UN SCRIITOR SUB ZODIA LUMINII ŞI UMBRA APELOR SALE
Nicolae Băciuţ, Umbra apei, Repere
critice, Ediţia a III-a revăzută,Semănătorul, Editura
Online, februarie 2010, Editura NICO, 2007, Ediţiile
precedente: I.S.B.N. (10) 973-1728-05-8; I.S.B.N. (13) 978-973-1728-05-6
„Scrie poemul ca şi
cum tu ai fi poemul”
-Nicolae
Băciuţ-
A scrie despre cineva este în primul rând, o
dovadă de mare preţuire faţă de acea persoană. Cu atât
mai mult cât aceasta este un scriitor. Nu toţi scriitorii găsesc
resurse lăuntrice pentru a-şi manifesta simpatia şi
generozitatea faţă de confraţi. De ce? Din motive lesne de
înţeles şi din atitudini pur omeneşti. Consideră că se
află într-o oarecare rivalitate/competiţie şi, a-l lăuda pe
celălalt, poate fi (cel puţin în ochii lor) o diminuare a nivelului
lor. Să ne închipuim o scară care urcă spre înălţimi
şi pe treptele ei, oameni alergând şi înghesuindu-se, care să
ajungă în vârf. Va exista întotdeauna o oarecare îmbulzeală,
aglomeraţie, îmbrânceală şi chiar eliminare a celor mai
înceţi de picior care mai şi gâfâie. Legea competiţiei. Trofeul
nu-i e dat orişicui.
Dar literatura/cultura nu înseamnă DOAR o
scară spre cer. Există
suficiente paliere şi coridoare pe care poţi merge nestingherit,
fără teama că ai putea fi azvârlit într-o parte. Totul e să ţii drumul drept.
Şi să nu abandonezi cursa.
N-am înţeles niciodată de ce, în
literatură există atâtea grupuri, grupuleţe, găşti,
căprării când e atâta loc pentru fiecare!
De altminteri, alergătorii înceţi de picior
se elimină singuri.
Criteriile de alegere, de selecţie nu sunt atât
de stricte. Şi pentru fiecare există aceleaşi judecăţi
de valoare. Însă în critică, nu se poate opera cu grila
valorică, precum cu sabia lui Damocles. Slavă Domnului!
Iată de ce, m-a sedus ideea domnului Nicolae
Băciuţ de a-şi aduna toate cronicile (şi sunt destule!)
între copertele unei cărţi. Nu din orgoliu, nu din prejudecăţi
false şi inutile, ci pentru a-şi conspecta şi contempla
evoluţia cronologic. E o idee admirabilă pentru că ea, dincolo
de oglinda pe care o reprezintă (văzută, fireşte, prin
ochii altora) – poate constitui o micro-istorie literară personală.
„Nu mi-au fost indiferente
opiniile criticii, deşi niciodată un punct de vedere critic nu mi-a
schimbat felul de a scrie, temele...” – spune în argumentul său, Nicolae
Băciuţ. Dar de fapt, orice opinie este importantă, dacă
vine de la un om de bună credinţă. Fiindcă există
şi din ceilalţi. Care strică orice lucru pe care pun mâna/ gura.
Chiar cu un cuvânt poţi demola o cetate. Cu
tropăitul unora poţi dărâma, nu numai zidul Ierihonului, dar
şi sufletul omenesc.
Dar nu este cazul în aceste rânduri ale
cărţii de faţă.
Toate opiniile criticilor sau mai puţin
criticilor literari din această carte, întregesc portretul şi
conturează personalitatea celui care, de peste trei decenii, trudeşte
pe câmpia largă şi verde a culturii române şi în chip deosebit,
pe parcela generoasă a literaturii româneşti contemporane.
Citind părerile acestor avizaţi, ne putem
face o imagine clară asupra omului, scriitorului, poetului, exegetului,
jurnalistului şi omului de televiziune NICOLAE BĂCIUŢ. Nu cred să fi rămas
colţişor necercetat, necutreierat din opera lui.
În atare ipostază m-am aflat şi eu,
încă de la prima carte pe care am citit-o, care poartă semnătura
Nicolae Băciuţ. Am simţit că trebuie să-mi exprim
părerea. Chiar dacă nu mi-o ceruse nimeni. Chiar dacă s-ar fi
pierdut în vânt. TREBUIA să spun ce am de spus. Fiindcă scrierile
sale incită/ aproape obligă la
atitudine, mai mult decât altele.
Pentru că şi ele sunt scrieri de atitudine.
Nu scris în dorul lelii, să ne aflăm în treabă. Scriitorul este
un angajat. Un angajat în slujba culturii, a literaturii româneşti.
Şi în această ipostază, face totul (adeseori, mai mult decât
totul) pentru a-i pune în lumină elementele componente. Cărţile,
adică. Scriitorii, adică. Mesajul pe care-l transmite Nicolae
Băciuţ este acesta: „Citiţi, informaţi-vă,
creşteţi în înălţime spirituală”. Fără o
solidă bază de lectură, nu se poate întreprinde nimic.
Construcţia se năruie fără o temelie trainică. Şi
temelia nu poate fi decât cartea, lectura intimă, lectura publică,
informarea.
