carte, îşi poate dori oricine”.

Gabriela Adameşteanu – scoate în evidenţă legătura subtilă şi trainică ce se stabileşte între autor şi editor precum şi credinţa, profundă şi irepresibilă, într-un climat literar receptiv, viu şi primitor, mereu pregătit să ocrotească adevărata literatură. Ea face o dezvăluire, cel puţin uimitoare: „Întotdeauna mi s-a părut că meseria de scriitor este foarte grea şi nu mă simţeam în stare s-o fac. Despre meseria de scriitor nici acum nu gândesc altfel.”

De asemenea Gabriela Adameşteanu aminteşte că scriitoarea şi traducătoarea Nora Iuga a declanşat, „dacă nu neapărat imboldul, în orice caz, îndrăzneala de a scrie”.

Desigur că există în viaţa fiecărui scriitor anumiţi factori favorizanţi: întâlnirea cu o anumită personalitate, devenită ulterior model, pasiunea pentru citit, frecventarea unor cercuri literare sau artistice, o anumită conjunctură benefică pentru debut ş.a.

„Cât priveşte profesionalitatea scriitorului, obligatorie şi la debutanţi, nu înseamnă altceva decât să-ţi iei foarte în serios munca. Cred că şi ea vine din aceleaşi profunzimi, ca şi factorii care te împing la scris, şi că se poate pierde pe parcurs, dacă încordarea, dacă propria ta exigenţă scade”.

Autoarea aduce ca argument spusele lui Sorin Titel despre specificitatea şi vocaţia fiecărui autor: „Orice scriitor îşi are uşile şi cheile lui, adică nişte căi proprii în cunoaşterea vieţii şi totodată în metamorfoza experienţei, gândului şi sentimentelor în literatură. Eu văd scriitorul ca pe un posesor de capital lăuntric şi dacă are acest privilegiu, atunci de acesta trebuie să se ocupe şi să-l sondeze până la capăt. Literatura vine din interior şi orice sfat din afară… nu ajută, rămânând cumva discutabil”.

Iar în privinţa clasificării în generaţii, autoarea spune:

„După părerea mea, generaţiile nu contează decât pentru istoricul literar, care trebuie să-şi ordoneze materia. Altminteri, interesează doar scriitorul – opera făcută în singurătate, drumul lui irepetabil”.

De la Ioan Alexandru, cel care aparţine prin naştere unei „Transilvanii de jertfă”, unui întreg topos românesc, cu mare impact în devenirea neamului românesc, ne-au rămas cuvinte emblematice, cuvinte reper pentru întreaga creştinătate: „Poporul nostru, asemenea unui stejar, este plămădit în întregimea lui, stând drept în Cosmos, din trei trepte sau izvoare: rădăcina geto-dacică, tulpina romană şi coroana creştină. Aceasta este viziunea completă asupra neamului nostru care în această triadă şi-a pornit cursul normal în istorie, cu aproape două milenii în urmă, şi astfel a rămas statornic în matca sa. Prin rădăcină, am ţinut legătura cu vechile neamuri, prin romanitate cu Europa latină, prin creştinismul romano-bizantin cu răsăritul şi popoarele vecine. Această triadă istoricii o suprapun peste cei trei factori esenţiali care generează istoria unui popor: factorul geografic, etnografic şi factorul spiritual.”

Alegerea imnului drept subspecie a poeziei clasice pe care s-o cultive, a fost una fericită pentru că doar prin el îşi putea exprima plenar trăirile sale: „Mai presus de toate, imnul e poezia care are în centrul său iubirea, agapeul, nu opus Logosului, iubirea veşnică, ce implică mai multe trepte: iubirea faţă de prunci, soţie, patrie, prieteni, eternitate. În aceste, trepte transpare tot Cosmosul. Toată făptura noastră se vrea iubită. Toate plantele, toate animalele. Chiar şi vrăjmaşii. Iubirea toate le acoperă.

Imnul se leagă de iubire precum Noe de corabie, să străbată istoria, să cunoască cufundarea, pieirea. Iubirea e pânza, vântul, nava care ne salvează de la vremelnicie.

Toate cărţile mele sunt imne ale iubirii.”

Ioan Alexandru, la data interviului (1982) era de părere: „Câtă vreme poezia nu se adânceşte în suferinţele unui neam, are puţine de spus acelui neam. Ce să le spun decât de a şti că poezia trebuie să-şi afle rădăcinile acolo unde poporul şi-a aflat mântuire de două milenii? Eu nu am încredere într-o poezie care ignoră Logosul şi istoria lui.” (...)

„Pământul românesc e podit cu lacrimi, sânge şi oseminte. Aceste nume sunt un simbol. Orânduiala acestor locuri este imnică. Aşadar, istoria noastră naţională are această frumuseţe de valoare universală. De aceea am ales imnul pentru că era forma cea mai adecvată măreţiei ei. Nu încape nici într-un sonet, nici în alte forme, care au ceva artizanal în ele. Frumuseţea şi desăvârşirea acestor personalităţi îţi cere acest fel de cugetare. Poezia e pentru mine imn. Celebrare, bucurie, împăcare în lumina Logosului întrupat în istorie. Nu voi înceta să cânt, nu mă voi lăsa strivit de griji, neignorându-le, totuşi. Ca un cuptor topind toate lucrurile, dând arderea focului tămăduitor. În acest fel de rostire, cine iubeşte cu adevărat are şansă. Este iubirea pe care un poet trebuie să-şi aşeze temelia. Prin iubire, de la Ioan Casianul până la Voiculescu, până în zilele noastre, transpare spiritualitatea noastră. Identitatea spirituală e fundamentală.

Mărturiile arheologice sunt imnice. Citiţi pietrele funerare. Ce împăcare, ce bucurie faţă de pietrele păgâne, sumbre, sceptice”. El spune că în „străinătatea” Occidentului a învăţat să iubească mai mult spaţiul românesc: „S-a declanşat o sete după spaţiul românilor şi cred că contactul cu alte civilizaţii e declanşator.”

