MARGINALII ŞI INTERPRETĂRI
CULTURA OMULUI ŞI OMUL CULTURII
NICOLAE BĂCIUŢ, “O ISTORIE A LITERATURII ROMÂNE ÎN INTERVIURI, Vol. I, Editura
SEMĂNĂTORUL, online, 2010
- partea a treia -
Am ales să încep cea de-a treia
parte a marginaliilor cu Romulus Guga, ştiind ce a însemnat
această personalitate carismatică, pentru mişcarea
culturală românească în general şi mureşeană, în
special. Un mentor strălucit care a focalizat în jurul său oameni de
spirit, prin revista “Vatra” şi prin întreaga operă lăsată
moştenire.
Un scriitor,
publicist şi dramaturg despre care s-a vorbit necontenit, se mai vorbeşte şi se va mai vorbi
încă.
Nicolae Băciuţ care este
şi domnia sa un reprezentant al culturii mureşene şi continuator
al spiritualităţii “Vetrei” ni-l face cunoscut prin această “Istorie
a literaturii române în interviuri”, prin revista “Vatra Veche”
şi cu orice prilej, pentru a-i scoate în evidenţă valoarea
şi meritele, a-l cinsti şi a-l aşeza pe locul care i se cuvine.
Interviul a fost realizat în 1981 şi a fost publicat în “Echinox” nr.4/5
din 1081.
Menţionez că voi folosi
timpul prezent, chiar şi pentru autorii care nu mai sunt printre noi,
pentru a le prelungi amintirea în timp şi a-i simţi mai aproape.
Romulus Guga despre care Nicolae Băciuţ scrie
reverenţios ca despre un reper fundamental al culturii, dar şi cu o
căldură aparte, ca despre cineva foarte apropiat şi drag de
care-l leagă firele fratice ale
spiritului. Un congener, un spirit ales, lucid, angajat, un prieten.
„La început a fost Romulus Guga.
Înainte de a cunoaşte Târgu-Mureşul, înainte de a avea cele mai vagi
intenţii de a mă stabili la Târgu-Mureş, l-am cunoscut pe
Romulus Guga, care era pentru mine nu numai unul dintre întemeietorii Vetrei
(serie nouă) ci şi un scriitor în jurul căruia gravita
viaţa culturală a unui oraş, a unei zone distinse în geografia
spirituală a ţării.
Cu
aparenţa sa de personaj venit dintr-un “ev mediu întâmplător”,
Romulus Guga este un personaj real dintr-un ev spiritual neîntâmplător,
care a făcut nu numai o revistă ci a şi instaurat un climat
cultural de înaltă moralitate.
Romulus
Guga a apărut în peisajul scriitoricesc al Târgu-Mureşului ca o
necesitate. O necesitate pentru o atmosferă în derivă şi care
avea nevoie de spirite lucide, angajate şi, lucru esenţial,
talentate. În jurul revistei Vatra, s-au strâns, începând cu 1971, o
mână de oameni care, după cum s-a putut vedea mai apoi, şi-au
pus pecetea pe configuraţia vieţii spirituale târg în
amkintirumureşene. Azi, Vatra este una dintre cele mai sobre, mai
bune şi mai apreciate reviste din ţară”.
Când vorbim despre un scriitor care nu mai e
în lumea reală decât prin opera sa, suntem tentaţi să-i
analizăm opera, acea avuţie lăsată moştenire
urmaşilor, şi mai puţin avem în vedere trăsăturile
care-i conturau caracterul şi personalitatea. Opera îşi
revendică primul loc în amintire, pentru că ea este ceva palpabil
după ce omul a pornit în cea mai lungă călătorie. Şi
mai ales, ea dăinuie, are o viaţă mai lungă decât autorul
ei. Nicolae Băciuţ pune preţ pe acele aspecte umane ale
personalităţii lui Romulus Guga, fără să-i
neglijeze copleşitoarea operă.
„Romulus Guga nu înseamnă numai o
revistă ci şi o operă, trecută, inexplicabil, într-un con
de tăcere. Debutul a fost făcut cu poezie: Bărci părăsite şi Totem, ca apoi să publice romanele Nebunul şi floarea, Viaţa
postmortem, Sărbători fericite, Paradisul pentru o mie de ani, Adio,
Arizona. Concomitent a scris
şi teatru: Speranţa nu moare
în zori, Evul mediu întâmplător. Sărbători fericite, Viaţa
postmortem, Nebunul şi floarea se vor constitui într-o trilogie,
iar piesele de teatru amintite, la care se adaugă Amurgul burghez, Noaptea cabotinilor şi Un om acuzat de rebeliune – constituie materia unui
volum de teatru. Prinţul incinerat, ultima carte a lui Romulus
Guga, este un roman masiv, care va da imaginea clară a
personalităţii sale.”
„O încercare de
autoportretizare pentru o eventuală Istorie a literaturii române, aşa
cum a început dialogul Nicolae Băciuţ, ni-l
înfăţişează pe Romulus Guga drept omul care ”Nu şi-a permis niciodată decât
să scrie cărţi. (...) Scriitorul scrie cărţi. Criticul
scrie Istoria literaturii române şi a altor neamuri, iar anomaliile
de tot felul am văzut unde duc şi pot duce mai departe. În primul
rând, la confuzia valorilor, la automulţumire şi lipsă de
conştiinţă profesională, la regresul literaturii,
păcat capital când faci parte dintr-un popor ca al nostru, care a suferit
destul ca să aibă dreptul şi accesul în adevăratul concern
al valorilor spiritului şi inimii înaintaşilor şi
contemporanilor săi de pe toate meridianele”.
Bihorean prin origine, Romulus Guga şi-a desăvârşit studiile universitare
la Cluj şi a debutat la „Steaua”. Romulus Guga, la data interviului era de
părere că: „Fără
ideal naţional eşti neputincios. Fără cultura altor
neamuri, asimilate la timp, rămâi un orb. A trăi numai din talentul
tău este, cum spune cineva, o beţie voluntară care duce,
fără îndoială, la nebunie. Ca scriitor, îmi displace
sinuciderea, iar spiritul gregar, mulţumit de sine, plat şi hulitor
de toate, conformist prin aşa-zisa păstrare a unei tradiţii, mi se
pare o cale fără ieşire a morţii lente (...) Fără
patrie, fără istorie, fără cultură, talentul
aparţine dogmei”.
Acestor trei repere fundamentale: patria, istoria, cultura le-a slujit şi l-a închinat idealurile şi crezul său de scriitor. Evocând Clujul studenţiei sale, Romulus Guga spunea cu nostalgie: „Când mă gândesc la Cluj, cred că pot să mă compar cu spectatorul care şi-a pierdut acolo câteva speranţe şi şi-a câştigat puterea de-a fi el însuşi.”
Cât priveşte Crezul literar, Romulus Guga
spune: „Cred în democraţie
literară, dar cred în cultura care se face sub semnătură, cu
demnitate, conştiinţă, personalitate şi sacrificii. Iar
incultura semnată: un grup de cititori sau anonimi, este spiritul bâtei,
mojiciei şi resturilor unor practici murdare din vremuri când se murea de
ciumă brună, iar cărţile erau privite cu suspiciune şi
dacă erau legate în piele se foloseau pentru pavarea trotuarului. E
îngrozitor că în secolul nostru s-a gândit enorm de mult cu picioarele
şi s-a scris istoria cu viaţa nevinovată a sute şi sute de
oameni”.
Despre polemicile literare şi grupurile de scriitori, are
următoarea părere: „Nu
există progres fără polemică, iar ideea de grup nu este una
de grup financiar sau cooperatist ci una de opţiuni estetice clare, de
moduri în care scriitorii, regrupaţi într-un fel sau altul, înţeleg
să-şi practice meseria. Afirmarea unui program estetic în cadrul
programului general al culturii române nu înseamnă negarea altuia sau
agresiune ci, dimpotrivă, e un mod de a pleda, de a confirma şi de a
crea valori. (...) Scriitorul nu este un membru al demnitarilor
societăţii. El trebuie să trăiască în rând cu semenii
săi, cum a făcut-o întotdeauna. Onorurile, academizările,
transformarea scriitorului într-un funcţionar înalt sau mai mărunt
este un lucru nesănătos. Glasul lui va amuţi iar bastonaşul
care i s-a pus în mână va fi utilizat de la nivelul rangului social pentru
a astupa gura acelora care au avut sau au făcut greşeala să
observe găurile din opera domniei sale. Acesta este un lucru
nesănătos. Iată de ce, cred că autoritatea criticii este obligatorie
pentru o literatură sănătoasă ca a noastră”.
Romulus Guga
vorbeşte despre sine la persoana a III-a singular, ca şi când ar fi
vorba de o altă persoană, cu toate acestea îşi expune foarte
clar ideile şi-şi argumentează
afirmaţiile. Faptul că el nu crede în calitatea de scriitor
total este argumentat astfel: „- Nu crede în aşa ceva (el, Romulus Guga) - ci crede că e mai
bine să nu uităm că literatura a fost cândva, atunci demult,
când s-a născut, o dramă a omului cu singurătatea lumii sale. În
drama aceea a existat şi poezie şi dialog şi teatralitate
şi mister şi ritualuri şi zei şi cunoaştere. Era
starea de fericire a literaturii. Restul s-a petrecut pe urmă, când o
fabrică a început să facă un şurub iar alta o roată.
Trebuie să ne pronunţăm prin toate mijloacele în care talentul
sau conştiinţa ne îndeamnă”.
Despre proza românească
afirmă: „Sunt foarte fericit,
şi o spun cu toată responsabilitatea, că romanul românesc de azi
este foarte bun şi că majoritatea celor care poartă în buzunare
cheile porţilor de mâine ale romanului sunt în Ardeal. De altfel, probabil
că Şcoala Ardeleană este de vină, căci la Mumuleanu nu
pot să mă gândesc şi suntem foarte departe de Conachi”.
Adevărată tribună culturală, „Vatra”, în anul
jubiliar la care s-a realizat interviul, (1981), după spusele lui Romulus Guga: „Vatra este istoria împlinirii şi
maturizării unor scriitori. Dar este în acelaşi timp şi locul în
care Târgu-Mureşul şi-a câştigat, cred eu, locul în prima
„divizie” a literaturii româneşti”.