Mai există şi un alt aspect. Receptarea nu
poate avea loc din pricina difuzării precare a cărţii. Atunci,
ce e de făcut? O cronică literară, o exegeză, un eseu,
câteva marginalii asupra unei cărţi îţi pot oferi o luminiţă,
fie ea şi de lanternă. Câteva păreri avizate te pot ghida în
hăţişul editorial de astăzi, când se amestecă valoarea
cu nonvaloarea şi s-au inversat criteriile de apreciere. Dacă
astăzi, un poet ca Mihail Gălăţanu este cotat drept genial,
i se acordă mai multe premii naţionale, este trimis cu burse în
străinătate de către Uniunea Scriitorilor, este în comisia de
validare a poeţilor la Secţia Poezie, pentru intrarea în această
Uniune, primeşte elogii pentru volumele sale pornografice în care face cu
neruşinare amor cu Patria, folosind cele mai abjecte cuvinte pe care nici
măcar dicţionarul nu le suportă, e clar că grila
valorică este înclinată primejdios către literatura de
şanţ şi de gang şi că nici măcar la mahala nu se
mai uzitează asemenea limbaj trivial.
Aceasta este o dovadă că, nici scriitorul nu
se respectă pe sine, dar nu-l mai respectă nici pe cititor. Şi
mai ales, şi-a pierdut respectul pentru Cuvântul Scris. Oamenii au
încă nevoie de Poezie, nu de pornografie, pe care o poate găsi în
revistele de profil, în filmele de gust îndoielnic, în textele de muzică
uşoară şi aşa-zisele manele care abundă de
trivialităţi, până la a ţi se întoarce stomacul pe dos.
Să revenim. E necesar, măcar din când în
când să facem ordine în gândurile, cuvintele, faptele noastre.
Abluţiunea este cât se poate de indicată ca să nu riscăm
să ne infestăm cu producţii care seamănă foarte mult
cu kitsch-ul, foarte numeros de pe tarabe.
Rostirea neglijentă a unor cuvinte este foarte
dăunătoare. În primul rând, nouă înşine. Clişeele
verbale, de asemenea. Locurile comune sunt foarte frecvente. În această
situaţie, e de dorit găsirea unui filon propriu.
Tonul grav, reflexiv, timbrul specific, sinceritatea
rostirii, ingeniozitatea metaforică, stăpânirea mijloacelor artistice
de exprimare, accentele sociale, vocaţia pentru dialog dar şi interiorizarea
şi capacitatea de adâncire în propriul sine, au singularizat lirica lui
Nicolae Băciuţ încă de la primele volume de poezie, când a fost
remarcat de critică în chip favorabil. Şi nu puţine sunt
referinţele, dimpotrivă. Ca şi „Scrisorile de acreditare” – semnate
Ion Pop, Ioan Adam, Marian Papahagi, Niculae Stoian şi Florin Mugur.
Desigur, drumul până la găsirea expresiei
proprii, nu a fost lin. (Care drum e uşor de străbătut,
fără nici un fel de hârtoape?) Dar ţinta o dată atinsă, a meritat efortul. De aici nu
mai rămâne decât contemplarea, privirea înapoi, fără mânie.
Ceea ce-l singularizează pe Nicolae
Băciuţ ca poet şi om de cultură, este curajul. Un curaj
şi o inventivitate peste puterile omeneşti, care ţine poate, de
miracol, ca şi capacitatea sa uriaşă de muncă. De asemenea,
proverbială este şi dăruirea sa confraţilor de
generaţie ca şi celor mai tineri şi sprijinirea demersului
fiecăruia, implicându-se activ şi efectiv în creaţia lor.
O imagistică foarte pregnantă, o alchimie
rafinată a cuvintelor, preparate-n retorte sufleteşti la temperaturi
înalte şi o sensibilitate netrucată – sunt elementele recuzitei
poetice, după care recunoşti poemele lui Nicolae Băciuţ.
De altfel, nici nu era greu ca Nicolae
Băciuţ să se afirme în chip strălucit în poezie, apoi în
jurnalistică şi în celelalte specii literare, astfel încât se poate
spune despre el că este un scriitor total – de vreme ce debutul liric a
fost atât de promiţător şi a încântat, nu numai cititorii, dar a
atras atenţia criticii asupra lui, deşi criticii, se ştie, nu
prea sunt generoşi cu debutanţii. Ei stau în expectativă, sunt
circumspecţi, aşteaptă noi texte pentru a-şi valida primele impresii.
Şi în acest sens, Nicolae Băciuţ nu s-a
dezis şi a întrecut chiar, aşteptările celor care au scris în
chip binevoitor despre cărţile sale. De la „Caietul debutanţilor”
(1980-1981) editat de Albatros – unde s-a remarcat între 31 de
poeţi, până la volumul propriu de poezie, n-a fost decât un pas.
Şi acesta a fost făcut cu fermitate, încrezător în destinul
său literar, în forţele sale creative, în orizonturile proprii care
se întrezăreau a fi sub auspicii benefice. El a păşit în felul
acesta, alături de tinerii condeieri lirici din generfaţia ’80-’81,
rămânând fidel generaţiei sale şi împodobind-o cu numele
său care s-a diferenţiat din multitudinea de nume ale acelei
perioade.
Nume de notorietate ca Petru Poantă,
Laurenţiu Ulici, Cezar Ivănescu ş.a. s-au pronunţat despre
poeziile sale din antologiile colective, unde vocea sa lirică s-a
făcut auzită.
S-ar zice că Nicolae Băciuţ are un
adevărat cult pentru cuvântul scris, căruia îi subsumează toate
afectele sale, întreaga sa capacitate creativă.
La debutul în volum al lui Nicolae Băciuţ,
Zaharia Sângeorzan scria: în „Cronica”
nr. 1/1987: „Este un debut de zile mari,
care anunţă unul dintre cei mai talentaţi poeţi ai
momentului literar”.