Şi mai spune în încheiere: „Singura cale pentru a dăinui, pentru a te împlini, e de a-i iubi pe ceilalţi. Iubirea nu piere niciodată. Ea rămâne în eternitate. Această iubire doresc să mă însoţească pretutindeni. În Transilvania suntem fraţi şi trebuie să descoperim secretul acestei legături, secret care e pecetluit cu şapte peceţi de Logosul întrupat în istorie”. Un adevărat Crez creştin şi literar în acelaşi timp. Dar de ce s-ar mai opera delimitări nete între Crezul creştin şi cel literar, de vreme ce ambele sunt asumate deopotrivă?

Alexandru Andriţoiu afirmă în interviu că: „O generaţie trebuie să fie arcul voltaic al timpului ei de afirmare”. Iar când este invitat să definească trăsăturile distincte ale generaţiei lui Nichita Stănescu, el spune: ”...ei au venit cu o modernitate neostentativă, vorba lui Baudelaire, fără să spargă limitele şi chiar de aceea cu o anumită gravitate, cu totul dincolo de modă şi de iconoclastie, de unde şi o anumită deocraţie a ei la public prin receptivitate largă. De obicei, insolitul vinde un teren mult mai restrâns în cercurile mai snoabe, pe câtă vreme modernitatea cumpănită, care vine dinlăuntrul tradiţiei, prelungită în modernitate, are o deschidere mult mai mare. Asta cred eu, glosând, că ar fi particularitatea generaţiei lui Nichita, cu el în frunte.”

Şi iată cum defineşte Alexadru Andriţoiu, la întrebarea jurnalistului, conceptul de scriitor angajat: „- Uite, pentru că tot am pornit de la Nichita Stănescu, el afirma că patria lui e limba română. Să nu uităm că această afirmaţie testamentară vine de la catrenul Văcărescului. Aici văd eu angajarea, în istoria, limba şi literatura română din care venim şi pe care o medităm cu gravitate şi nicidecum în productele pretins patriotice, umaniste, pacifiste în genul poeziei manifest în care se iau angajamente şi se promit mari vibraţii lirice şi epice fără acoperire valorică. Se scrie Ţara, Pacea, titluri mari de poezii, idei şi fapte de mare preţ, uneori, din păcate deseori, compromise prin superficialitate şi grandilocvenţă. Iubesc poezia retorică. Mă consider latinist şi ştiu ce înseamnă retorica din antichitate şi până acum. Dar cerem o poezie retorică densă, meditativă, la genul Hugo, Whitman, Goga, Beniuc şi nu găunoasă şi sacadată.”

Interviul este luat la Struga, în 1982, atunci când Nichita Stănescu a fost încununat cu lauri la Festivalul de Poezie.

Vasile Andru, cel care declară: „Am un mai mare sentiment al urgenţei” îşi face un autoportret cât se poate de realist: „S-a întâmplat că şi din recursul la practici de autocontrol a câştigat tot mentalul meu, iar din punct de vedere afectiv am rămas în continuare vulnerabil. Poate asta e drama cerebralilor: o întărire intelectuală şi o dramă afectivă. Maturitatea intelectuală ajută la scris, dar nu asigură eficienţă socială. Adică: mi se întâmplă să pierd pe pământ ceea ce câştig în văzduh...”

Şi: „procesul scriitorului se află în cărţile sale”. Vasile Andru, scriitor cu mare impact asupra cititorilor, care explorează zonele ezoterice ale sufletului omenesc, spune în chip magistral: „există un aer al vremii, o pecete a timpului, care ne apropie de toţi cei care ne distanţăm. Ne distanţăm de voie şi ne apropiem de nevoie. Borges spunea că noi, cei de azi, „scriem toţi aceeaşi carte". Adică: un stil al vremii ne impregnează scrisul. O sevă comună ne hrăneşte. Şi tematic scriem aceeaşi carte”.

Cu francheţe, Vasile Andru face o radiografiere a generaţiei sale, afirmând că simte o urgenţă de a scrie despre contemporani: „...abdicările prozatorului de la exigenţele profesiei sale şi ale misiunii sale pot avea consecinţe astăzi mai grave decât în urmă cu zece ani. Preţul renunţării este, pe zi ce trece, tot mai păgubitor. Până la dezastruos. Pe zi ce trece se simte lipsa prozatorului-putere. Balanţa culturii cere imperios un echilibru între tăriile umaniste şi cele non-umaniste. Adaug deci acest aspect la tema dificultăţii de a fi prozator: umanismul în defensivă. Iar un umanist în defensivă înseamnă că lasă locul unui pluton de instincte agresive în ofensivă. Viaţa nu iartă”.

Şi afirmă răspicat: „În ce mă priveşte, cred în nevoia de conciziune a prozei. Cred în exprimarea limpede, precisă. Cred în proza care nu se îneacă în descrieri ci jalonează terenul”.

Vasile Andru – un prizonier al timpului actual care scrie sub imperiul stării de urgenţă, vrând în felul acesta să supună clipa: „Deja suntem datori cu cartea clipei, cu strigătul clipei. Intelectualii sunt în genere verbioşi, inerţi, iar prezentul trece.”

Prozatorul şi eseistul Vasile Andru are următoarea părere despre eseistică: „- Eseistica este a doua „limbă" internaţională a planetei. Prima ei „limbă" fiind proza: proza în care s-au dizolvat elemente lirice, proza care a furat inima poeziei, ca să aibă două inimi. Aşadar, rostirea critică (mai ales eseistică) este condiţia vieţuirii prin cultură. Fără pricepere eseistică, azi nu te poţi arăta în lume. Deşi ştiu toate acestea, scrisul de critică l-am simţit ca pe un furt din timpul prozei şi din timpul meditaţiei. Aşadar: la început a fost proza. Eseistica s-a rupt din proză, este sora ei (fiica ei?) apoliniană, adică având un limbaj „de mâna dreaptă", un limbaj conceptual, gata de alienare.”

Nicolae Băciuţ are şi meritul incontestabil de a ne oferi, prin discuţiile purtate cu interlocutorii săi, cadrul de lucru dintr-o revistă de cultură, în speţă, revistă literară. Climatul iscat de efervescenţa creatoare este stimulator pentru cei care doresc să afle câte ceva din culisele literaturii, dar în special, din laboratorul intim de creaţie al autorilor intervievaţi. Din acest punct de vedere, lucrarea este şi o frescă istorică şi literară preţioasă oferind pagini de memorialistică veritabile.