Poeta Ligia Holuţă - susţine că: „Poezia, oricât de violentă i-ar fi expresia, îl îmblânzeşte
pe om”. Iată că, fără s-o cunosc pe autoare, am scris
odinioară anumite proze confesive purtând titlul: „Scorpia care mă îmblânzeşte” – despre care am mai vorbit
în Marginaliile de faţă.
Ligia
Holuţă a debutat în 1985 la Editura „Litera” cu volumul de poeme:
„Frigul şi surâsul”. Ea este adepta sintagmei „Singurătatea
alergătorului de cursă lungă”:
„Singurătatea alergătorului de
cursă lungă“ - sună frumos... Într-adevăr, situaţia
mea e ciudată. Eu mi-am pierdut generaţia. Mă simt mai aproape
de generaţia ‘80 - prin legături de prietenie, prin faptul că am
început să public prin reviste în anii afirmării ei: totuşi, nu
m-am integrat, prin scris, acestei generaţii - şi nu m-am format
confruntându-mă cu reprezentanţii ei. Nu ştiu care sunt
şansele unui tânăr scriitor când e situat într-o generaţie,
promoţie etc.; fără a mă înscrie în vreo serie, nu sunt
totuşi o izolată; şansa condiţiei mele este comunicarea cu
toate generaţiile, cu toate promoţiile etc.
Nu mai ţin minte dacă o împrejurare
exterioară sau un fel de „lăcomie“ m-a făcut să parcurg
într-o singură noapte Panorama
poeziei universale contemporane a lui Baconski. Atunci am
simţit mai clar ca niciodată că Poezia este Una.”
Autoarea are şi o
părere proprie despre lirica feminină sau feministă: „...Dacă poezia există în natura
femeii ca stare, ca atitudine, pentru ea greutatea e s-o obiectiveze, s-o
rupă din sine, s-o exprime în limbaj. Atunci, şi în cazul femeii
poezia e rodul unui act hotărât şi liber.
Pentru că eu concep activitatea poetică nu atât ca pe un act
de eliberare (debarasare, defulare), ci ca pe un act de şi din libertate:
aceasta e creaţia”.
Un alt nume notoriu pentru
literatura română este Mircea Iorgulescu, criticul care susţine
că:
„Polemica reprezintă
un angajament moral şi intelectual” şi
care aduce în discuţie atmosfera redacţională din cadrul
jurnalisticii literare, profesiune vocaţională, în contrapunere cu
gazetăria culturală care se poat face şi fără vocaţie
(precizări şi nuanţe absolut necesare pentru cei care
practică jurnalismul):
„Şi
nu neapărat pentru că lucrez în redacţia unei reviste literare,
asta poate fi, şi adesea este, urmarea unei întâmplări. Este o îndeletnicire
în care m-am profesionalizat, din pasiune şi cu plăcere încă
neuzată, iar de cincisprezece ani încoace am şansa de a lucra la
redacţie cu unul dintre marii jurnalişti ai epocii postbelice, George
Ivaşcu, arhitect şi constructor de reviste cum puţini sunt în
istoria presei culturale şi literare româneşti. Deşi, în mod
obişnuit, despre jurnalism literar se vorbeşte de sus, cu un fel de
ţâfnă stupidă, cu dispreţ prostesc, trădând un soi de snobism
rudimentar, în realitate este o meserie foarte dificilă şi care
pretinde, ca orice profesie culturală, de altfel, existenţa unei
vocaţii. Este însă o vocaţie rară, chiar foarte rară.
De aceea am avut şi avem puţini mari jurnalişti literari în sensul
adevărat al cuvântului – şi aproape întotdeauna ei au fost,
totodată, şi critici şi istorici”.
Şi într-aceasta, criticul Mircea Iorgulescu pune
accent pe importanţa intrviului, ca: „specie
publicistică foarte vie, cu priză rapidă şi mare la
cititori, ce poate contribui mult la configurarea mişcării literare
într-un moment sau altul”.
Şi aici este loc de nuanţe subtile, pe care
criticul le face:
„- Am
impresia că în revistele noastre culturale şi literare, s-a ajuns la
o anumită standardizare a interviurilor. Multe sunt, de aceea, monotone
şi previzibile. Observ, în primul rând, că este la modă
interviul fluviu, interviul bolnav şi el, de gigantism. Au dispărut
aproape cu totul interviurile scurte, de strictă actualitate, atât
informative, privind activitatea celui intervievat (proiecte, cărţi
la care se lucrează, apariţii editoriale iminente sau recente,
participarea la diverse, desigur că nu şi banale, manifestări
literare şi culturale, premii etc.) cât şi de opinie, adică în
legătură cu aspectele cele mai fierbinţi ale vieţii
literare a momentului. Care, fireşte, azi sunt altele decât ieri şi
mâine vor fi altele decât astăzi. Multe evenimente autentice ale
vieţii literare trec, de aceea, neobservate sau aproape neobservate:
pentru că sunt percepute şi mai ales nu sunt semnalate ca evenimente.
De aceea, cred, trebuie să ne reamintim că uneori, atunci când
imaginea unei realităţi este amorfă şi banală, nu
realitatea aceea este neapărat aşa, ternă şi mediocră,
ci oglinda care o reflectă”. Foarte important de reţinut.
Distinsul critic face unele precizări de
bun simţ privind statutul şi deontologia jurnalistului, de aceea am
spus că „O istorie a literaturii române în interviuri”, cartea de
faţă a lui Nicolae Băciuţ se constituie într-un MANUAL
NECESAR pentru toţi cei care scriu, fiindcă din experienţa
condeielor încercate la „flacăra slovei” – ca să folosesc o
sintagmă destul de uzitată – se poate învăţa (fura)
meserie, de altfel, singurul delict care nu se pedepseşte. Iată ce
spune Mircea Iorgulescu despre jurnalism:
„Uite, s-au scris, au apărut,
se scriu, apar atâtea cărţi importante – pentru a mă referi la
un singur plan evenimenţial – şi reflectarea lor parcă n-ar fi
decât produsul unui efort de aplatizare. Nu ştiu de ce, penurie de
entuziasm, criză de interes, parcă dinadins, cu metodă şi
program, noi estompăm în loc să punem în valoare, în loc să
reliefăm mişcarea literară. Oricât ar fi de paradoxal,
tendinţa nefastă spre impersonalizare a pătruns şi în
spaţiul interviurilor. Problematica lor lasă impresia de plafonare
voită, de instalare controlată în sumare generalităţi
confortabile şi chiar în veşnicia stătătoare (vreau să
zic stătută) a truismelor declamate cu avânt demagogic, ocolindu-se
cu înverşunare concretul, imediatul, realitatea, pe scurt, obsedanta realitate,
actualitatea fiind, se ştie, întotdeauna obsedantă. Iată
însă că singura noastră grijă a rămas eternitatea!
Istoria însăşi nu e decât o enormă stratificare de
actualităţi succesive; nu e făcută din veşnicii
dospite. Dacă e adevărat, cum s-a spus, că ziaristul e un
istoric al clipei, atunci istoricul poate fi socotit un ziarist al duratei
şi al devenirii. Tot „frământând” la aceleaşi eterne, false
şi terne „probleme”, ne scapă însă tocmai esenţialul –
şi al clipei şi al istoriei. Ieşim din timp; şi unde?!
Într-o ficţiune de proastă calitate, compusă din vagi
abstracţiuni comode, din clişee posăgite, din cuvinte şi
fraze roase de molii. În acelaşi timp, parcă la adăpostul
acestui paravan precar, s-a putut înregistra şi o insistentă
încercare de a se transforma interviurile cu scriitori într-un instrument de
stârnit confuzie şi abatere a interesului către zone cu totul
marginale, zone – cum se ştie – dintotdeauna foarte prielnice
manifestărilor agresive şi elementare, de factură
sub-intelectuală, extrem de dăunătoare în fond pentru prestigiul
scriitorului şi al literaturii în general. Nu sunt pudibond şi nici
nu ţin în mare stimă convenţionalismul. Totuşi,
totuşi! Nu ne putem înfăţişa oricum cititorului. Trebuie,
pentru a fi respectaţi, să ne respectăm pe noi înşine.
Dacă abdicăm de la ţinuta pe care o presupune condiţia
noastră, nu mai avem dreptul să pretindem respectarea condiţiei
de scriitor. Numai de noi depinde cum suntem priviţi, înţeleşi,
situaţi – de noi toţi, fără anatemizări,
fără excomunicări, fără etichetări,
fără să cedăm impulsurilor primitive de anihilare a ceea ce
este altfel, diferit”.
Şi tot el adaugă: „Dacă precedentele mari epoci de
creaţie din istoria literaturii române – epoca marilor clasici şi
epoca interbelică, au fost epoci de pluralism convergent, epoci în care
s-a îndrăznit mult şi în multe direcţii, realizându-se de
asemenea mult şi în multe direcţii, urieşeşte, nu e firesc
să încercăm şi azi, când ştim cum şi pentru ce,
să învingem tentaţia uniformităţii, a restrângerii şi
a limitării, a direcţionării sumare? Să încercăm
să înţelegem că literatura nu e un vehicul cu număr fix de
locuri! Că doar coexistând ne putem diferenţia, nicidecum
exterminându-ne sau urmărind exterminarea „celuilalt”, a
„celorlalţi”! Nu ar fi această încercare un sacrificiu. Ar fi un
imens câştig pentru literatură şi pentru scriitorii
înşişi. Dar suntem capabili de un asemenea efort?”
Problemele ridicate de distinsul critic
împreună cu interlocutorul său, sunt de interes general, nu numai
pentru categoria de jurnalişti şi sunt de o maximă
stringenţă. Frazele sale sunt judecăţi de valoare cu
caracter de axiome şi reflectă spiritul unui bun om al condeiului,
fie că e critic, istoric literar ori jurnalist. „Cine,
dintre oamenii care scriu, nu s-a simţit măcar o singură
dată tentat să renunţe, cine nu a fost ispitit măcar o
singură dată de îmbietorul, mortalul pentru creaţie, sentiment
al zădărniciei?! Şi fără un anumit patetism,
fără o anumită „naivitate”, fără o încercare ce poate
părea, şi pare, din atâtea motive, absurdă şi
irealizabilă, nu se poate scrie, nu se poate face literatură, nu se
poate crea”.