Dar cartea de faţă nu reprezintă doar o
carte de vizită fidelă pentru Nicolae Băciuţ şi o
privire în oglindă peste umăr, la chipurile care s-au succedat în
biografia sa, ci şi o recunoaştere în cuvintele altora despre sine, conform
principiului „Celuilalt eu” – adică a celui privit de altcineva. Şi
de aici, până la cel de-al treilea eu, nu e decât un pas, eul-tu, în care te priveşte Dumnezeu
şi te vede, aşa cum eşti, de fapt şi nu cum vrei să
pari în ochii tăi sau ai celorlalţi.
Citind cartea aceasta de mărturii despre un semen, mai
dobândeşti un privilegiu: acela de a descoperi (sau a-ţi aminti) de
fenomenul optzecist, „în conexiunile
şi referenţialităţile sale”.
Mariana Cristescu îl numeşte pe Nicolae
Băciuţ „acest copil-minune al
timpului nostru gazetăresc, literar, al timpului nostru, în general
insuficient pentru a respira măcar” (Mariana Cristescu, „Cuvântul
liber, 1996).
Nicolae Băciuţ se întreba în Argumentul la
această carte:
„Ce am putut eu da
literaturii române până la 50 de ani? Un bilanţ e doar un prilej de
bucurie sau şi unul de mâhnire? Oricum ar fi însă, aceasta e
viaţa mea. Rea sau/şi bună! Şi nu vreau s-o schimb cu
alta!”
Prilej de reflecţie, de meditaţie, corolar,
buchet rotund, vârsta şi opera se unesc, se amestecă, se cufundă una în
cealaltă şi ne provoacă fiori de emoţie caldă şi
blândă care ar putea fi luaţi drept cea mai frumoasă dovadă
de preţuire a unui om de către alt om. Că tot suntem semeni
şi Iisus Hristos ne-a lăsat ca poruncă ridicată la rang de
virtute creştină: Iubirea.
Sub semnul
acestei iubiri curate şi temeinice am citit cu dioptriile
sufleteşti, mărturiile semnatarilor acestor pagini, despre scriitorul
şi omul Nicolae Băciuţ.
Niculae
Stoian începe seria mărturiilor cu micro eseul: „Fişe pentru acum şi pentru mai târziu:
Nicolae Băciuţ”, în care consemnează: „Poetul român, de la Dosoftei la Eminescu
şi de la Arghezi la Nichita Stănescu, întotdeauna a fost preocupat de
cuvânt, chiar dacă pentru unul sau altul, acesta a fost fie material de
construcţie, fie însăşi temelia poeziei, substanţa ei
intrinsecă. Preocuparea poetului a cărui fişă încercăm
să o alcătuim merge în această direcţie până la
obsesie, cuvântul fiind carne din carnea lui şi sânge din sângele lui.
„Locuiesc în aceste cuvinte - / ele atârnă de gâtul meu / ameninţând
/ somnul dintre două respiraţii fugare” – afirmă poetul într-o
mai veche poezie. „Litere vopsite, litere camuflate, / litere suferinde - / Luteop
(adică Poetul, citit invers cuvântul – n.n.) le cumpără zi de zi
conştiinţa”. Fără a face o apropiere cu teoriile
biolingvistice, cuvintele au aşadar viaţa şi fiinţa lor, ba
chiar o autonomie.
În
consecinţă, în condiţiile când „nu ne mai putem fi nouă
înşine suficienţi”, vom dori cu insuficienţă, un „colier de
cuvinte la gât”, singurătatea va face cuvintele topite să
îngenuncheze în palmă şi, vai, „unde începe singurătatea”,
conchide poetul, „se termină poezia”; „iubirea nu are gură”, iar
iubita este „asfixiată şi ea, brusc, printre cuvintele în formare”,
cuvintele altuia dor nerostite de tine; în sfârşit, obsesia devenită
coşmar îl face pe poet să exulte prin acest vers memorabil, de zile
mari, cum se spune: „azi noapte am visat un cuvânt”.”(Amfiteatru, 1981).
Cornel Moraru, vorbind despre volumul „Muzeul
de iarnă”, afirmă în „Vatra” nr. 7/1986): „primul său volum, de curând intrat în
librării (Muzeul de iarnă,
Editura Dacia), ne apare mai mult ca o consacrare decât ca o spontană
ieşire în arenă. Cartea validează o identitate poetică
distinctă, dar aduce mai ales o clarificare de opţiune, care în cazul
lui Nicolae Băciuţ se impunea. Dotat excepţional pentru
publicistică, el se fixează acum în poezie şi bănuim
că va rămâne în continuare credincios acestei prime vocaţii.
Avem toate motivele să credem în viitorul unei împliniri poetice de
excepţie, călăuzită mereu de un scop pur. Un semn decisiv
ar fi că orgoliul artistic începe să se manifeste, la el, ca
renunţare. E suficient să consemnăm aici seriozitatea
selecţiei făcute de tânărul poet, având la dispoziţie –
presupunem – o producţie lirică abundentă şi variată.
Se remarcă imediat suprimarea drastică a tot ce ar putea să
pară în carte ocazional şi improvizat, deşi se simte de departe
uşurinţa cu care scrie.”
Ca să încheie în chip admirabil această
cronică:
Poet
instruit şi inteligent, sigur pe mijloacele sale, Nicolae Băciuţ
se afirmă de la început şi din
interior, ca o voce originală în lirica tânără. El nu se
mărgineşte la adoraţia modelelor, ci caută neobosit poezia
la sursele ei primare afective. Versurile sale au prospeţime şi
îngenuitate. O mască a candorii le transfigurează în încercarea
exemplară de a decoda liric stări existenţiale fireşti, cu
rezonanţe în intimitatea realului. Acţionând de preferinţă
într-un context redus şi stilizat, poemul tinde spre forme de expresie cât
mai concentrate. E de aşteptat ca unele accente abia schiţate aici
să crească în manieră progresivă şi organică în
volumele următoare. Nicolae Băciuţ e un poet cu vădite
resurse şi pe care se poate conta.