Astfel este viaţa la revista „Viaţa românească” o revistă interesantă ca putere de reprezentare culturală, ca atitudine, dar şi ca funcţie de stabilizator cultural, unde Vasile Andru a fost numit redactor.

Iată ce părere are Vasile Andru despre cultură:

„- Cultura este singura biserică a omului ateu. Cultura e catedrala omului laic. Ea operează prin o sută de canale şi două pârghii: nădejdea şi autoritatea. Spuneam: cultura îl moşteneşte pe cultus, care nu mai are trecere absolută la gândirea desacralizată.” Iar în privinţa criticii pe care o cultivă cu interes şi profesionalitate maximă, Vasile Andru spune în interviul său:

„Aş vrea ca, prin critică, să produc o înviorare mentală a cititorului. Îmi rup şi arunc textele care nu produc această înviorare mentală, pulsul de viaţă. Ca şi proza, critica ar trebui să stârnească pofta de viaţă”. Idei interesante cultivate şi însuşite de oameni interesanţi care stimulează în cititor puterea de gândire dar şi puterea creatoare.

Nicolae Băciuţ prin convorbirile sale libere cu nume de prestigiu ale culturii româneşti săvârşeşte şi o radiografie a momentului literar actual. Bilanţ şi sinteză, despre proză, poezie, teatru şi eseistică critică. „Pentru mine, proza e mai folositoare decât critica, iar trăirea sapienţială e mai folositoare decât proza” – spune şi Vasile Andru în intervenţia sa. În consecinţă, Vasile Andru doreşte: „Cred că omul este mai mult decât se vede. Să încerc să spun asta. Să văd mai mult decât se vede, să spun mai mult decât se poate spune”. Este unul dintre cele mai generoase şi mai umane principii de viaţă: a afla şi a scrie despre oameni, cu sentimentul urgenţei, al imperativului major uman conţinut în verbul A Fi.

Chiar dacă mărturiile au fost luate în urmă cu 20-25 de ani, se remarcă perenitatea lor, aducerea la zi „aggiornamento” a conceptelor şi idealurilor de viaţă şi gândire a interlocutorilor, şi aici, meritul incontestabil este al scriitorului şi jurnalistului Nicolae Băciuţ care a ştiut să imortalizeze clipa şi să-i dea formă şi conţinut care s-o eternizeze.

De la Ştefan Baciu se impune ideea: „În ciuda tuturor cenzurilor şi deceniilor, mi-am rămas mie însumi credincios” – ceea ce demonsterază faptul că scriitorul, îşi depăşeşte vremea şi vremurile şi rămâne statornic în crezul său artistic. Ştefan Baciu, scriitor cu o biografie fabuloasă. El a trimis interviul din Honolulu, revistei „Vatra”: „Născut la Braşov, în 1918, din 1948, demisionând din postul de consilier de presă pe lângă Legaţia României din Berna, s-a stabilit mai întâi la Rio de Janeiro (Brazilia), unde a devenit chiar cetăţean de onoare al oraşului. Profesor (1962 – 1964) de literatură braziliană la Universitatea Washington, Seatle, din 1964 s-a stabilit în Honolulu, fiind profesor de literatură braziliană şi civilizaţie hispano – americană la Universitatea din Hawaii. A publicat peste o sută de cărţi în limbile română, germană, spaniolă şi portugheză, şi peste cinci mii de articole, reportaje şi cronici în presa din Europa, Statele Unite ale Americii şi America Latină. A publicat timp de 30 de ani revista Mele, murind, în 1994, departe de ţară şi cu visul de a o revedea, neîmplinit”.

Interviul este publicat în „Vatra” 1991 – cu numai câţiva ani înainte ca Ştefan Baciu să pornească pe drumul fără întoarcere.

Iată ce frumoase idei în acest interviu:

- „Poezia, colac de salvare” – spuneţi dv. în poemul Inscripţie pe o corabie. Cât credeţi că ne va mai putea poezia salva sufletele noastre? Care sunt duşmanii cei mai de temut ai poeziei?

- Da, mi se pare şi astăzi, ba poate mai mult ca niciodată, că singurul „colac de salvare”, singura punte între oameni, împărţiţi în clase, rase, religiuni, culori şi „partide”, este şi, ceea ce mi se pare mai important, va rămâne poezia, UN ADEVĂRAT ESPERANTO AL SPERANŢEI!

Ştefan Baciu face o radiografie clară a trei sferturi de veac de literatură românească, fie că autorii ei au trăit în ţară sau în exil. Date memorialistice demne de Istoria Literaturii române, evocări ale unor personalităţi care şi-au înscris numele în revista „Gândirea” şi în alte periodice ale vremii, toate la un loc oferă un tablou general al acelor ani, util nu numai istoricilor literari de astăzi, dar şi studenţilor care vor să facă cercetări asupra perioadei antebelice, inter şi postbelice. Emoţionante sunt evocările despre Ion Minulescu şi Vasile Voiculescu:

„La Bucureşti, aveam întâlniri cu Ion Minulescu, vizitându-l în casa – muzeu (de pe atunci) din Cotroceni. Cele mai impresionante întâlniri le-am avut cu doctorul V. Voiculecu. Mai cu seamă iarna, când îşi scotea căciula de pe cap, aşteptam să-i văd aura de sfânt de pe frunte. Până astăzi, nu mă pot abţine, când mă gândesc la el, să-l aşez într-o imaginară icoană a sfinţilor mei. Dacă nu toţi, o bună parte din aceştia au fost, ca să te citez, „salvaţi de poezie”.

Şi în ceea ce priveşte limba română, Ştefan Baciu a dat următorul răspuns:

- Limba – spune poetul Grigore Vieru, din Basarabia – este cea mai mare dreptate pe care poporul şi-a făcut-o sieşi”. Ce înseamnă limba pentru dv?

- Pentru mine, desţărat de aproape o jumătate de secol, limba română este însăşi România” (s.n.).

Alexandru Balaci este de părere că: “Limba română e o limbă vie, în stare să cuprindă orice freamăt existenţial”.