Desigur că toate aceste afirmaţii
pot fi interpretate. În acelaşi timp, criticul îi amendează dur pe „aşii,
maeştrii, versaţii şi versatilii tuturor jocurilor labirintice,
ai galeriilor şi coridoarelor ferite, prin care ei mişună
şobolăneşte. Această specie este pe cât de
detestabilă, pe atât de periculoasă, pentru că, la un moment
dat, reprezentanţii ei pot impune şi alte domenii decât acela al
comerţului ilicit, care este domeniul lor originar – o mentalitate
şmecherească, golănească,
bişniţărească. Mărunta viclenie de tarabă, atât
de penibilă şi de prostească, în fond, cu tot aerul ei de
superioritate fudulă, cu toată aroganţa ei imbecilă, poate
fi, nu contest, pitorească – pe la bâlciuri de provincie, prin mahalale,
câte-au mai rămas, dar spiritul de mahala supravieţuieşte
şi în blocuri!), prin trenurile cu navetişti, între două partide
de şeptic; dar dacă îşi schimbă spaţiul şi raza
de acţiune funcţionează ca un perfect, ca un implacabil agent
dizolvant. Iar pentru literatură şi pentru viaţa literară
devine ceva mai distrugător decât napalmul. Pentru reprezentanţii
acestei specii (aş putea spune la fel de bine: ai acestei secte!) nu
există nimic pur, inocent, nimic înalt; nimic normal. Totul are, în
viziunea lor, dacă viziune se poate numi o înţelegere care-şi
maculează reflex obiectul, un „dedesubt” (fiindcă ei au o
caracteristică preferinţă pentru „dedesubturi”, pentru
scările şi intrările de serviciu, pentru colţuri, cotloane
şi unghere cât mai discrete, cât mai pitite) – iar acest „dedesubt” se
află, obligatoriu, în zona elementarului şi sordidului. Elementar
şi sordit ce nu reprezintă, în fond, decât o emanaţie a
fiinţei corupte…”
Toate frazele acestui mare cărturar sunt
emblematice, delectări spirituale pline de suculenţe şi delicii
mentale, de asemenea, manifestă o mare disponibilitate colocvială,
fără de care, anevoie se poate închega un dialog. „Critica însăşi nu poate fi altfel decât diversă
şi plurală, de nu este aşa dispare ori se transformă în altceva,
cum se şi întâmplase într-o vreme, când fusese prefăcută într-un
instrument public de administrare a culturii, când era partea vizibilă a
unui uriaş mecanism obscur cu finalitate procustiană. Amintirea
acelui moment de totalizare impersonală a criticii, instituire a
uniformităţii critice stăruie, cred, în memoria noastră
colectivă, traumele spirituale nu se vindecă atât de uşor.
Dacă se mai vindecă”.
Mircea Iorgulescu precizează şi
rolul criticii – acela de a exersa normalitatea, de a aduce înapoi la normalitate.
„În
planul literaturii, da, critica poate avea un rol foarte important, tocmai în
această direcţie: a deprindeii cu normalitatea, a exersării
normalităţii. Critica instituie dialogul, confruntarea
democratică de idei şi atitudini, oricât de divergente, caută
să fie convingătoare. Dar pentru asta e nevoie ca ea însăşi
să funcţioneze normal şi să fie, totodată,
înţeleasă şi privită din perspectiva însăşi a
normalităţii. Să fie oare un accident că la evoluţia
favorabilă a literaturii române de peste două decenii încoace, o
evoluţie în atâtea privinţe miraculoase, critica a contribuit
esenţial?”
Asumarea responsabilităţii pentru un critic
este de fapt, asumarea destinului său ca om de cultură, în
condiţiile în care o frază ori o afirmaţie poate atrage
după sine consecinţe pe plan social şi administrativ.
„Dumneavoastră
probabil nu ştiţi, de pildă, că lui Lucian Raicu i s-a
suspendat dreptul de semnătură pentru câţiva ani, fiindcă a
îndrăznit să ia apărarea romanului Groapa, ironizând într-un
articol stupidele judecăţi ale unui funcţionar cultural de pe
atunci; sau cât a avut de pătimit
Ov. S. Crohmălniceanu pentru că a îndrăznit să militeze
„pentru calitate în nuvelistica noastră nouă…”
Mircea Iorgulescu afirmă că aservirea poate
inhiba receptarea critică normală.
„O critică aservită – de
castă, de casă – produce automat confuzie de valori şi tinde,
tot în mod automat, prin însăşi natura ei bolnavă, să
elimine orice manifestare critică independentă. Or, fără
independenţă de spirit, nu există critică.”
Şi despre virtuţile criticului:
curaj, tărie în afirmaţii, moralitate, angajament în arena
literaturii:
„Criticul
este ori trebuie să devină un luptător, fie că-i face
plăcere, fie că nu-i face. Polemica reprezintă un angajament
moral şi intelectual, mai precis una dintre expresiile angajării. De
aceea, în ce mă priveşte, nu am reticenţe de tip Jupân
Dumitrache, vă amintiţi, desigur: „Să mă pui cu un bagabont
din acela, nu face”. N-o fi făcând după logica lui Jupân Dumitrache,
dar „bagabontul” profită de asta, proliferează şi încearcă
să aducă totul la nivelul lui, să niveleze şi să
elimine tot ce nu e ca el, ştiind foarte bine, instinctiv, că,
dacă nu procedează aşa, va fi trimis la locul lui de „bagabont”.
Moralitatea criticii este echivalentă cu etica
scriitorului ori cu responsabilitatea morală a artistului.
Pe de altă parte, detaşarea criticului, în
sensul de libertate de gândire, „este o circumstanţă absolut
necesară moralităţii critice: în critică, subordonarea
generează în chip natural imoralitate”.
O
altă subtilă nuanţă este explicată de critic în felul
următor:
„Politica literară” este un instrument;
important este şi în ce sens e folosit. Nu-mi plac argumentele de
autoritate, totuşi: Maiorescu nu a făcut, oare, „politică
literară”? Ceea ce numim astăzi „epoca marilor clasici” nu este oare,
în mare măsură, un rezultat al „politicii literare” maioresciene?
Anul trecut, Şerban Cioculescu şi-a strâns într-un volum tot ce a
scris despre Tudor Arghezi vreme de şase decenii. Intitulată Argheziana,
această carte s-ar fi putut intitula foarte bine Bătălia
pentru Arghezi. Este un extraordinar exemplu de „politică
literară”, având ca scop impunerea şi, apoi, explicarea unui mare
poet. Şi trebuie să menţionez că în volum sunt incluse
şi câteva polemici cu Arghezi însuşi! A susţine un scriitor, a
susţine valorile nu înseamnă a face idolatrie, idolatria nefiind, în
mod obişnuit, decât reversul conştiinţei precarităţii
totale sau parţiale a „obiectului” susţinerii. Pentru a încheia,
repet: „politica literară” este un instrument cu ajutorul căruia
poţi să susţii şi să promovezi valori, dar şi
să promovezi nonvalori, să lupţi împotriva
mediocrităţii, dar şi să o sprijini, să contribui la
progresul literaturii, dar şi să-l împiedici. Ar trebui, poate, în
loc de a condamna pripit şi demagogic instrumentul, să vedem cum
şi în ce scop e folosit”.
O părere foarte tranşantă are
Mircea Iorgulescu şi despre şcoli, grupări, generaţii,
promoţii literare:
„-
Câtă vreme „şcolile”, „grupările”, „grupurile”, „generaţiile”,
„promoţiile” etc. nu aspiră la dominaţie (inclusiv
administrativă!), câtă vreme sunt o expresie a
diversităţii, rolul lor poate fi – şi este – eminamente pozitiv.
Sunt factori de varietate şi înnoire, de consolidare a unor tradiţii,
de prelungire în chip nou a altora. Provenienţa şi modul lor de
constituire fiind, cum arată şi denumirile întrebuinţate, foarte
eterogene, ele nu se validează, nu au însemnătate, totuşi, decât
prin valorile artistice propuse, realizate. Apartenenţa la o „grupare” sau
la o „generaţie” nu constituie însă un certificat de valoare”. Interviul a fost publicat în „Vatra”
nr.7/1986.
Un alt titan provocat la colocviu spiritual cu
Nicolae Băciuţ este Mircea Ivănescu. De fapt, nu o dată,
Nicolae Băciuţ aduce elemente de memorialistică în Istoria sa. Unul din acestea este modul
cum l-a cunoscut pe Mircea Ivănescu. Trebuie precizat că distinsul
poet a beneficiat de trei interviuri.
Toate au fost publicate în revistele literare.
„Cea
mai pregnantă imagine a lui Mircea Ivănescu este de fapt cea a
cărţilor sale – originale sau traduceri. Apoi e imaginea unui
trecător enigmatic prin Clujul studenţiei mele, mereu într-un
acelaşi palton negru, decolorat de vremuri, cu o nelipsită
geantă sub braţ. O altă fotografie provine dintr-un Sibiu bacovian,
cu ploi nesfârşite, prin care M. I. se refugea parcă spre o altă
lume. În rest anecdote, foarte multe anecdote de la cele mai picante la cele
mai grave.
În
toamna lui 1988, ne-am întâlnit la Mediaş şi ne-am purtat şi
unul şi celălalt de parcă ne-am cunoaşte de când lumea. De
fapt, ne re-cunoşteam, ceea ce însemna brusc o relativă intimitate a
celor care se află de aceeaşi parte a baricadei”.
Privitor la concepţia sa despre
creaţie, Mircea Ivănescu a spus:
„Scriind
vrei să exorcizezi anumite neîmpliniri trăite într-un moment sau
altul şi rămâne apoi ca o dojană pentru propriile
imperfecţiuni”.
Sunt nevoită să fac o paranteză
pentru a preciza că sunt total în acord cu spusele distinsului poet,
pentru că, de fapt, asta face creatorul, încearcă să îndrepte
ceea ce e strâmb în lume, ceea ce nu-i place la el şi la persoanele din
jur, străduindu-se să alcătuiască o lume ideală,
aşa cum ar trebui să fie şi nu aşa cum este. Iar
disponibilitatea pentru morbid, estetica urâtului, nevoia de violenţă
şi de a descrie fapte reprobabile, sunt de asemenea rodul
subconştientului, care poate deveni patologic.