Şi Serafim Duicu a remarcat volumul „Muzeul
de iarnă” , scriind în „Steaua
roşie” din 14 iunie 1986: „Adunate acum în volum, poemele lui Băciuţ au unitate,
configurează un univers poetic şi o problematică anume. O
primă însuşire evidentă a acestui univers o constituie
meditaţia asupra logosului şi încrederea totală în el. Cuvântul
este pentru poet nu numai material de lucru ci şi o forma mentis de
asumare a realului, de înstăpânire asupra lumii, un mediator între „eu”
şi lume, dar unul cu puteri mari. Cuvintele traduc „timpul invers al unei
aşteptări”, „oricât ar părea de nebuloase, ele au
înlăuntrul lor o lumină care se rostogoleşte spre
înlăuntrul nostru ca o rugăciune”. Cuvintele sunt apoi „animale de
povară” şi sunt în stare să pună în mişcare universul.
Ele „ning”, fac „să tremure” iarba, „atârnă de gâtul” eului liric, îi
„ameninţă” suferinţa, îl „trădează”, îi „intră în
vise” etc. E vorba, cum se vede, de o obsesie a cuvântului, obsesie pusă
în circulaţie de poeţii moderni, de la Mallarme şi Apollinaire
până la Nichita Stănescu.”
Criticul Gheorghe Grigurcu – tot referitor la volumul
de debut al lui Nicolae Băciuţ, afirmă: ”...vădeşte o anume
îndrăzneală prin însăşi faptul de a se adresa nemijlocit
poeziei, ca unui obiect. Starea lirică, statutul cuvântului, poesisul sunt
socotite fără prejudecată drept motivări principale ale discursului liric,
racorduri plauzibile, necontenit reluate, la substanţa sa intrinsecă.
Biografismului sentimental ori anecdotic i se preferă unul specific, ca
aventură a expresiei. Existenţialului i se conferă un
înţeles legat de existenţa întru poezie, cu nimic mai prejos, sub
raportul complexităţii şi implicaţiilor umane, decât
variantele sale „clasice”. Tânărul poet îşi divulgă
sensibilitatea la nivelul elaborării lirice, adică nu într-un chip
artificios, convenţional, alienat, ci, contrar aparenţelor, într-unul
genuin. A scrie înseamnă a tatona trăirea, a o sintetiza în semnul
dificil de obţinut, care dispare, cu intermitenţe, din raza de control
a senzorului. Gâtuit de efortul creaţiei, poetul se autentifică
mărturisindu-şi simţământul sterilităţii (aici,
paradoxal, prin acuitatea analizei, conducător de prospeţime
morală): „Scriu şi rândurile mi se îneacă într-un cuvânt / pe
care nu-l pot rosti…” (Sentiment la
marginea oraşului). Sau: „Prin oraş trece cuvântul meu /
şi nici nu-l pot vedea…” (Ibidem).
Intensitatea emoţiei apare măsurată prin inhibiţia
lexicală: „Pentru amintirea ei / nu ne-a rămas decât un cuvânt…” (Însemnări la marginea oraşului).
Cuvântul devine entitate absolută, despotică”. (Steaua nr.9/1986).
În România
literară nr. 48/ 27 noiembrie 1986,
Nicolae Manolescu scrie în articolul „Tineri
poeţi”:
„Provenit
din grupul de la Echinox,
Nicolae Băciuţ este în Muzeul
de iarnă un poet interesant, îndeosebi prin fineţea scriiturii,
elegantă, concisă, cultivată. Se poate cita aproape orice: „Nici
un lucru nu-ţi mai atinge sentimentele, / nici măcar acest poem
foşnitor nu-ţi mai rânjeşte; îţi arunci totul în
stradă:/ melancolia, trufia, / tristeţea de a privi toamna / prin firul
de iarbă. // Îi pui frumuseţii coarne, / îi ridici o statuie, / îi
cauţi o mască pe măsură - / Şi-apoi îngropi cuvintele
în gură”. Cam tot ce se cuprinde în primele două cicluri din volum
reprezintă o variaţie pe tema poieticului, oarecum ca la Bogdan Ghiu,
în manieră textualistă, deci, însă fără a se abuza de
acest spaţiu cu două tăişuri care e textul: „Aici sunt
toate poemele / cu care te-aş fi putut îmbrăţişa: / fiecare
cuvânt în faţa oglinzii. // Poemele bat ca într-o uşă în pieptul
meu, / intră - / ele ştiu totul despre trup, / sin- / gu- / ră-
/ ta- / te. / Mâine voi scrie un poem care ne va vinde”. Sau : „Dar unde e
poemul, poemul? / Întreaga noapte a trecut prin mine / ca un fir incendiat. /
Aş fi vrut să-i povestesc, să-i arăt şi lui / realitatea
/ stând în colţul străzii ca o statuie. // Întreaga noapte / poemul
şi-a limpezit ochii: / şi n-a mai venit”.
Remarcabilă
este ingeniozitatea metaforică. (...) Întâiele cicluri din Muzeul de iarnă constituie o
dovadă a talentului său indiscutabil.
Şi criticul Mihai Papahagi se referă la
acest prim volum: „Poeziile sale sunt mai
curând caligrafii pe zăpadă: („În iarna aceasta / voi scrie poeme pe
zăpadă!” – Poem neterminat),
aproximări ale „poemului”. Ca în mai toată lirica tânără,
metapoezia e în prim-planul atenţiei: ea constituie principala
aventură a cunoaşterii, obsesia tenace şi, totodată,
prilejul prim al unei formulări a propriei etici, legate întotdeauna de
relaţia cu „poemul” în curs de facere, încheiat sau înstrăinat deja.