La întrebarea jurnalistului, dacă nu crede în eficacitatea genului, acesta spune: “ Cred că interviurile şi memorialistica sunt dintre cele mai gustate şi aşteptate manifestări ale cunoaşterii directe, dacă nu chiar ale literaturii”.

Este: “Permanenţă de trăire, biografia academicianului este biografia unui intelectual deschis ideilor întotdeauna umaniste”.

Cărturarul roman a studiat evoluţia raporturilor culturale între cele două spiritualităţi, română şi italiană. „Acestei activităţi m-am dedicat timp de patru decenii, ajungând la peste cincizeci de volume de exegeză italiană sau de comentarii ale raporturilor celor două culturi”.

În problema traducerilor, Alexandru Balaci a spus: „Am fost chiar fondatorul secţiei de traduceri a Uniunii Scriitorilor. Consider traducerea ca un act important în cunoaşterea reciprocă şi în cunoaşterea între popoare. Traducătorului îi revine un foarte mare rol. Cred că traducerea (care e echivalentă cu reconstruirea catedralei gotice a Divinei comedii sub un alt cer) trebuie să aibă la bază cunoaşterea în mod scriitoricesc a două limbi. Traducerea e o echivalenţă de sensuri, nu de fidelitate literală. Traducerea e un act de creaţie literară şi nimic altceva. Un traducător e în realitate un scriitor care mânuieşte ca un creator subtilităţile celor două limbi. De aceea, încercările de a se face traduceri în ţara noastră şi a le transmite spre cizelare în afară nu vor avea întotdeauna rezultate fericite. Traducerea trebuie efectuată de acela care mânuieşte limba poporului său. De aceea ne interesează traducerile în străinătate. De aceea e nevoie de o cunoaştere temeinică pentru că nimic nu poate înlocui contactul personal a doi scriitori care pot intra într-o simbioză culturală.

Alexandru Balaci e de părere că nu există culturi mari şi culturi mici, ori culturi majore şi minore, ci:

„Şi niciodată o cultură ca a noastră nu va avea complexul de cultură mică. “Descrie uliţa satului tău – spune Tolstoi – şi vei vedea universal”. O prozatoare din Sardinia, Grazia Deledda, a primit Premiul Nobel pentru literatură scriind despre locuitorii acestei insule.

Cultura noastră e o cultură ale cărei rădăcini sunt înfipte în pământul acesta binecuvântat de două milenii, cu nestemate folclorice nemuritoare, cu nestematele incendiare ale lui Eminescu şi până la meditaţia profundă din proza lui Sadoveanu, până la pulberea de fum şi stele a lui Arghezi – sprijinindu-ne pe aceşti piloni nu putem vorbi decât despre o cultură majoră românească. Nu vom avea niciodată un complex de inferioritate dacă ne gândim, în plus, la marii noştri pictori, muzicieni etc. Cultura noastră se înscrie în circuitul de valori universale şi e demnă de cunoscut şi preţuit. Şi-apoi, limba română e un miracol de omogenitate. Starea ei de dezvoltare în acest atol lingvistic slav face ca ea să fie studiată de mari filologi ai lumii, interesaţi să studieze şi valenţele latine ale vocabularului ei. Limba română are şi o extraordinară capacitate de asimilare a neologismelor. E o limbă vie, în stare să cuprindă orice freamăt existenţial. Limba română e din ce în ce mai cunoscută şi de numeroşi studenţi străini, care studiază la noi cu miile, şi care devin, în ultimă instanţă şi difuzori ai culturii noastre în ţările lor.

Orientarea politică a ţării noastre, neimitarea de modele exprimă viguros originalitatea noastră de gândire şi creaţie. Suntem dintre acei ce cred în finalitatea culturii, în cunoaşterea şi împărtăşirea adevărului. Aceasta e şi una din caracteristicile de esenţă ale intelectualului român.”

Academicianul Alexandru Balaci – a fost o porta voce a culturii româneşti în lume, dovadă stă opera sa copleşitoare.

Următorul intervievat este Eugen Barbu care defineşte polemica astfel:

„- Prima condiţie a polemicii este să stabileşti sau să restabileşti un adevăr şi nu să ai dreptate, care este cu totul altceva. Pentru a realiza acest lucru, este nevoie de fair play din partea celor ce-şi dispută obiectul litigiului. Ar mai fi o problemă de limbaj. Sigur că e preferabil să nu cobori la pamflet, dar nici să interzici pamfletarului (când el există) să rămână la mijloace literare minore numai pentru că adversarul este minor”. Şi în acelaşi timp, Eugen Barbu afirma despre virtuţile unui bun polemist:

„- Cel mai bun polemist e cel care-şi nimiceşte adversarul prin logică, cultură, humor şi chiar printr-o milă faţă de victimă.”

Eugen Barbu menţionează polemica stârnită de romanul său „Incognito”.

In mod surprinzător, şi Nicolae Băciuţ dă interviuri, primul lui V. Cosmin şi al doilea lui Valentin Marica, în care îşi expune punctele de vedere cu privire la deprecierea relaţiilor dintre scriitori în perioada postdecembristă, din pricina politicii. „Politica face ravagii printre scriitori, reconfigurează relaţiile dintre aceştia în funcţie de apartenenţa politică sau simpatiile politice. Dar afectate nu sunt doar relaţiile dintre scriitori din raţiuni politice, ci şi creaţia propriu-zisă. Uzura implicării în politică deturnează destine literare. O statistică relevă prezenţa a 27 de scriitori în Parlamentul României: 13 în partidele din arcul guvernamental şi 14 în partidele din opoziţie. Să enumerăm câţiva: N. Manolescu, Ştefan Augustin Doinaş, Leonida Lari, P. Sălcudeanu, Gabriel Ţepelea, L. Lădariu, Adrian Păunescu, C. V. Tudor – sunt nume care îmi vin acum în minte. Că ei colorează politicul e clar, dar că “producţia” literară a unora dintre aceştia a suferit amarnic e şi mai evident. Nu ştiu cât a câştigat politica, dar oricum, literatura a pierdut foarte mult”.

Şi cronicarul acestor interviuri îşi spune părerea despre unele aspecte ale literaturii actuale.

Nicolae Băciuţ crede în „necesitatea condiţiei de alergător singuratic a scriitorului.