„În
ce mă priveşte, -
spune Mircea Ivănescu - literatura pe care mă străduiesc
să o fac porneşte de la – şi, fără îndoială, se
întoarce la – asemenea clipe sau imagini din faţa cărora aş vrea
să mă ascund, de la virgulă, cu alte cuvinte, încercarea de a le
face inofensive, fictive, ireale ca fapte şi transpuse în imagini pe care
să le pot eu însumi manevra, mă rog, stăpâni, prin genul de exorcism
de care se vorbeşte în legendele vechi, când se spunea că ar fi de
ajuns să pronunţi numele unui personaj, fie el chiar demon, pentru
a-l face inocuu. Decât că am tot mai multe îndoieli că literatura –
sau cel puţin literatura celui care, încă o dată vă
răspunde – ar fi în stare să realizeze o asemenea transformare
eficientă. Ceea ce vreau să vă povestesc este următoarea
anecdotă: Acum un – mare – număr de ani, pe vremea când nu-mi venea
să cred că aş putea începe să încerc să scriu eu
însumi şi eram constrâns să fac faţă doar personal
momentelor de felul celor despre care mă întrebaţi, am avut prilejul
să citesc, într-o nuvelă inclusă în prima carte a unui scriitor
important, pe care-l preţuiesc mult (şi m-aş socoti fericit
dacă mi-ar îngădui să i mă consider prieten), descrierea
unei scene, imaginea unei clipe în care – trecând peste detaliile narative –
era înfăţişat un personaj, meticulos şi fără
idealizări de vreun fel de scris, şi care reproducea comportamentul
povestitorului din textul de faţă: într-un cadru public, în mijlocul
unor necunoscuţi care îşi vedeau, fiecare, de treburile lor, omul
respectiv scria, absorbit, într-un caiet gros, „versuri, probabil“, se spunea
acolo, argumentând că s-ar fi putut deduce asta după concentrarea
morocănoasă cu care se apleca asupra caietului respectiv. Numai
că autorul acelui text mai
adăuga ceva şi că la fel de bine s-ar fi putut deduce că nu
reuşea în întreprinderea respectivă, pentru că, dacă ar fi
izbândit să rupă coaja de pe plaga sa spirituală, s-ar fi
ridicat de la masa cu pricina şi s-ar fi dus să vândă arme în
Harar… Cu o asemenea parabolă am vrut să vă mărturisesc
deopotrivă, veleităţile şi dubiile proprii”.
Retras la Sibiu, Mircea Ivănescu a exercitat o
necontenită activitate de ziarist
la „Agerpres”, redactor la Editura Univers, la „Lumea”; la „Transilvania”,
şi el explică aceste fundamentale experienţe:
„Activitatea de ziarist, mai cu seamă cea
de, la început, traducător, apoi de redactor, la o Agenţie de
presă, cu obligaţiile ei ineluctabile, aş spune, a reprezentat
pentru mine o foarte bine venită disciplină, scuturându-mă de
nişte inerţii proprii, constrângându-mă la gesturi şi fapte
concrete pe care, altminteri, le-aş fi abordat doar cu neîncredere sau cu
comoditatea unor disocieri prealabile inhibante. De altfel, am constatat
că, pe măsură ce am schimbat („modul în care evenimentele,
experienţa schimbă înfăţişarea unui“, să spunem,
scriitor…) această obligaţie a promptitudinii de executare pe
relaxarea relativă a unui săptămânal sau a unei redacţii de
editură, personalitatea mea morală, adăugându-se, fireşte,
şi vârsta, s-a schimbat şi ea – vă puteţi închipui în ce
sens.
În ce
priveşte Transilvania şi ceea ce numiţi „retragerea“ la Sibiu,
trebuie să vă mărturisesc din nou că le pot considera, pe
amândouă şi fiecare în sine, ca pe probabil cel mai mare noroc al
vieţii mele”.
Poetul încheie
primul interviu, luat la Sibiu în iunie 1989 cu o mărturisire de
recunoştinţă faţă de A.E. Baconsky: „Ceea ce consider însă că se
cuvine să mai adaug este imensa mea datorie de
recunoştiinţă faţă de personalitatea de om, de poet
şi de scriitor, de conducător de revistă şi sprijinitor
atent şi pasionat al scrisului, care a fost A. E. Baconsky. Nu numai
acesta care, iată acuma termină să vă răspundă,
ci şi un foarte mare număr de contemporani ai săi, unii dintre
ei astăzi nume de seamă ale literaturii noastre, îi datorează
începuturile şi întemeierile activităţii - în cazuri numeroase,
vocaţiei lor confirmate de istorie – revistei Steaua în perioada când era condusă de Baconsky şi
dragostei admirabile şi curate pe care acest poet şi om de
cultură a purtat-o poeziei româneşti care acum treizeci de ani
îşi recâştiga tinereţea şi justificarea”.
Al doilea interviu se
desfăşoară în circumstanţele amintite, în Mediaş
şi Mircea Ivănescu vine cu precizări în ceea ce priveşte
perioada petrecută la Agerpres şi la celelalte reviste.
A treia convorbire s-a desfăşurat în
Mediaş în 17 iunie 1989 şi Mircea Ivănescu relatează despre
cum scrie el poezie: „În ceea ce priveşte naşterea unui
poem, în cazul meu personal, dacă-mi daţi voie să fac o
remarcă personală, din nou, este că el nu poate porni decât de
la solicitarea exterioară. Ştiu că în Istoria esteticii, s-a dezbătut problema poemelor
ocazionale şi că foarte mari poeţi, nu mă gândesc la
Goethe, declarau că ei scriu poezii ocazionale, adică plecând de la
nişte solicitări imediate, de la nişte evenimente care survin în
faţa sau în preajma unui, să spunem, scriitor. În ce mă priveşte,
nu pot pleca la alcătuirea unui text decât dacă am o solicitare din
afară. Aceasta explică de ce, practic, toate textele mele pleacă
de la titluri sugerate de prieteni sau de cunoscuţi sau de la lecturile
mele şi de ce manevrează, în general, citate şi referiri
livreşti”.
Tranşantă este şi întrebarea
lui Nicolae Băciuţ despre
legătura dintre poezia lui Eminescu şi poezia actuală, la care
Mircea Ivănescu răspunde evocând o amintire personală, un text
de o rară frumuseţe şi poeticitate, de aceea am hotărât s-o redau intgral: „Iar anii când am avut privilegiul să îl cunosc pe Nichita
şi să îl întâlnesc aproape zilnic, s-a petrecut un eveniment pe care
eu, el, toţi cei ce ne întâlneam pe vremea aceea şi care făceam
parte dintr-un grup de tineri şi foarte tineri care încercau să
găsească nişte şanse pentru poezia românească în
momentul respectiv, aşteptam cu multă nerăbdare apariţia,
în sfârşit, a unui volum de Eminescu, multă vreme amânat şi
multă vreme ignorat, vobesc de Eminescu, sau în orice caz minimalizat în
importanţa şi semnificaţia lui, şi anume un volum care a
şi apărut într-un format mai mult sau mai puţin elegant, într-un
format de buzunar, pe hârtie foarte bună şi subţire, care se
recomanda ca însumând totalitatea operei poetice a lui Eminescu. Nu era chiar
totalitatea operei, fireşte, dar reprezenta, într-un fel, pe vremea aceea,
un început foarte frumos, publicând, practic, cu excepţia variantelor,
poeziile cele mai importante dintre cele postume şi pe toate cele antume.
Eu n-aş putea – am mai evocat aceasta şi cu alte împrejurări,
dar rămân pentru mine o amintire de care nu pot face niciodată
abstracţie, momentele de revelaţie pe care le-au reprezentat vremea
în care îl vedeam pe Nichita de la o zi la alta şi în diferite
împrejurări publice sau particulare, schimbându-se la faţă
şi luminându-se în adevăratul sens al cuvântului, când avea în
mână acest volum şi de care se despărţea foarte greu
şi la care recurgea foarte des, şi mi-amintesc şi acum de felul
în care Nichita citea prietenilor cu care se întâlnea frecvent în vremea aceea,
texte din acel volum în felul său inimitabil care l-a impus şi, cum
să vă spun, şi care a impus imaginea fizică şi
auditivă pe care o păstrăm despre Nichita. Citea şi recitea
poeme din volumul respectiv şi (era impresionant pentru mine cel
puţin, care nu mă puteam lăuda, şi n-o pot face nici acum,
cu o cunoaştere exhaustivă a poeziilor eminesciene) evoca nişte
poeme care pentru mine erau necunoscute şi care cred că şi
pentru contemporanii mei erau mai mult sau mai puţin cunoscute. Mă
gândesc în primul rând la două texte care reveneau frecvent în
conversaţia cu Nichita: Pentru păzirea auzului şi Între
păsări şi mai ales felul în care Nichita ne-a citit şi
re-citit şi recitat în mai multe împrejurări acest din urmă poem
în care am avut de la început impresia unei comuniuni între cel care citea
atunci, Nichita, şi textul respectiv şi în care am regăsit în
primele volume ale lui Nichita, nu numai sugestii şi modulaţii de
exprimare în vers din acea poezie, care în fond poate părea o poezie neglijabilă,
dar în care pot regăsi o întreagă artă poetică, o
întreagă faţetă a artei poetice a lui Nichita. Poezia e
necunoscută sau poate deveni cunoscută, e limpede, şi cei care
îşi vor da osteneala să o regăsească în volumele lui
Eminescu vor înţelege, nădăjduiesc, ce vreau să spun când
vorbesc de dăinuirea prezenţei poetice a lui Eminescu în poezia
românească contemporană, în poezia lui Nichita şi, mutatis
mutandi, în cea a contemporanilor şi a urmaşilor lui”.