La Nicolae Băciuţ cea mai persistentă ipostază este aceea a
presimţirii creaţiei: „Dar unde e poemul, poemul? / Întreaga noapte a
trecut prin mine / ca un fir incendiat. / Aş fi vrut să-i povestesc,
să-i arăt şi lui realitatea / stând în colţul străzii
ca o statuie. // Întreaga noapte poemul şi-a limpezit ochii; // Şi
n-a mai venit” (Dar unde e poemul?)
Se schiţează, precum în lirica poeţilor „livreşti” sau
„fantezişti” (M. Ivănescu, Emil Brumaru), chiar şi un personaj
liric, Luteop, adică, bineînţeles, „Poetul” (Luteopia) Aşteptarea creaţiei, uneori neputinţa
de a o duce la capăt, suspendarea discursului sunt câteva din motivele ce
articulează nu puţinele „poezii despre poezie”, incluse mai ales în
ciclul Voci în oglindă, prima secţiune a
cărţii, dar şi în celelalte: încât, rezumând, chiar cu
sintagmele lui Nicolae Băciuţ, „intrarea în poezie” (Călătorie întreruptă)
ca aspiraţie şi „poemul neterminat”, ca realitate (sau fatalitate)
sunt termenii între care se consumă iluzia poetică.” (Tribuna
nr. 30/1986).
La rândul său,
Constantin Pricop, în „Modernitate versus lirism”, scrie
despre acest volum de debut:
„Poezia din Muzeul de iarnă
nu poate fi pusă alături de astfel de exponate; asta nu pentru
că autorul nu s-ar afla, asemenea colegilor săi, în stăpânirea
aceloraşi tehnici poetice moderne; dincolo de tehnică ghiceşti
însă, în cartea pe care o avem în faţă, preocuparea pentru
plasarea „accidentului” liric, a străfulgerărilor metaforice, pe un
fundal care nu mai e rezultatul capriciilor inspiraţiei, alcătuit,
aş spune, dacă n-ar fi vorba de poezie, dintr-un program, dintr-o
concepţie teoretică.
Autorul
reuşeşte să creeaze impresia de firesc, de dezinvoltură;
totodată, poezia lui Nicolae Băciuţ este cât se poate de
gravă. Aerul ei relaxat e, se vede, rezultatul unui travaliu meticulos;
aici descopăr, de altfel, una din particularităţile poeziei
tânărului autor: în ceea ce e cuprins în Muzeul de iarnă, există o tensiune între o
esenţă, aşa cum spuneam, gravă, şi tehnicile care
îndrumă spre o scriitură poetică de factură ludică”. (Convorbiri
literare nr. 117/1986).
În „Opţiunile revistei Tomis, Debut literar
1986”, Gabriel Rusu consemnează: „NICOLAE BĂCIUŢ se relevă a fi un împătimit al
poeziei, înţeleasă nu numai ca modalitate de exprimare a
fiinţei, ci şi ca substanţă a acestei fiinţe şi,
desigur, a exprimării. Poemele sale sunt străbătute de un
patetism sobru, adesea ţinut în frâu, spre a nu „sentimentaliza”, de
ironie sau autoironie. Atitudinea ironică este, însă,
încrâncenată, nededată jocului graţios şi gratuit (doar în
ultimul ciclu al volumului se observă această tendinţă, mai
cu seamă în plan formal). Elementele concretului sunt poetizate cu
intenţie, de multe ori prin alcătuiri metaforice remarcabile: „La
marginea oraşului cineva ne priveşte / prin firele dese de
iarbă. // Ce aur, ce mărire, / ce aer înveşmântându-ne; //
Oraşul doarme cu capul pe un vers” (Însemnări
la marginea oraşului). Adie prin textul poetic curenţi de aer
ascendenţi ai comentariului de sorginte filosofico-livrescă.
Titlurile de poeme care repetă titluri de opere literare cunoscute,
motto-urile, sintagmele gen citat sau parafrază (vezi cea care trimite la
Kant, de exemplu), explicitările din subsol subliniază, toate,
declaraţia de apartenenţă a poetului la cele două planuri
ale existenţei prin literatură – cel real şi cel imaginar.
Nicolae Băciuţ nu va „renunţa la cuvinte / din dragoste de
cuvinte”, deoarece ştie că „unde începe singurătatea / se
termină poezia”. (Tomis nr.
12/1986).
Traian T. Coşovei în „Tată, poemul tău nu se mai
sfârşeşte niciodată?” face şi el o radiografiere a
volumului de debut:
„Întreaga
atitudine poetică a lui Nicolae Băciuţ este consecvent
îndreptată spre depistarea şi recuperarea moleculelor de lirism pe
care existenţa cotidiană le conţine în stare brută,
nediferenţiată. Dacă identificarea şi prelucrarea cu
mijloace artizanale, de bijutier, a acestui lirism sunt însoţite de o
stare febrilă, extatică, nu este mai puţin adevărat
că, prin jocul contrastelor, lipsa inefabilului creează o stare de criză
în care „sângele” poetului încălzeşte şi dă culoare
absenţei, golului, pustietăţii: „Dar unde începe oare viaţa
mea? / Ce-i lipseşte ei, numelui ei? / Speranţa, deznădejdea,
ura / conversaţia care poate umili singurătatea / pe care mâinile
mele o ating / oarbe / dezvelind cenuşa de pe masca de aur. /
’Strigă’ – îi strig / ca şi cum limbile noastre s-ar spânzura în
cerul lor. / ’Muşcă-ţi cuvintele’, pare a-i spune şi gândul
meu / care nu mai are loc pentru auz / iar văzul, picioarele lui sângerii
/ stau şi acum în urma mea / adulmecându-mi sentimentele” (Intrare)
(Suplimentul literar şi artistic al Scânteii
tineretului, 20 iulie
/ 1986, p. 4, şi în volumul Traian T. Coşovei, Pornind de la un vers,
Editura Eminescu, 1990, pp. 90-94).