Am agreat şi agreez, în schimb, prieteniile literare, întâlnirile pe aceleaşi coordonate temperamentale, ideatice şi, dacă vreţi, de idealuri.

Dacă n-am avut maeştri, am avut, în compensaţie, modele morale printre scriitori în viaţă, printre cei pe care şansa mi i-a adus în cale: Ioana M. Petrescu, Liviu Petrescu, Romulus Guga şi N. Steinhardt. Poţi avea un sentiment de protecţie şi siguranţă în preajma unor astfel de modele – dar ele nu sunt decât un punct de plecare pentru a fi tu însuţi.

La întrebarea reporterului: „- Cui acordaţi mai multă atenţie – gazetăriei sau literaturii? Nicolae Băciuţ spune:

- Inevitabil, gazetăriei. Câtă viaţă, atâta gazetărie. Dar e o experienţă de care profită, substanţial, scriitorul.

Nicolae Băciuţ vehiculează concepte fundamentale cărora le dă conţinut şi formă proprii: „Valoarea unei culturi e dată de cultura (cultivarea) valorilor. Descoperirea şi promovarea valorilor fac parte din credinţa mea în salvarea prin cultură”.

Iar despre relaţiile cu scriitorii, spune: „Nu am decât un singur adversar – pe mine însumi”.

Mihai Beniuc este un alt clasic intervievat de Nicolae Băciuţ, „un interviu „aniversar”, un interviu cu un om care, orice s-ar spune, a lăsat urme (în ambele sensuri) în cultura română”.

„Pentru mine, satul e vital în tot ceea ce scriu, în esenţă, - spune Mihai Beniuc. (...). Poezia populară, cum zicea Eminescu, rămâne Fântâna Blanduziei, rămâne apa vie pentru noi”.

În calitate de preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România, Mihai Beniuc precizează: „Am cunoscut mai îndeaproape scriitorimea română, tendinţele ei din perioada 1949 – 1965 şi a fost o foarte interesantă experienţă de viaţă nu atât doar pentru arta mea poetică cât şi din punct de vedere social”.

La întrebarea reporterului care ar fi maximele şi minimele unui scriitor, Mihai Beniuc a dat următorul răspuns:

„- Părerea mea e că scriitorul trebuie să aibă mai multă libertate şi gândire şi în viaţa socială. Cele mai multe cărţi le-am scris în cei şaisprezece ani, din 1965, când am plecat de la Uniunea Scriitorilor, nu fără răgaz. Eu scriu zilnic şi poezie şi proză. Eu nu scriu cărţi ci poezie”.

Interviul a apărut în „Vatra” nr. 4/1982 dar continuă şi altă dată pentru clarificarea „cazului Blaga”. În continuarea interviului, Nicolae Băciuţ pune la dispoziţia cititorului documente privind reacţiile vehemente pe care le-a stârnit acest al doilea interviu în paginile revistei precum şi clarificări în privinţa nefericitei întâmplări care a devenit „cazul Blaga”. Acestea constituie documente preţioase pentru Istoria literaturii române şi Nicolae Băciuţ „decupează” în acest mod, capitole de istorie literară română contemporană.

Distinsa poetă Ana Blandiana are o intervenţie remarcabilă în această Istorie...mărturisind că „poezia poate fi descoperită oriunde, uneori, rar, chiar şi în cuvinte”.

Despre laboratorul intim de creaţie, Ana Blandiana spune: „Pentru mine, un poem e expresia unei tensiuni spirituale dintr-un anumit moment al unui suflet, iar nu un obiect artizanal care poate fi cizelat la nesfârşit spre folosul şi cinstea artei meşteşugăreşti. Scriu atât de greu încât, odată sfârşită pagina, nu se mai pune problema întoarcerii la locul suferinţei”.

În privinţa actului critic, Ana Blandiana ar următoarea părere: „dincolo de virtuţile şi servituţile limbajului critic, ceea ce mi se pare important, mai important, este personalitatea criticului, forţa acestei personalităţi de a crea în jurul paginii (sau chiar al persoanei sale) un cerc de influenţă, o aură dominatoare, directoare. Fără această capacitate, cel mai subtil şi mai profund critic literar nu este decât un scriitor mai special, experimentându-şi propria emoţie în faţa paginii literare (realizând o reprezentare de gradul doi a realităţii), sau un istoric. Evident, nu aşez în nici un fel de ierarhie aceste trei calităţi ale omului care scrie (scriitor, critic şi istoric literar) ci încerc doar să le delimitez între ele”.

Ceea ce mi se pare deosebit de semnificativ în parcurgerea acestei covârşitoare lucrări a lui Nicolae Băciuţ este nota de obiectivitate care o caracterizează, deşi amprenta personalităţii cărturarului este certă. El îşi ia deliberat o distanţă apreciabilă faţă de evenimente şi persoane şi nu-şi permite efuziuni de prisos care ar aduce un deserviciu lucrării. De asemenea, se delimitează de părerile radicale ale unor autori şi nu uită să menţioneze acest lucru. Erudiţia lui este însă, evidentă, ca şi nota de înalt profesionalism a interviurilor, de la care nu-şi permite abatere, capacitatea de a desprinde din multitudinea de date, ceea ce este esenţial şi specific fiecărui autor.

Despre generaţii literare, Ana Blandiana are următoarea părere: „am fost o sumă de personalităţi independente şi neasemănătoare şi, pe cât am înaintat în maturitate, pe atât însingurarea fiecăruia a crescut şi sentimentul solidarităţii iniţiale – determinat, evident, şi de poziţia faţă de epocă – a scăzut până la a dispărea”.

„Poezia e ceea ce rămâne după ce ai uitat tot ce ai trăit” – mai spune poeta.

La întrebarea: cum poate determina spaţiul naşterii devenirea unui scriitor, poeta mărturiseşte: „Am însă nostalgia Transilvaniei ca spaţiu privilegiat al spiritualităţii şi istoriei noastre. N-o să încetez niciodată să mă simt aparţinând acestui spaţiu grav şi demn, profund şi aspru, în care se situează izvorul fiinţei şi istoriei noastre ca popor şi ca celulă naţională specifică, unică, deosebită de altele. Sunt mândră că aparţin acestui spaţiu, dar este vorba de o mândrie deschisă – dacă se poate spune aşa – o mândrie în care apartenenţa la Transilvania cuprinde în sine apartenenţa la Europa, apartenenţa la lume şi la univers”.