O altă întrebare tranşantă, dar
nu inoportună, se referă
la epuizarea resurselor unui poet:
„După
cum v-am mai spus şi personal şi cum am mai spus-o şi în alte
părţi, pentru mine Rilke a fost un caz şi salutar şi în
mare măsură tiranic. Adică eu am învăţat de la el o
grămadă de lucruri şi în ceea ce priveşte tehnica propriu-zisă
a scrisului de versuri şi am crezut că pot să învăţ de
la el nişte manifestări de viaţă sau nişte
manifestări de trăire. Treptat, am ajuns să-mi dau seama că
(dar asta e o altă chestie) Rilke nu e chiar un exemplu şi în nici un
caz nu există chiar o concordanţă deplină, să spunem
(fără modestie), între mine şi el. dar aceasta este o altă
problemă. Ştiu însă că Rilke suferea şi a suferit ani
de zile enorm de neputinţa aceasta de a scrie. Nu ştiu dacă
sufăr la fel de mult ca el, dar aş putea să spun altceva:
neputinţa, incapacitatea mea de a scrie şi de care mă lovesc
şi acum de mai bine de şase luni este, fireşte, dureroasă
şi, în orice caz, paralizantă. E dureroasă! Dar mai este ceva
şi de aceasta mă tem mai mult, adică reprezintă acea
definire a iadului pe care am citit-o în Fraţii Karamazov, unde,
la un moment dat, citându-se din Stareţul Zosima, se spune: „Sfinţii
Părinţi ştiu. Iadul e neputinţa de a iubi, de a
simţi”. Incapacitatea asta de a
scrie e neputinţa de a trăi în fond şi dincolo de justificarea
că ea reprezintă anularea justificării de a trăi, ea
reprezintă anularea vieţii, nu?”
Lazăr Lădariu poet şi publicist
declară, referitor la debutul său târziu: “Am
căutat acea libertate a sufletului, dincolo de acel spaţiu al
constrângerilor, de acea zonă de atunci concentraţionară în
gândire. Sub presiunea teribilă a timpului grăbit al ultimului sfert
al secolului trecut, am preferat situaţiile „fără
căluş în creier” - expresia aparţine lui Leo Butnaru. Nefiind
situat prea departe de „generaţia care trage cu puşca”, adept al
cenzurii estetice şi al valorii, ca singur criteriu, am fost şi sunt
foarte exigent cu mine însumi înainte de toate. Fiecare debutează,
aşa cum este şi cazul meu, atunci când simte acea „cumpănă
a poeziei”, când ai senzaţia că e nevoie să reciteşti
poezia lumii, începând cu „Biblia”, cartea cărţilor, ca un îndemn
care te copleşeşte.”
El
aduce informaţii interesante cu privire la gazetăria “la zi”, despre
care spune:
„-
În lumea de azi, în atmosfera de Babel postdecembrist, într-o tranziţie
originală românească ce nu se mai termină, fără
linişti şi certitudini, în care valoarea este confundată de
multe ori cu pseudovaloarea, cu gândirea sfertodoctă, în care la mare
cinste nu-i cultura, ci aroganţa, oportunismul, mediocritatea, sfidarea
şi cinismul, am îmbrăţişat această meserie grea,
plină de responsabilităţi şi riscuri. O practic, cu
plăcerea zilei dintâi, de peste 40 de ani! De ce gazetăria? Pentru că
noi aparţinem epocii. Ce scriem azi aparţine vremurilor care vin.
Faţă de zborul liric, cu înălţări şi căderi,
în presă, în privinţa adevăratei relaţii cu alţii, am
la îndemână, ca ziarist, mijloacele de comunicare. Biografia şi
destinul consider eu au un rol esenţial pentru un gazetar adevărat,
pentru care, într-adevăr, meseria aceasta trebuie să fie o
intensă ardere”.
El
trasează şi jaloanele acestei
profesiuni dificile dar fascinante:
„Temperamentul,
zodia, formaţia intelectuală, angajamentul total, coerenţa,
cultura, logica, vocaţia, cinstea, autenticitatea, echidistanţa,
omenia, toate sunt jaloane definitorii pentru cei cu scrisul în slujba
adevărului. (...)
Gazetăria, acest „câine de
pază al democraţiei”, cu colţii tot mai ascuţiţi,
chiar şi politica românească, aşa cum este ea, constituie un
real câştig, atât pentru mine, ca gazetar, cât şi pentru poezie. Nu
viaţa imaginară în noroiul concretului, ci realitatea dureroasă,
aşa cum este ea, m-a interesat. „Cărţile mele - scria un mare
poet - sunt tot atât de importante ca şi evenimentele pe care le parcurgem
de-a lungul vieţii.” Alături de „stăpânirea cuvintelor”, ele
constituie jaloanele existenţei noastre”.
Referitor la statutul de „provincial” în sens
geografic, Lazăr Lădariu precizează:
„-
Evoluând în direcţia care clar mă caracterizează, ca poet, ca
scriitor român, nu mă consider deloc un „provincial.” Sunt unul dintre cei
care nu cred în „Capitala” şi în „Provincia” literaturii, a culturii, în
general. Sunt adeptul unităţii prin diversitate. Trebuie să vezi
partea şi întregul oglindite în noţiunile „local” şi
„naţional”. Îmi amintesc mereu ce le spunea, înţelegând
şmecheria pusă la cale în acel „obsedant deceniu” de capiii
proletcultişti ai Clujului şi ai Bucureştiului, academicianul,
istoricul Constantin Daicoviciu, rectorul Universităţii clujene,
celor veniţi de la Bucureşti să-l ducă în Capitală pe
marele scriitor A. E. Baconsky, autorul Corabiei lui Sebastian,
pretextând că acolo el se poate realiza şi împlini mai bine.
„Ţineţi minte, ce vă spun -
îi dădăcea istoricul, mare iubitor de cultură -, un candelabru,
oricât de mare ar fi el, dacă îl pui în mijlocul Bucureştiului nu
poate lumina şi mahalalele! (...) Nu hazardul, ci propria „lumină
purtată în braţe” a contat pentru mine. Deşi târziu, debutul meu
a avut loc la timp! De atunci încoace, am sentimentul debutului continuu”.
Numărându-se printre parlamentarii
scriitori Lazăr Lădariu îşi justifică poziţia sa
într-un mediu – deloc prielnic literaturii – astfel:
„-
Atunci când ai conştientizat că ai un rol în rostul lumii şi al
vieţii, când simţi că ai multe de spus, trebuie să faci
pasul acela hotărâtor de multe ori pentru partea vieţii care
ţi-a mai rămas.”
Monica Lovinescu – o personalitate
controversată a exilului dar şi a fenomenului cultural românesc din
diaspora, afirmă în dialogul cu Nicolae Băciuţ: „Exilul
e de fapt unul fără de vârstă”. Ceea ce a declarat în acest interviu Monica Lovinescu este foarte
interesant pentru radiografierea
fenomenului cultural numit generic „generaţia ’80”:
„Generaţia
’80 a debutat într-o atmosferă pe care n-o cunoscuseră predecesorii
ei. Nici alegerea între un statut de colaborator activ al regimului şi
acela aproape eroic al refuzului care putea duce la tăcere, uneori chiar
la închisoare, alegere spre care au fost împinşi scriittorii sub dogma
realismului socialist. Nici capcanele liberalizării în care resturi de
privilegii se împleteau cu impresia (uneori justificată) de a putea da
literaturii o parte cel puţin din ceea ce i se cuvenea. În anii ’80,
puterea nu mai avea ochi şi bani decât pentru amatorism sau plecăciune
la curte, spre cântecul din frunză şi ditirambi. Pe scurt, „Cântarea
României” şi elefantocraţia elogiului. Ajungând totuşi să
publice, tinerii, beneficiind la început de atmosfera unor cenacluri literare
care le-au dat şi un aer de familie intelectuală, nu mai erau în
schimb primiţi într-o Uniune paralizată de putere. Marginalizarea
tinerilor a dus la refuzul clişeelor, dar a făcut şi mai
dificilă înfruntarea cu o cenzură din ce în ce mai insidioasă. S-ar
putea chiar pretinde până la un anumit punct că textualismul a slujit
drept text-pretext pentru ca protestul să se poată exprima. În
nebunia totalitară care atingea în cultul conducătorului esenţa
însăşi a grotescului; optzeciştii sunt poate primii care,
colectiv, au radiografiat îmbolnăvirea corpului social. S-ar putea spune,
şi am spus-o în mai multe rânduri, că prozatorii acestei
generaţii se plimbau pe străzi şi printre semeni în mână cu
un aparat de filmat, în alta cu un magnetoscop. Ei n-au fost doar textualişti,
ci creatorii unui fel de „realism cotidian” făcut din mizerie,
răsteală şi vulgaritatea oralului. Intrând pe sceana
literară când romanul politic părea monopolizat de impostori -
curajul cu voie de la poliţie – ei au renunţat la denunţarea
trecutului, admisă de regim pentru glorificarea prezentului, şi s-au
focalizat pe detaliu, pe semnele mărunte ale degradării generale.
Prin ei, strada a irupt în proza românească şi a început să
strige. Avangarda lor a fost, sub acest unghi, politică şi politizată”.
În 1991, când a fost luat interviul la Paris,
Monica Lovinescu se întreba, referitor
la viitorul literaturii române:
„Scriitorii
noştri, ca toţi scriitorii Estului, au trăit o
experienţă atroce de inedită. Acum, când au în sfârşit
libertatea lor, vor şti oare să coboare până la acel prag dintre
conştient şi inconştientul acestei imense arsuri colective? De
răspunsul la această întrebare depinde şi competitivitatea
viitoarei literaturi române pe plan internaţional”.
Nicolae
Manolescu – chiar nu are nevoie de prezentare. El declară: “Eu cred că principala dovadă de
patriotism a unui scriitor român e aceea de a lăsa în patrimoniul
naţional opere de valoare”.
Nicolae
Băciuţ îşi începe seria întrebărilor cu cea în legătură cu evoluţia
ideii de naţionalism, de la Eminescu încoace, precum şi a conceptului
de patriotism în lumea literară. Nicolae Manolescu aduce precizări în
privinţa termenilor şi punctează:
„Dovada supremă de patriotism a lui
Eminescu nu e că a scris poezia Doina. E că a fost un poet genial, care va rămâne întotdeauna în
amintirea noastră, ca popor. Avem un Eminescu pe care-l putem compara cu
Dante sau cu Shakespeare, avem şi noi Shakespeare-ul nostru. Ăsta e
patriotismul lui Eminescu.”
Interviul
a fost luat la Mediaş în 1993 şi publicat în „Cuvântul liber” în 1998.
Un
alt intervievat este gazetarul Radu
Mareş, care deşi spune că a luat interviuri multor
personalităţi, el a dat foarte rar interviu. „În ce mă priveşte, despre chestiunile literare care m-au
preocupat, despre roman, când a fost cazul etc., am scris din
iniţiativă personală la gazetă articole, renunţând la
improbabila sosire a cuiva care să mă întrebe tocmai ceea ce am eu de
spus”.