Gellu Dorian – coleg de generaţie
poetică are următoarea opinie, în cronica: „O stare a poeziei”:
„Substanţială
(şi ca număr de pagini) prima carte a lui Nicolae Băciuţ – Muzeul de iarnă, Ed. Dacia – s-a
născut norocoasă, intrând direct în situaţia cărţilor
greu de găsit, cărţilor despre care se vorbeşte. Titlul ne
duce cu gândul la anumita aşezare
menită să păstreze intacte exponatele unui… anotimp liric. Deocamdată,
Nicolae Băciuţ a ales iarna.
Să fie acesta un semn apocaliptic în sensul versului unui poet
contemporan: „poezia a murit?”… Dar sub fiecare poezie pare a fi scris: Nu atingeţi exponatul decât cu ochii!
Nici nu se poate altfel, poezia lui
Băciuţ îţi fură privirea, tonul ei fiind de la început unul
de marcă, impunând o anumită distincţie, elevaţie. Şi
după ce te îmbie la o sumedenie de ditirambi (cer iertare cititorilor mai
pretenţioşi!), te şi obligă la o aplecare mai în adânc, la
o analiză obligatorie, exactă, mereu în funcţie de text, -
şi atunci, în unele cazuri, observi ţesătura sintactică pe alocuri
mai firavă, în alte texte lăsându-te fără replică.”
Oferim aceste mostre de
referinţe critice ale principalelor voci ale literaturii române în
domeniul vizat, pentru a sublinia mai bine receptivitatea de care s-a bucurat
Nicolae Băciuţ în lumea
literară, încă de la debutul în volumul colectiv.
Poeta Constanţa Buzea are şi ea un cuvânt de
spus despre debutul autorului, în (Amfiteatru
nr. 5 / 1987, p. 15):
„Nicolae Băciuţ
rămâne un poet bun, tensionat, limpede suferind din milă, din
milă desigur, constatând consternat că frumuseţii i se pun
coarne, în acelaşi timp i se ridică statuie şi i se caută o
mască pe măsură. Spun a rămas, deoarece poemele cele mai
importante, cele care fac structura cărţii sale de debut, Muzeul de iarnă,
apărută anul trecut la Dacia, figurau într-un manuscris prezentat cu
ani în urmă la concursul Albatrosului,
poeme care au apărut în Caietul
acelui concurs, în culegeri cuprinzând numele celor mai buni ce se ridicau
aproape de premiu. Întrebarea, iluzia aici sunt minate de pură
speranţă. În luptă cu cinismul, cuvântul se gândeşte la hârtie
când memoria extenuată nu-l mai reţine, fie el strigăt, fie
şoaptă. Şoapta poate că are mai multe şanse? Dar e un
pericol să destrami iluzia comunicării.”
Şi Valeriu Bârgău se exprimă în termeni
elogioşi:
„Cartea
poate fi socotită una dintre cele mai bune apărute sub semnătura
unui echinoxist, de la apariţia cărţii lui Ion Mureşan,
tocmai pentru faptul că poetul a ajuns la o anumită maturitate a
expresiei artistice, maturitate eliberată de entuziasme postmoderniste.
Într-un fel, scrisul său arată azi ca un experiment puternic, gata
consumat, clorofila retrăgându-se numai în acele braţe viabile ale
construcţiei poetice, acele braţe care pot contura un destin poetic:
„Nici un lucru nu-ţi mai atinge sentimentele, / nici măcar acest poem
foşnitor nu-ţi mai rânjeşte; / îţi arunci totul în
stradă: / melancolia, trufia, / tristeţea de a privi toamna / prin
firul de iarbă…”(Viziune toamna).
(Valeriu Bârgău, Generaţia ’80, precursori
& urmaşi, Editura Călăuza, 1999).
Cristian
Livescu în „Iernile unui băiat cuminte” – se referă tot la volumul de
debut pe care-l situează în contextul generaţiei optzeciste:
„Nicolae
Băciuţ (Muzeul de iarnă,
Editura Dacia, 1986) face trecerea între echinoxiştii
manierist-încifraţi ai anilor ’70 şi cei ai textualismului
livresc-anafectiv, în nuanţa sa clujeană, din deceniul nouă.
Obsesia cuvintelor ne-scrise, nerostite, ne-trăite e dezvoltată de
Nicolae Băciuţ în sensul refuzului lor de a se oglindi, de a ceda
luciului dislocant al comunicabilului şi tocmai această ezitare
prelungită dinaintea poemului – starea de enigmatică nehotărâre
ce-l ţine treaz în geneza semnificaţiilor sale – constituie tema
predilectă a poemelor, ca texte care „oglindesc” avide, care răsfrâng
mereu cuvinte. Nicolae Băciuţ contopeşte tendinţele
recunoscute ale colegilor de revistă studenţească, din cel
două momente de efervescenţă ale ei şi poemele acestui
volum au ceva din estetismul încantatoriu sau ezoterizant al unor Adrian
Popescu sau Ion Mircea, dar şi din aglomerarea reminiscenţelor de
lectură, mai bine spus a stărilor de exultanţă din preajma
vrafurilor de cărţi, de aflat la Marta Petreu, Augustin Pop ori Aurel
Pantea.” (Cronica nr. 5 / 1987).