Interviul a fost acordat în anul 1985, iar după aproape 20 de ani, la Târgu Mureş, Ana Blandiana avea să mai dea un interviu axat în special pe poziţia scriitorului în raport cu puterea politică şi cum este el influenţat de aceasta. Ideea principală este că implicarea politică răpeşte din timpul destinat creaţiei, într-un timp şi un spaţiu în care „Nimeni nu se mai simte solidar sau alături de nimeni”.

O altă intervievată, Laura Bogdan, trăitoare la Paris, licenţiată a Universităţii din Sorbona, susţine că: « Exilul cred că e o stare interioară ».

Iulian Boldea – unul dintre criticii „Echinoxului” este de părere că: „Finalitatea supremă a oricărui critic şi istoric literar e elaborarea unei istorii a literaturii române”. El spune: « - Şcoala Echinox-ului a fost, privind acum, retrospectiv, lucrurile, o adevărată ucenicie în ale scrisului, dar şi în ale vieţii. Altfel priveşti existenţa, după cum altfel înveţi să priveşti cărţile, poezia, exerciţiul criticii literare, după ce ai trecut prin redacţia revistei Echinox, participând la toate etapele configurării publicaţiei. Criticii literari formaţi în acest spirit se detaşează printr-o atenţie sporită la textul operei, prin formaţia lor filologică riguroasă, care nu le îngăduie prea dese divagaţii pe marginea textelor literare; ei s-au impus prin spiritul ironic şi prin conştiinţa fermă a valorii pe care o au încrustată în mai toate aserţiunile şi interpretările lor. Criticii de stirpe echinoxistă sunt, fără nicio îndoială, livreşti şi sceptici, analişti redutabili, fără să le lipsească, însă, vocaţia sintezei. Ei posedă un simţ al relativităţii valorilor bine dozat, dar şi un echilibru constitutiv al reacţiilor şi afirmaţiilor, niciodată riscante, niciodată hazardate, mereu motivate, întotdeauna fundamentate.”

Poetul Ion Brad nu ar avea nevoie de prezentare. El spune: “Poezia nu poate exclude din fiinţa sa sensurile istoriei, dacă nu vrea ea însăşi să fie exclusă din istorie”. Iar despre spaţiul geografic de care este legat cu fire nevăzute, Ion Brad spune: „Aproape toţi marii noştri scriitori, de la Eminescu încoace, au pornit de la matca satului românesc, au adus în opera lor lumea lui străveche, arhetipurile ei, miturile ei, realităţile ei dramatice, pline de marea poezie şi de marile adevăruri ale vieţii. A nu te uita la opera unor asemenea înaintaşi înseamnă a avea vederile scurte sau chiar cecitate literară. Deci, încă o dată precizez, datorez totul tradiţiei legate de satul românesc şi lumea lui, în fireasca evoluţie şi devenire istorică”. Şi tot el mărturiseşte în legătură cu evenimentele biografice care pot sau nu modifica, destinul unei cărţi: „Nu-mi imaginez poezie lirică, de exemplu, înafara marilor trăiri existenţiale, deci şi „autobiografice”, ale unui poet adevărat”.

Poezia patriotică, teritoriu deloc străin pentru Ion Brad înseamnă pentru el: „- Poezia patriotică, precum o defineşte chiar termenul din care e derivată, nu poate fi decât acea poezie care, prin omenescul ei, prin spiritul ei cutezător, cu toate aripile întinse într-un văzduh al tuturor şi al fiecăruia în parte, duce spre lume, duce spre universalitate, pulberea unui pământ, lumina şi culorile unei ţări inconfundabile. De aceea, neexcluzând noţiunea de tot ce e frumos, nici pe aceea de legătură directă cu istoria şi pământul ţării tale, trebuie aspirat mereu la o sinteză superioară, care să la împace aşa cum bine ştii şi dumneata, ca şi atâţia alţi poeţi tineri talentaţi, că au făcut-o şi Eminescu şi Lucian Blaga şi Nichita Stănescu.

Nu e uşor, cred chiar că e foarte greu, să scrii poezie bună pe care cu emoţie s-o poţi numi poezie patriotică. Dar trăim într-o limbă şi într-o literatură care s-au cinstit pe ele însele prin asemenea poezii. Merită să le fim în continuare ucenici devotaţi”.

Istoria şi Poezia, legătura tainică, intrinsecă dintre ele este subliniată, de asemenea, în acest interviu: „Poezia fiind arta esenţelor îşi extrage din pânzele vaste ale istoriei acele fire şi urzeli care îi pot da o ţesătură firească, organică, şi culorile unei viziuni personale asupra evenimentelor. De la Homer încoace şi în literatura noastră, de la cea populară la cea clasică, până la poeţii contemporani, avem destule probe care ne fac să credem că poezia nu poate exclude din fiinţa sa sensurile istorice, dacă nu vrea ea însăşi să fie exclusă de istorie. Poetul nu-şi poate fi suficient sieşi, de aceea nu-şi poate tăia cordonul ombilical care-l leagă de matricea născătoare de fiinţă a copilului. Apăsând pe aceste idei, nu vreau deloc să neglijez specificul poeziei, în care cronologiile istoriei, furtunile ei, nu încap decât aşa cum am mai spus, prin esenţe, prin sensurile ultime, prin aburul ce dă mai multă scânteiere şi viaţă ideilor şi exemplelor ce le reţinem din istorie.”

Actualitatea unui poet sau scriitor, rezidă, după părerea lui Ion Brad, „- În aplecarea sinceră, lucidă, atentă, asupra problemelor timpului său. În încercarea de a le da o întruchipare cât mai vie în cărţi, care să nu fie numai ale lui, să nu rămână numai ale lui, ci să devină cât mai mult ale oamenilor care dau un sens evenimentelor contemporane”. Interviul este realizat şi publicat în „Vatra” în 1987.

Convorbirile cu Augustin Buzura au ca punct de plecare ciclul romanesc „Refugii”.