La întrebarea: Ce este eroismul în
literatură? Radu Mareş detaliază:
„Trebuie
să spun că de multă vreme căutam un erou. Spre
stupefacţia mea, după destule explorări infructuoase – o spun cu
toată seriozitatea! – am descoperit că la cinci străzi de mine
există în carne şi oase o eroină. De aici, un milion de
întrebări pe care mi le-am pus. Grecii vechi îi aşezau pe eroi
printre semizei. Care e deci definiţia eroismului, fără a eluda
imperfecţiunile fatale ale fiinţei umane, slăbiciunile ei,
căderile? Există eroism doar „în act“, într-un gest, ce poate fi
îndepărtat de judecată, sau e de găsit ca permanenţă
de conduită în lume, deşi rar, excepţional? Devii adică
erou într-o situaţie precisă, ca să recazi apoi în
„normalitate“? Trebuie neapărat să îţi rişti viaţa, ca
în romanele de război? În aceste romane, un ins şters, miop, timid
etc., cu nişte calităţi cu totul decolorate, are, într-o
împrejurare critică,
ţâşnirea uluitoare care, în tabelul mendeleevian al valorilor
umane, îl propulsează, să zicem, din condiţia „zincului“, într-o
alta, „transuraniană“. Ideea că există printre noi asemenea
oameni m-a fascinat mereu.”
Gazetarul face precizări asupra
cărţilor sale. La întrebarea referitoare la prieteniile literare
şi grupările literare, Radu Mareş e de părere că:
„- Prietenia rămâne una dintre cele mai
pline de miez relaţii omeneşti, ca şi iubirea. În prietenie
însă intri „cu garda deschisă“, deci devii vulnerabil şi nu doar
la călcâi. Asta îmi explică scepticismul negru al atâtor proverbe
de-ale noastre pe tema prieteniei care se cunoaşte de-adevăratelea
„doar la nevoie“, restul fiind sau părând a fi vânare de vânt.
„Păzeşte-mă, Doamne, de prieteni, că de duşmani
mă apăr singur“, mai glăsuieşte înţeleptul anonim care
ştia el ce ştia. Nu vin să zic, descurajat la rându-mi,
acelaşi lucru, pentru că, scriitor fiind, consider îmbogăţitoare
chiar şi experienţele eşuate sau mai ales pe acestea”. Interviul este luat în martie 1988.
Valentin
Marica – cel care, la rândul său i-a luat un interviu lui Nicolae
Băciuţ, răspunde de această dată întrebărilor
explicând semnificaţia antologiei
de autor, care constituie un prag. El vorbeşte despre editarea la
Cluj a unui volum antologic, locul unde s-a format ca profesor, ca intelectual,
ca om.
În privinţa avantajelor şi
dezavantajelor antologiei de autor, Valentin Marica face precizări:
„Autorul vrea să-şi vadă
înlănţuite nişte etape de creaţie, vrea să le simtă împreună, deodată,
într-o aceeaşi respiraţie”. Interviul este realizat în decembrie 2000.
Ioan
Matei spune în interviul său:
„Marea şansă a vieţii mele a fost că m-am
născut la ţară şi că am plecat la timp de-acolo. În
copilărie se conturează liniile de forţă ale
personalităţii noastre, iar în Habicul copilăriei mele, în anii
60, încă se mai puteau deprinde şi învăţa lucruri
temeinice, fundamentale. Şi, nu spun doar eu, fiecare poartă cu sine un Macondo al său, fie că
se numeşte Habic, Chintelnic ori altcumva. Chiar dacă astăzi,
mărturisesc cu mâhnire şi cu
îngrijorare, aceste locuri se părăginesc moral nepermis de
repede şi de adânc. Revenind însă la întrebare, pot spune că
Bucureştiul m-a vindecat de câteva prejudecăţi, deşi poate
m-a încărcat cu altele, am învăţat să mă mişc în
spaţii mai ample, mi-a dat o anumită dezinvoltură pe care nu o
aveam la Târgu-Mureş. Iar gazetarului care sunt i-a oferit toate
oportunităţile, în rest, ce să spun, muncă, multă
muncă. Un oraş mare, o Capitală, indiferent care, îţi
oferă prilejul de a fi şi Prinţ şi cerşetor. Tu
alegi!”
Ioan Matei, gazetar încercat, care a lucrat
alături de nume notorii ale publicisticii: Ion Cristoiu, Mihai Tatulici,
Adrian Păunescu, ş.a. îşi poate cuantifica astfel
câştigurile acestei experinţe:
„Câştigurile acestei perioade au fost
extraordinare. Nu în plan material, pentru că n-am făcut avere
şi nici nu m-am descurcat ca alţi colegi de breaslă, însă
statutul de gazetar mi-a oferit satisfacţii greu de măsurat si inaccesibile
pentru alte profesii. Nu-i puţin lucru să poţi pătrunde în
toate mediile dintr-o societate, să discuţi astăzi cu un
ţăran iar mâine să fii la interviu cu şeful statului,
să scrii despre nelegiuirile pe care le face un parlamentar ori despre potlogăriile
unui şef de vamă. Este, poate, una dintre cele mai frumoase meserii
gazetăria. Dacă n-ar veni din când în când sociologii, doctorii si
statisticienii să ne spună că media de vârstă a gazetarilor
e printre cele mai scăzute, că gradul de risc în această meserie
e foarte ridicat, că se mănâncă puţină pensie de pe
urma gazetăriei - totul ar fi minunat”. Interviul a avut loc în 2001.
Mircea Măluţ spune franc: „Natura
mea este una duală”. El
vine spre poezie dinspre matematică.
„- Este
neîndoielnic un mare privilegiu să fii iniţiat într-o
ştiinţă ca cea a matematicii, fără de care, cum spunea
Galileo Galilei, lumea nu poate fii cunoscută în resorturile-i intime.
Matematica te învaţă să fii deopotrivă riguros şi
speculativ, în matematică, la fel ca în poezie, frumuseţea este
dată de o anumită simplitate. Cred că avem de a face cu
două spaţii care, fie se întrepătrund, fie devin complementare,
poezia, la fel ca matematica, fiind, în esenţă, un act de cunoaştere,
cu instrumente specifice, desigur. Matematica, în toată gama
manifestărilor sale, are tangenţe multiple cu poezia, ambele locuind
spaţiile pure ale neconcretului”.
Ca bibliotecar, Mircea
Măluţ mărturiseşte că se simte între cărţi
pur şi simplu copleşit:
„-
Copleşit, cu senzaţia acută că mereu nu citeşte
destul, că i-au scăpat multe lucruri importante, că segmentul
lecturii este o mică parte mărginită din infinitul ce
potenţial îţi stă, provocator, în faţă. Altfel,
mulţumit că vieţuieşte într-un spaţiu ce şi l-a
dorit mereu – mi-am închipuit, chiar, o cameră în care, prin
transparenţa podelei, să se vadă cărţile aranjate sub
podea, tavanul să fie din cărţi, iar pereţii, bine
înţeles, la fel, deci o cameră numai şi numai cu cărţi.
Biblioteca este o altfel de biserică în care caut să fiu un foarte
bun preot”.
Dramaturgul Theodor
Mănescu face (cum altfel?) o pledoarie
pro domo – pentru teatru:
La data
publicării interviului, dramaturgul trecuse în lumea umbrelor.
Nicolae
Băciuţ îi propune să scrie despre sine o filă dintr-un
posibil „Dicţionar de dramaturgi contemporani”.
După fixarea datelor biografice, Theodor
Mănescu spune: « M-am îndreptat spre literatură după
ce am trăit o perioadă dramatică, după ce am fost judecat,
exclus, anchetat, trimis la munca de jos, sub diverse acuzaţii
iresponsabile. Aceasta, după ce am avut o serie de munci de
răspundere, înainte de aceste judecăţi, în cadrul
mişcării de tineret.
M-am
îndreptat spre dramaturgie şi am debutat în 1953 cu o piesă de
teatru, Simion Albac, scrisă în colaborare cu Silvia Andreescu.
Piesa s-a jucat la Teatrul Tineretului din Bucureşti, în regia lui Nicolae
Maxim, şi la Teatrul “Valea Jiului” din Petroşani, în 1953, în
noiembrie. Piesa era, evident, schematică, plătea tribut vremii, o
piesă a eroului ideal, dar există acolo o replică de care sunt
mândru şi acum (aveam 23 de ani când am scris-o): “cel mai criminal dintre
sabotaje este distrugerea oamenilor cinstiţi”.
Dramaturgul face un
periplu prin creaţia sa, prin intermdiul biografiei altor confraţi
literari :
- Tot timpul biografia mea s-a confundat cu biografia
confraţilor mei. Eu am lucrat 24 de ani în domeniul acesta al
promovării piesei de teatru, de opt ani lucrez la revista Teatrul,
deci e firesc ca biografia mea să se confunde cu a confraţilor mei
şi totdeauna îmi place să vorbesc despre biografia, despre munca lor.
Nu cred că o operă autentică, originală, se poate naşte pe un teren gol sau fără
a asimila, nu a le repeta, operele predecesorilor şi confraţilor”.
La întrebarea
jurnalistului ce este teatrul politic şi până unde ajunge politica în
teatru, Th .Mănescu răspunde:
“În epoca noastră, problema puterii se pune sub
aspectul democratizării şi, deci, al diseminării puterii.
Deşi poate să pară foarte restrictivă definiţia,
teatrul politic e cel care se ocupă de problema puterii, fără
să omit faptul că politicul se infuzează în toate domeniile
vieţii sociale şi ale celei particulare chiar. Totuşi, dacă
vorbim de literatură politică, de teatrul politic, nu se poate face
abstracţie de problematica puterii, care e problema problemelor în
politică.”