O referinţă de o mare însemnătate
sentimentală pentru Nicolae Băciuţ este cea dată de Nicolae
Steinhardt în eseul: „Două texte poetice” - (Tribuna
50/1986 şi în Pledoarie pentru
o literatură „nobilă şi sentimentală”, vol.
II, Ed.Cronica, 2001. p.20-22):
„Am
găsit cu bucurie şi nu fără emoţie la Nicolae
Băciuţ una din marile obsesii ale Poeziei din vremea tinereţii mele:
ideea Poemului ca operă impecabilă, ca ideal absolut unic, suprem,
atotîmbărbătător şi atotbiruitor al oricărui
cutează să scrie versuri. Numai în anii ’20 s-au mai închinat
vocabule aşa convins şi fierbinţi poemului. Pune-ţi
masca şi vino… sună asemenea unui îndemn din vremea
suprarealismului începător. Aşa fiind, firesc e ca rolul de frunte la
Nicolae Băciuţ să-l joace cuvintele, cărora mereu li se
destăinuie, pe care le solicită, cărora le poartă sfruntat
respect, care-l rănesc în euforie şi-l supun caznei. Oglinda îi este
şi ea obiect fermecat, imagine recurentă. Aşişderea
zăpada, ninsoarea. Înhămat
la frig, trag iarna după mine, / pe sub pământ, ca la o nuntă -
/ miresele-au miros de iarbă / şi cu zăpadă
se-nveşmântă.”
Şi echinoxistul Iulian
Boldea dă o mărturie despre volumul lui Nicolae Băciuţ:
„Echilibrul între notaţia
obiectivată, predilectă în multe piese ale acestui volum, şi
intruziunea afectului, a sentimentului, vădită în poemul citat,
structurarea poemelor în sensul transcrierii unor adevărate aventuri ale
expresiei, avatarurile cuvintelor, ale acestor esenţe şi substitute
ale realului, fidele şi infidele în acelaşi timp, existenţa
poetului, aflată sub determinările logosului – acestea ar fi notele
dominante ale lirismului propus de Nicolae Băciuţ. Interesul pentru poesis, pus în acută
relaţie cu realul, se intersectează cu fine incizii, decupaje din
cotidian. Notaţii fulgurante, decise, dovedind o remarcabilă
„priză” la real, ştiinţa construcţiei textului, oroare de
sentimentalismele inflaţioniste – toate aceste trăsături îl
apropie pe Nicolae Băciuţ de colegii săi de generaţie,
poeţii generaţiei optzeci.
Desigur,
o carte este şi nu este revelatoare pentru destinul, formarea unui poet. Muzeul de iarnă ne relevă
însă în Nicolae Băciuţ un poet preocupat cu luciditate de
discursul poetic, ne propune o efigie a poeziei, ne dezvăluie un mod de a
trăi şi scrie poezia. (Echinox nr. 7 - 8 / 1987, p. 4).
În „Flacăra”
din 28 iunie 1986, ca şi în: Istoria
tragică şi grotescă a întunecatului deceniu literar nouă,
ediţia I, 1993, ediţia a II-a,
Editura Dacia, 2002, Radu G. Ţeposu consemnează:
„NICOLAE
BĂCIUŢ are o foarte educată imaginaţie a scenariului
abstract şi a discursului liric, încât e aproape imposibil de sesizat
graniţa la care mimetismul superior se desparte de mitologia poetică
proprie. Tema frecventă în jurul căreia se ţese coerenţa
volumului Muzeul de iarnă (1986)
este aceea a poetului şi poeziei, a imponderabilelor care intră în
biografia poemului. Nimic inutil în versurile acestui autor, totul părând
a intra cu precizie într-un tabel al elementelor, după o grilă
prestabilită, verificată dinainte. Impresia de variaţiune în
marginea unui motiv constant are naturaleţe, în ciuda supravegherii atente
a retoricii, iar dozajul calculat al finalurilor are un efect indiscutabil:
"Visez o zi când rânjetul e asemeni unui zâmbet / peste care se scrie
sentinţa / numai cu-n cuvânt, numai cu bucuria // că odată,
odată ca niciodată, / în poemul tău ca-ntr-un baston / se va
sprijini un orb." (Ars poetica).
E
însă limpede că poetul e un cerebral şi din lecturile sale, ce
par temeinice şi eficiente, el a învăţat anecdota
superioară, surpriza, tăietura precisă, echilibrul fabulei.
Irizările elegiace, când apar, au o notă cultă, înaltă,
fiind mai degrabă efectul unui joc de abstracţii, deşi recuzita
împrumută mult din materialitatea realului.”
Eugeniu Nistor, notează
la rândul său în „Steaua”
din ianuarie 1990:
„După
debutul cu volumul de versuri Muzeul de iarnă (Editura Dacia, 1986), iată-l pe Nicolae
Băciuţ la cea de a doua apariţie editorială, obsedat de
acelaşi ţinut hibernal în care miracolul poetic nu conteneşte
să îşi urmeze desăvârşitele lui metamorfoze: „Poemul se
întoarce în cuvinte, / cuvintele se-ntorc în sânge,/sângele-n iarna ce ne
minte,/ iarna-n poemul ce ne ninge” (Lecţia
despre cerc). Dar, ciudat, iernile nu sunt dominate de
înălţimi, ci dimpotrivă, sunt plane, coborând uneori până
la nivelul mării: „Aşteptăm împreună iarna, / o
algă-ngenunchind la ţărm, / ca la marginea memoriei…” (Poeţii).