Despre imixtiunea realităţii în fabulos, Augustin Buzura are următoarea părere: „Izolarea înseamnă sinucidere, nu putem judeca relativ exact realitatea înconjurătoare dacă nu cunoaştem măcar cu aproximaţie ora spirituală a lumii. (...) Trebuie să te implici cu toată fiinţa în destinul naţiei tale, oricât ar fi de dificil, oricât te-ar costa strădaniile. „Nu ştiu alţii cum sunt…”, eu însă niciodată n-am izbutit să scriu cu detaşare, cu indiferenţă. Am fost mereu, vorba lui Nicolae Manolescu, „provocat” de realitate, de aceea am scris cu multă furie şi cu o dorinţă enormă de a îndrepta lucrurile, scriam de parcă de mine, numai de mine, ar fi depins dreptatea, viaţa, libertatea şi toate celelalte. De fapt, când diverşi inşi îţi impun utopiile lor drept realitate, simţi automat nevoia să le prezinţi o antiutopie, adică adevărul cu toate datele şi feţele lui. (...) Toţi scriitorii, din toate timpurile, şi-au clădit edificiile spirituale cu „cărămizile” vremii lor. De fapt, nici nu mi-am propus decât să fiu util pe cât posibil azi şi aici. Cei ce vor veni îşi vor crea o artă pe măsura lor. Ştiu însă că dacă noi nu vom veni s-ar putea să comunice prin semne sau prin focuri aprinse pe dealuri.”

În cel de-al doilea interviu, luat la Târgu Mureş în 1986, Augustin Buzura afirmă: „A scrie despre actualitate înseamnă a trăi fiecare clipă alături de semenii tăi”.

Referitor la romanul “Refugii”, autorul lui precizează: “Am scris dintr-o necesitate profundă, dureroasă, de a mă exprima pe mine, pe cei în mijlocul cărora trăiesc.”

Foarte interesantă este întrebarea jurnalistului Nicolae Băciuţ, dacă « Este publicistica o modalitate eficientă? (Şi suficientă?)”

- Mi-ar fi plăcut să fac gazetărie, a răspuns Augustin Buzura. Dacă aş fi avut posibilitatea să fac gazetărie cum doresc eu, cred că n-aş fi scris nici un sfert din proza pe care am scris-o. (...) E un exerciţiu zilnic de a mă elibera de unele impresii foarte puternice, fierbinţi, pentru ca în roman să fiu cu mintea lucidă şi desprins de obsesiile care ţin de gazetarul din mine”.

Un al treilea calup de întrebări este pus în 1990, la Cluj Napoca şi vizează raporturile dintre literatură şi publicistică. Augustin Buzura e de părere că publicistica ocupă pe departe primul loc al interesului general. În privinţa „competiţiei genurilor”, acelaşi prozator este silit să constate că: „Literatura nu stă tocmai în faţă şi mă gândesc că ar fi păcat ca în viitor interesul oamenilor să se îndrepte spre genuri mai uşoare, ca să zic aşa, adică spre minima rezistenţă, spre ceea ce se poate asimila fără efort deosebit. Probabil că mulţi vor ajunge aici, dar ar fi păcat”.

O altă întrebare cu impact deosebit este următoarea:

„Cum vedeţi dumneavoastră normalitatea literaturii române de mâine?

- După ce scriitorii îşi vor redobândi statutul – în viitor va exista o profesie de scriitor, profesie care a fost scoasă din nomenclatura profesiilor până nu demult – scriitorii vor trebui să scrie, să trăiască din scris, deci nu va mai fi nevoie să se apere prin sindicat, dar nu să trăiască neapărat în grup. Adică fiecare scriitor e o instituţie şi în măsura în care va reuşi să-şi menţină cota, va trăi şi-şi va face meseria aşa cum se cuvine, mai ales că acuma nu există nici o piedică, nu putem arăta cu degetul în sus cine-i de vină. Acum fiecare îşi va putea da măsura valorii şi a talentului. Înainte, pe lângă talent şi cunoştinţe îţi mai trebuia şi condiţie fizică şi o rezistenţă morală deosebită. Acum nu va mai fi nevoie. Deci, cel mai mare succes sper să-l aibă valorile adevărate pe de o parte, iar pe de altă parte sper să existe o lume pentru toţi şi pentru fiecare în parte”.

Foarte interesante şi pilduitoare consideraţii despre condiţia scriitorului.

Iar la întrebarea:

„- Cum s-ar putea realiza, pe de cealaltă parte, integrarea scriitorilor români care au fost nevoiţi din diverse motive să părăsească ţara?” Răspunsul prozatorului este pe măsură:

„- Mie mi se pare normal. Ei scriu în româneşte, gândesc în româneşte, sunt români. E o întâmplare foarte tristă că au trebuit să părăsească ţara sau că au fost obligaţi să părăsească ţara, dar ei aparţin, vor nu vor, culturii române şi cred că România trebuie să fie aşa cum a fost, punctul fix al tuturor românilor, indiferent de meridianul pe care locuiesc ei. Şi a-i reintroduce în circulaţie este o obligaţie firească a fiecăruia dintre noi. Bănuiesc că şi ei vor face acest lucru, adică vor veni spre ţara pe care au fost obligaţi s-o părăsească”.

Şi despre literatura scrisă de tineri, prozatorul are următoarea părere:

„- Pentru moment, se poate judeca din perspectiva: „literatura rămâne literatură”, indiferent că e scrisă de tineri sau de bătrâni. Adică literatura o judecăm după valoare nu după vârstă. Există o literatură a tinerilor, e firesc să existe o literatură a tinerilor, dar privită din alt unghi, literatura este bună sau rea şi deci nu are nici o legătură cu vârsta.”

Nicu Caranica, fratele traducătoarei Eta Boeriu, declară pe proprie răspundere: „- Poezia e respiraţia mea. Nu pot trăi fără poezie. Heidegger citează pe Hölderlin, care spune „dichterisch von der Mensch“, adică omul locuieşte poetic lumea asta. E condiţie a omului. Şi eu condiţia aceasta mi-o trăiesc. Pentru mine, în momentul de faţă, nu există decât poezie şi tot ce, natural, se leagă de poezie şi de spiritualitate. Altfel, pentru mine, poezia, în afară de aceasta, poate să fie, la un moment dat, un început de trezire a conştiinţelor într-un alt spaţiu decât cel pe care-l trăim acuma. Eu am foarte mare încredere în vitalitatea poporului român. Să ştiţi că nu vă vorbesc formule şi cunosc unele lucruri în adâncime. Eu ştiu de toată mizeria din ţară. Şi cum trăiţi, ştiu câte spirite sunt rătăcite.