Privitor la numele lui
Matei Vişniec, cunoscut de amândoi convivi, Th. Mănescu afirmă:
Cred, într-adevăr, că Matei Vişniec e cel
mai important dramaturg tânăr. De altfel, în Almanahul “Gong” al revistei Teatrul,
Matei Vişniec a debutat, a tipărit o piesă într-un act absolut
remarcabilă, a cărui tematică era omul şi dublul lui
şi procesul manipulării spontane sau al spontaneităţii
manipulării sau al asumării manipulării. E o piesă excelent
scrisă şi construită. Sunt momente în care literatura lui
Vişniec nu are acces la apariţie şi la publicare. Nu trebuie
să disperăm. V-am povestit că şi eu am aşteptat foarte
mulţi ani. Nu înseamnă că din această cauză şi
Matei Vişniec trebuie să aştepte”. În încheierea discuţiei se
fac referiri la direcţiile benefice în care s-ar putea îndrepta teatrul
românesc şi cu proiectele de viitor ale dramaturgului. Interviul a fost
ralizat în 2 oct. 1986 la Târgu Mureş.
Despre poetul Teohar Mihadaş
publicistul N. Băciuţ spune că-l cunoaşte încă din
vremea când acesta era: “o prezenţă vitală, de
neînlocuit pentru atmosfera spirituală a Bistriţei, pe care a
potenţat-o cu binecunoscuta-i generozitate şi înţelegere,
fără a face în vreun fel concesii valorii, pe care a întărit-o
prin felul în care a stârnit oamenii înzestraţi în jurul unor nuclee care
s-au numit fie cenacluri, fie, pur şi simplu, întâlniri întâmplătoare
pe stradă sau într-o cafenea. A fost înconjurat mereu cu entuziasm de
tinerii scriitori pentru care a constituit un bun prilej de întâlnire cu un
nedisimulat exemplu de moralitate artistică şi cu un neîntrecut
interpret de poezie, pe care o trăia şi rostea cu toată
intensitatea simţirilor sale.
L-am
reîntâlnit apoi la Cluj, acelaşi pe care l-am cunoscut, şi, firesc,
un dialog întrerupt de împrejurări independente de amândoi s-a reînnodat”.
Unul din cei mai iubiţi poeţi
clujeni, punct de referinţă şi
adeziune pentru generaţia tânără de poeţi, aşa
cum îl portrtizează Nicolae Băciuţ afirmă că nu
ştie să mintă:
„Încă ceva: atunci când scriu, bine
sau rău, mult sau puţin, scriu din poziţia în genunchi în
faţa limbii române şi a adevărului”.
Şi lui Teohar Mihadaş îi adresează o provocare Nicolae Băciuţ şi anume aceea de a-şi alcătui singur un portret şi cum s-ar vedea în oglinda proprie aspirantul la un loc în Parnas. Răspunsul e uimitor:
„-
Ca pe o zeitate nouă, întrunind în stihia ei patru mari ipostaze: o
desfacere eminesciană a aripilor limbii române, o coborâre mută,
blagiană, precum Orfeu după Euridice, ad inferum, apoi nişte
arcuiri semiramice cu armonii de orgă barbiană spre stările
eleusine, precum şi desfăşurarea fabuloasă în timp şi
dincolo de timp, în legendă şi începuturi, a lui Sadoveanu. Prea
mult, nu? Dar este mai bărbăteşte - chiar dacă a eşuat
-să ataci Himalaia decât Dâmbul Rotund”.
Poetul declară că cea mai
frumoasă risipă a scriitorului este Poezia. Frumos. Subscriem la idee.
În
încheiere, Teohar Mihadaş îl evocă pe A.E. Baconsky:
„În tot timpul cât a durat convorbirea am avut înaintea ochilor
mei un domn în toată accepţiunea cuvântului, domn în felul cum
discuta, cum se comporta, atent, alegant cu decentă distanţă,
distins, cu ademenitoare diplomaţie.
După plecarea mea, a spus
redactorilor în subordine: Mihadaş are un temperament periculos, nu se
poate colabora cu el". Avea perfectă dreptate: nici alţii n-au
colaborat comod, cu mine. Am simţit că-l iubesc, iar el că
mă admiră compătimitor!” – Interviul este publicat în „Napoca universitară” nr. 7 din iulie
1990.
Profesorul
Achim Mihu - de la Facultatea de
Filozofie. Discuţia începe de la apariţia cărţii „Meandrele adevărului”, Editura
Dacia, 1983 carte care a suscitat reacţii extreme de la elogii, la o
receptare cu rezerve, aşa cum precizează Nicolae
Băciuţ. Profesorul a scris
şi numeroase articole de sociologie. În încheiere discuţia se
mută la experienţa profesorului
care a ţinut cursuri peste ocean despre cultura şi
civilizaţia românească. Interviul a fost realizat în aprilie 1984.
Ion Ilie
Mileşan – afirmă că: „Nu
mi-am trădat aspiraţiile”.
În privinţa şanselor romanului într-o lume
grăbită, mereu în criză de timp, când acesta pierde tot mai mult
teren în faţa internetului şi
a televiziunii, I.I.Mileşan precizează:
„Nu e prima dată în istorie
când oamenii se îndepărtează, prudent, se abat de la un drum
bătătorit, sigur, spre a urma glasul unei sirene care-i conduce pe o
potecă mai promiţătoare. Uneori, îndemnul acesta s-a soldat,
recunosc, cu importante câştiguri. Numai că situaţia, pe care-o
aveţi dumneavoastră în vedere acum, mi se pare că
echivalează cu o îndepărtare de esenţa umană. Altfel spus, acum ne îndepărtăm doar
pentru a avea de unde ne reîntoarce.
Aţi făcut o constatare: cartea,
lectura, pierd acum din terenul cucerit cu greu de-a lungul istoriei, dar îmi
place să cred că nu definitiv”.
Referitor la afirmaţia că provincia poate
fi o reală piedică pentru prozator, acesta răspunde:
„-
Ce-i aceea „provincie" în materie de creaţie artistică?
Acum, la sfârşit de secol 20 şi de mileniu, aceasta a rămas o
vocabulă consacrată doar în administraţie. Şi mentalitatea
administrativă n-are nimic de-a face cu Creaţia, în sensul superior
al cuvântului. Capitala oferă desigur unui creator un cadru spiritual
efervescent, fertil şi stimulativ. Dar cadrul acesta poate fi uşor
strămutat în oricare alt colţ de ţară.”
I.I.
Mileşan şi-a asumat condiţia singurătăţii
alergătorului de cursă lungă şi explică acest lucru:
„- Este marea
contradicţie a personalităţii mele: pe de o parte, veşnic
îndrăgostit de semeni, de colectivităţi, adept al unor
realizări punctuale pe termen scurt, iar pe de alta, înclinat spre
izolare, nemulţumit cronic de tot ceea ce fac întru folosul
celorlalţi, şi asta pe etape ale propriei existenţe”.
Liviu Mircea spune la rândul
său: „Dacă îţi asumi viaţa pe care ţi-o
impune jocul meridianelor geografice, şi pentru tine asta înseamnă
aventură, atunci, ei bine, sunt un aventurier. Unul sincer şi mereu
deschis unei asemenea aventuri. Şi, dacă am învăţat ceva în
toate aceste peregrinări ale mele, atunci am învăţat să
iert. Şi asta mi se pare poate cea mai bună
învăţătură din ultimii douăzeci de ani. Cel mai greu a
fost a fost cu mine. După ce am făcut pace cu mine însumi
iertându-mă, apoi mi-a fost ceva mai uşor.”
După 1990 Liviu Mircea a
optat pentru alte spaţii graografice/spirituale, despre care declară:
„Plecarea mea din ţară n-a fost o
decizie pripită. Mi s-a oferit atunci o ocazie şi am profitat de ea.
Ştii cum e cu ocaziile care vin, ca trenurile accelerate care nu opresc
oriunde, uneori eşti nevoit să urci în mers. Ocaziile nu
aşteaptă întârziaţii. Ele vin şi pleacă la fel de
repede. Trebuie doar să fii pe fază. Eu am fost pe fază. Asta e
tot. De altfel, intenţia mea de a pleca din ţară este din 1978,
când am fost prins de altfel la graniţă. Bătut, umilit, amendat
şi-apoi… până în ’89, decembrie, n-am mai scăpat de
„binecuvântările” Securităţii”.
În
continuare Liviu Mircea îşi împărtăşeşte din
experienţa pergrinărilor dar şi pe cea a debutului editorial la
Tipomur, Târgu Mureş cu o carte de versuri. Interviul a apărut în
„Cuvântul liber” în 1999.
Cornel
Moraru crede că adevărata vocaţie a criticului este şi
chestiune de moralitate.
„Fireşte, „a fi critic” e altceva decât a
face critică. Astăzi „conştiinţă critică” au
toţi scriitorii care se respectă. „Conştiinţa critică”
e parte componentă a literaturii de orice gen. Nu se mai poate crea
altfel. A fi critic e o profesie de maximă specializare, implicând un
statut moral sever. Demonstrezi că eşti critic numai în practica
scrisului, prin valoarea textului (critic) pe care-l produci.”
În
privinţa modului cum îşi alege temele şi scriitorii despre care
doreşte să scrie, Cornel Moraru spune: „Ca profesionist al lecturii ai vrea să cuprinzi totul, să
citeşti toate cărţile. Ideal utopic. Din fericire, activitatea
de cronicar literar (cu toată inerţia ce se manifestă uneori
şi aici) te obligă la o selecţie de cărţi şi
autori, în funcţie de anumite criterii. Să sperăm că de
fiecare dată aceste criterii sunt cele mai adecvate la producţia de
carte curentă. Evident, este vorba, în primul rând, de criteriul valorii.”
Relaţia
text-realitate care este subiectul unei cărţi de critică a lui
Cornel Moraru, acesta spune:
„- Pentru mine textul şi realitatea sunt
inseparabile. Cred deopotrivă în „semnele realului” şi în „realitatea
semnului”. Mă diferenţiez categoric de părerile extremiste, care
izolează textul de realitate. Consider că textul e numai o deschidere
spre realitate. Nu sunt de acord cu aceia care susţin că literatura
nu există; ar exista doar semnul inventat şi explicat apoi de
criticul-semiotician. Această perspectivă asupra literaturii e
reificantă. În concepţia noastră, între text şi realitate
trebuie să medieze întotdeauna valoarea.”
În
încheiere, criticul spune ce a însemnat revista „Vatra” pentru el: „Revista Vatra mi-a oferit şansa de a
fi eu însumi. Nu vreau să rostesc vorbe mari. Aici am găsit o
mentalitate favorabilă performanţei culturale autentice, într-un
climat de încredere şi de seriozitate”.