Totuşi, am încredere în vitalitatea aceasta a poporului român care ştie să trăiască dichterisch. Totuşi, a spus ceva Alecsandri când a spus că românul e născut poet. Nu e de luat aşa de în râs chestiunea aceasta. Există un suflu metafizic al poporului român. Ajunge să pomenesc doar de cuvântul dor, care a fost atât de exploatat, şi nu o să fiu eu acela care să mai adaug ceva, la tot ce s-a spus, de la Tudor Vianu şi alţii dinainte, despre cuvântul dor şi despre noţiunea dor care e mai mult decât o simplă nostalgie de cineva. Dorul e expresia unei dezmărginiri a eului, a unei dezmărginiri a firii româneşti.”

Plecat din ţară în 1940, Nicu Caranica precizează: „Pentru mine exilul se împarte în două capitole: zece ani Italia şi restul Franţa. Însă partea cea mai importantă rămâne Italia, tocmai pentru că m-a smuls din acest provincialism românesc pe care deja îl acuza Mircea Eliade cu mult înainte”.

În demersul meu pe marginea interviurilor cu aceste mari personalităţi, am folosit timpul prezent, deşi majoritatea scriitorilor intervievaţi nu se mai află pe această „vale”, motivată fiind de faptul că ei sunt mereu actuali prin operele pe care l-au lăsat moştenire. De aceea, mi s-a părut firesc să-i fixez în actualitatea mentală a cititorilor, aşa cum a făcut prin culegerea mărturiilor acestora, Nicolae Băciuţ.

Interviul este realizat la Freiburg în 1993. Un al doilea interviu este luat la Paris în 1994.

Foarte interesant este şi crezul creştin al acestui scriitor, poet şi dramaturg:

„- „Doamne, ce bine e să ai certitudini” – spunea, într-un poem, Geo Dumitrescu. Care sunt certitudinile scriitorului Nicu Caranica?

- Frumoasă întrebare. Prima mea certitudine: că Dumnezeu există. N-am dedus aceasta din marele argument al ordinei cosmice, care presupune, ipso-facto, un autor. Ci din felul cum a ştiut să moară un om. Cea mai senină şi eroică primire a morţii mi se pare cea a lui Socrate, asigurând pe cei care-i vegheau ultima zi, că sufletul e nemuritor. Şi totuşi, a existat un om care, înaintea unei morţi cumplite pe care ştia că o va primi, la ultima cină împreună cu discipolii săi, a luat pâinea şi a zis: „mâncaţi, acesta este trupul meu”. Apoi a luat cupa cu vin şi a zis: „beţi dintru aceasta toţi, acesta este sângele meu, care pentru voi şi pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor”. E mare Socrate, dar faţă de ultimul e distanţă de la cer la pământ. Cuvintele lui Iisus n-au nimic uman. Cuvintele lui Iisus sunt cuvinte de Dumnezeu făcut om. Aceasta e cea mai „pipăibilă” probă nu numai că Dumnezeu există, dar că s-a încarnat şi s-a făcut om. Et verbum caro factum est.

A doua mea certitudine: că românii, într-un viitor nu prea îndepărtat, vor deveni un popor mare. Este ultima populaţie latină care nu şi-a spus încă cuvântul. Când ne vom curăţa de tot jegul fanariot şi comunist, suflet românesc traco-latin va răsări peste lume ca o lumină încă nemaivăzută. Sunt semne. Citiţi cu atenţie Dumnezeu s-a născut în exil, de Vintilă Horia.”

Şi încă una din ideile de forţă ale interviului:

„- Poezia e din toate părţile ameninţată de civilizaţia noastră prezentă. Şi totuşi, ea continuă să trăiască căci e o respiraţie naturală a omenirii pe care o traduc poeţii”.

Un scriitor pentru care limba română, după 54 de ani de exil, însemna totul. „Nu ştiam atunci cât de adânc înrădăcinată era limba maternă în mine şi cât de divin misterioasă e memoria. De aceea mă îngrozeam la ideea că mi-aş putea uita graiul; şi că n-aş mai putea scrie. Din această închisoare întunecoasă pe care o presimţeam, am vrut să sparg o fereastră înspre muzică. Cum cântam la pian suficient pentru ca să pot citi o sonată de Mozart sau Beethoven şi cum lucram la forţele de ocupaţie engleze, aveam bani şi îmi plăteam la profesorul de conservator lecţii de armonie şi contrapunct. Dar, plecaţi englezii, a plecat şi muzica mea cu ei. Astăzi văd cât de naiv am fost. Pe ce trecea timpul, limba maternă creştea în mine. Din ce adâncimi răsăreau unele expresii neutilizate încă dinainte de război? Dar un exemplu va spune totul. De când eram student, visam să scriu un mister dramatic de Crăciun. Şi vis a rămas până în octombrie 1992, după ce scrisesem cinci piese de teatru în limba franceză (dar poezia o scriam totdeauna în româneşte!). Şi iată că, în octombrie 1992, am început să scriu, la început aşa, ca o joacă, Misterul de Crăciun (O, ce veste minunată) pe româneşte. L-am terminat pe nerăsuflate, într-o lună. De unde-mi veneau cuvintele pe care niciodată, în exil, nu le rostisem? Pe ce scriam, pe ce mă întâlneam cu mine. Iată ce înseamnă, după 54 de ani de exil, pentru mine, limba română”.

CEZARINA ADAMESCU

11 IUNIE 2010

VOLUMUL I

- partea I-a - * - partea a II-a - * - partea a III-a -

VOLUMUL II

- partea IV-a - * - partea a V-a -

ÎNAPOI LA ARTICOLE

Restartare

***

© Copyright FunTis & ARP – 2009

Propuneri si contacte : editura.online@gmail.com

Situl aparţine ARP - ASOCIAŢIA ROMÂNĂ PENTRU PATRIMONIU