În a
doua serie a convorbirilor Cornel Moraru afirmă: „Sunt pe deplin convins că
nu te mai poţi afirma cu adevărat decât pe cont propriu”. El
vorbeşte despre debutul la „Vatra” şi apoi despre
calitatea de redactor şef. Despre locul pe care-l ocupă critica
literară într-o competiţie tacită a popularităţii
genurilor, Cornel Moraru spune:
„- Nu cred în popularitatea criticii. Am scris,
mi se pare, undeva, despre
„critica-şlagăr”, care păcătuieşte prin
superficialitate; o deviere, orice s-ar zice, de la finalitatea reală a
actului critic. Nici nu e firesc să se citească mai multă
critică decât poezie şi proză. Pe de altă parte, suntem în
ultima vreme, martorii unui sincretism al genurilor în scrisul contemporan.
Ne-am obişnuit deja cu romane sau cu texte care-şi conţin
propria lectură. Acestea dau impresia că ni se oferă gata
citite, iar autorii lor probează incontestabile calităţi de
critici şi eseişti. Critica ar câştiga, deci, teren în
preferinţele cititorului modern de literatură! Nu e însă un
câştig de popularitate.”
O altă personalitate de marcă
subsumată acestei Istorii este Florin Mugur,
intervievat de două ori. Nicolae Băciuţ porneşte
discuţia de la ipostaza de reporter a lui Florin Mugur, ţinând cont
de multitudinea de interviuri pe care acesta le-a realizat.
Acesta
relevă importanţa a trei
interviuri care şi-au lăsat amprenta asupra sa: cu Marin Preda, cu
Al. Ivasiuc şi cu Nichita Stănescu.
Şi iată că Florin Mugur
punctează admirabil condiţia autorului de interviuri şi a
interviului:
„- Cred că un om care vine
la alt om ca să-i pună întrebări trebuie să aibă, pe lângă calităţile normale
ale oricărui cetăţean, o
însuşire dezvoltată în mod deosebit, însuşire pe care mulţi
o socotesc minoră: curiozitatea.
Interviurile sunt opera unor oameni curioşi. Vedeţi dv., apar în
presă numeroase interviuri, nu neapărat
cu scriitori. Interviurile bune, fără excepţie, pornesc dintr-o curiozitate sinceră şi nu
jucată, mimată, a celui care pune întrebări. Dacă nu eşti curios să afli de la om
nimic, ce rost mai are să-1
deranjezi?”
Florin Mugur
a afirmat că a simţit sentimentul îndepărtării de poezie,
atunci când a fost trădat de prieteni. Acest interviu a apărut în
„Vatra” în 1981.
A doua şarjă
de întrebări realizată la Bucureşti în septembrie 1981 porneşte de la evocarea
personalităţii lui Al. Ivasiuc. „Avea o calitate pe care foarte puţini
scriitori de azi şi de ieri o au. Era omul
unor convingeri. Scriitori talentaţi în România au fost, sunt şi vor fi. Scriitori care să fie şi
adevăraţi scriitori - Ivasiuc ţinea foarte mult la această sintagmă, să se recunoască
că e scriitor adevărat, nu cel mai mare, nu mare, nu mic, ci
adevărat - deci, scriitori
adevăraţi care să aibă nişte convingeri pe care
să şi le susţină,
nu fără a face anumite concesii, pentru că numai un idiot nu
face niciodată concesii, dar menţinându-şi şi convingerile
şi urmând o anumită linie,
politică - să spunem cuvântul pentru că despre
politică e vorba - asemenea scriitori au fost întotdeauna foarte buni în România, iar - Ivasiuc era dintre
cei care susţinea o anumită linie. El se socotea marxist, nu în
articole ci în discuţiile cu cei mai buni prieteni. Să
ştiţi că e o diferenţă foarte mare. Şi el era convins că e un gânditor marxist. Nu
un filosof, deşi avea o pregătire
foarte serioasă în această direcţie. Rara avis! Nu am întâlnit decât extrem de rar oameni care să nu
se nege pe ei înşişi”. .
În continuare Al. Ivasiuc explică în ce măsură poate un
editor să influenţeze opera unui scriitor.
Nicolae Băciuţ crede Florin Mugur şi-a făcut din poezie
un mod exemplar de a trăi. Iar privitor la locul pe care Poezia îl
ocupă în viaţa lui Florin Mugur, acesta răspunde: „- Ce loc să-i acord? Poezia nu vine la
mine să mă întrebe: „Domnule Mugur,
uite, eu sunt în situaţia următoare, să vă explic, aşa şi
aşa. Ce loc îmi acordaţi?” Eu sunt autor de versuri şi acord
poeziei toate locurile şi tot locul. Ea nu-mi acordă mie tot
ce-aş dori să-mi acorde. Eu
sunt cel care vine la ea uneori rugând-o, alteori implorând-o, alteori
ameninţând-o, pretinzând să-mi acorde în viaţa ei locul cel mai
important. Rareori mă ascultă.” Foarte edificatoare este această
dependenţă a unuia faţă de celălalt.
În ultima parte a interviului,
situaţia se inversează şi Florin Mugur îi adresează o
întrebare lui Nicolae Băciuţ, sau mai multe, care decurg una din
cealaltă. „Reuşeşte
poezia, care este obsesia dv. să vă facă să uitaţi
multele necazuri ale vieţii de student”? Şi răspunsul este
pe măsura întrebării:
„Spuneaţi că poezia e o
obsesie, pentru mine. Da, dacă existenţa este o obsesie. Altfel
poezia este pentru mine chiar sensul existenţei, modul meu de a trăi
şi respira. De a iubi şi a urî. Este, dacă vreti, modul meu de a
mă naşte şi de a muri. Este credinţa că pot face prin
ea (prin poezie) pe oameni mai buni - e un truism dar şi, poate, o
naivitate. Acum aşa cred. Că pot, prin poezie, să fac
comunicarea posibilă în toiul luptei şi goanei pentru şi întru
existenţă.”
Fănuş
Neagu! Cel care mi-a procurat de multe ori „Insomnii de mătase”. E un bun prilej de a-l întâlni
şi a-i îmbrăţişa
sufletul cuvântului născut în bălţile Brăilei. Cel care,
aşa cum spune Nicolae Băciuţ, şi-a creat o matrice
stilistică inconfundabilă. Dialogul celor doi este absolut fascinant,
o confruntare spirituală la mare altitudine.
„-A fost deturnat destinul literaturii române de
criza pe care o traversează societatea românească?
-Dac-ar
fi să fac un joc de cuvinte, literatura română e provocată de
provocatori. Dar literatura e provocată de ideea de viaţă, de
ideea de destin şi de ideea de naţiune. Provocatorii sunt
plătiţi de diverse grupuri de afară, din exterior, iar
înăuntru primesc bani pe căi ocolite. Eu spun, fără să
repet lucrurile dinainte, care nu sunt o glumă, ci reprezintă un
adevăr, că literatura română, la ora actuală, îşi
trăieşte dezvoltarea firească, după ce a întâmpinat mari
piedici, puse de elite autodenumite elite, oameni şcolarizaţi ca
derbedeii în afară şi ca mari antiromâni tot înafara ţării
şi apoi înfiaţi de toate guvernele care s-au succedat după 1989.
cred că literatura română face faţă astăzi unei duble
provocări: una – să-şi urmeze firul istoric al dezvoltării
sale fireşti, şi a doua – să respingă aceste
ticăloşii, care vin să ne stranguleze destinul.”
Întrebările sunt toate
scăpărătoare, ca să nu mai vorbim de răspunsuri:
„- Ce
şanse mai are scriitorul român într-o astfel de lume? Mai poate
supravieţui literatura?
- Are
o lume fascinantă pe care s-o observe şi despre care să scrie.
Acum rămâne să aibă şi puţin noroc la bani, ca
să-şi creeze o independenţă a scrisului. Dacă înainte
se putea scrie ca lefegiu, astăzi e imposibil. Îmi pare rău pentru
scriitorul român în care eu cred, şi cred că vor veni după noi
genii autentice, e vorba de scriitorul român care n-are bani să-şi
susţină visul, un vis un sprijin real, un vis fără arborele
autentic nu poate exista. Nu pot înmuguri ramurile fără trunchiul cu
mari rădăcini, mari valenţe, adâncite în pământul natal.”
În privinţa
moştenirii pe care Fănuş Neagu
o lasă literaturii române, acesta răspunde:
„-
Dragostea pentru cuvânt şi sper că ideea că noi vom fi cei care
cultivăm cuvântul totdeauna aproape de inima neamului. Înafara de asta,
superba şi enorma frunză care se zbate pe fiecare arbore, cuvântul
dor.”
Iar despre Şcoala de
literatură, F. Neagu spune:
„- Eu
mărturisesc că fără şcoala de literatură
n-aş fi fost Fănuş Neagu de astăzi.
Acolo
am avut marea revelaţie a culturii, marea revelaţie a literaturii
şi acolo am audiat şi mari profesori. Se povestesc multe despre
Şcoala de literatură, dar acolo, ţin să vă spun
că i-am auzit prima oară pe Mihail Sadoveanu, George Călinescu
şi Tudor Vianu. Cred că ajunge ca destin să te simţi
mândru”.
Cei doi încheie acest dialog sclipitor tot în spiritul lui Ienăchiţă
Văcărescu şi anume, testamentul literar al lui Fănuş
Neagu.
„-
Întâi că vreau să mai trăiesc. Prin urmare nu vreau să-mi
fac încă testamentul.
Dar
dacă ar fi să fie, ferească Domnul, cândva, sigur că va fi,
aş lăsa oamenilor următoarele cuvinte: ascultaţi
şuietul brazilor, freamătul paltinilor, mirosiţi floarea de
salcâm şi fiţi atenţi când vuieşte Dunărea, când bate
vântul, când tună şi, mai ales, când inima oamenilor plânge. Să
nu vă fie ruşine de oamenii care plâng, pentru că inima
vorbeşte mai mult decât gândul.” Interviul a fost realizat la Târgovişte, 29
septembrie 2006.
CEZARINA ADAMESCU
13 IUNIE 2010
VOLUMUL I
- partea I-a
- * - partea a II-a - * - partea a III-a -
VOLUMUL II
- partea IV-a
- * - partea a V-a -
***
Propuneri si contacte : editura.online@gmail.com
Situl aparţine ARP -
ASOCIAŢIA ROMÂNĂ PENTRU PATRIMONIU