Şi criticul Al.
Cistelecan are păreri despre volumul în cauză, pe care le expune în
articolul: „Frica de delicateţe”:
„În
cealaltă clasă echinoxistă, unde în locul fastuosului se
predă concizia şi în locul eufemizării cruzimea notaţiei,
se străduieşte să intre Nicolae Băciuţ, poet aflat la
al doilea volum şi la a patra apariţie editorială, fiind printre
câştigătorii concursurilor de debut de la „Albatros” din 1981 şi
de la ”Dacia” din 1984. Desfăşurarea sa lirică, întinsă pe
un deceniu, e un proces de eliminare a influenţelor şi de
construcţie de sine, prin limitarea riscurilor de receptivitate prea
deschisă la contextul poetic. Scurte etape stănesciene, ecouri din
prima garnitură echinoxistă sunt depăşite, dacă nu de
tot, măcar în bună parte, încă din Muzeul de iarnă din 1986, volum centrat pe tema
autoreflexivităţii şi pe dialectica specularităţii.
Linia autoreferenţială se continuă, mai estompată, şi
în Memoria zăpezii (Cartea
Românească, 1989) de acum, dar centrul de greutate se mută pe
notaţia realistă şi pe confesiunea imediată, ancorată
în actualitate şi în biografism.” („Vatra” nr. 2/1990).
Gabriel Rusu în „Memoria cuvântului” scrie: „Concentrarea în cristale de expresie poate
metamorfoza trăitul în semn: „Un ceas neprivit / amintindu-şi de sine
/ până la ochii / fără retine, / până la secunda de
pământ” (Oglindă).
Băciuţ este însetat de poetizarea experienţelor cu aură de
fundamental, experienţe ale trupului şi sufletului. O febrilă
îngemănare a vieţuirii cu literatura îi e marca specifică.
Revenind, cred că în poezia lui, livrescul incită revelarea
straturilor de adâncime semantică ale cuvântului, asigurând
consistenţă în exprimarea lirică. (SLAST
nr. 1/ 1989, p.5).
De o importanţă deosebită este şi
părerea lui Eugen Simion în eseul:
„Poezia
– ca o vertebră de aer. Explozia tinerilor”:
« Nicolae Băciuţ, aflat la
o a doua carte, merge în aceeaşi direcţie, fără a se
apropia însă prea mult de biografismul şi poetica texistenţei pe care o recomandă
ramura bucureşteană a generaţiei '80. El cultivă încă
tăcerile semnificative („când tot ceea ce nu spun sunt"), deschide
„cartea lumii", caută „cuvântul cel de taină” şi
păşeşte iscoditor, în modul liric al lui Blaga (în continuare
marele model), într-un anotimp plin de miracole: „un anotimp al firii mele fără
margini"... Deşi denunţă într-un loc „poetizările,
metaforele, metehnele" (metehnele poetizării, desigur), tânărul
autor transilvan nu se decide,
totuşi, să se despartă de ele. Le foloseşte numai cu mai
mare discreţie şi încearcă să introducă într-o poezie
a interogaţiilor, a marii treceri, a aşteptărilor
nedesluşite şi a altor semne premonitorii, într-o poezie, pe scurt,
despre miturile esenţiale, notaţii mai simple despre
singurătate, frică şi alte suferinţe lumeşti. Biografia rămâne în continuare,
dominată de fantasmele cunoscute ale poeziei post-blagiene. O biografie a
Poeziei şi, cum am zis, a Poetului care umblă prin lumea plină
de tâlcuri pentru a afla arhetipurile şi înţelesurile...
Nicolae
Băciuţ îi dă oarecare identitate, nuanţând această
călătorie orfică printre lucrurile gravide de semne. Anotimpul
lui este iarna, sentimentul cel mai fidel e singurătatea, animalele lui
sunt iepurele şi şoarecele, fecioara în poemele sale
păşeşte printre lucruri ţinând între dinţi o floare cu petale stropite de sânge,
starea în care s-a instalat este o anxioasă aşteptare... Poezia este,
în fine, în această tălmăcire orfică „o vertebră de
aer"... Legea ei spirituală şi morală trebuie căutată
într-o celebră propoziţie filosofică.” (România
literară nr. 23, nr. 1/ 6 ianuarie 1990, p. 10).
În revista “Ateneu” nr.4/1990, Petru Scutelnicu
scrie în art. “Inteligenţa metaforei”: „Universul poetic al lui Nicolae
Băciuţ se conturează şi mai clar din piesa
„Poeţii": „Aşteptăm împreună iarna,/ o
algă-ngenunchind la ţărm / ca la marginea memoriei. / Cei care
nu-nving niciodată. / Aşteptăm împreună iarna / ca o
lupoaică lingându-şi rănile.
/ Cei care
nu-nving niciodată."
Poezia lui Nicolae Băciuţ este o
broderie de cuvinte-metaforă, cuvinte-idei. Poemul adăposteşte
lumea, reprezintă o mătăsoasă aşteptare. „Ianek
împarte cărţile / ele intră în poem; / şi-ncet intrăm
şi noi în el. / Şi jocul nu se mai sfârşeşte./"
Foarte
interesante conexiuni face Traian T. Coşovei, în art. „Frica
scrie cuvinte mari pe geamuri” – cu privire la şcoala de poezie nordică:
„Nicolae
Băciuţ a debutat sub semnul geometriilor arctice. Poetul de atunci
găsea în spaţiul „hibernal” un loc de recluziune ale cărui
contururi se desenau în poeme de o severitate a expresiei proprie nordului
transilvan. Un poet nordic,
pentru care livrescul nu era decât un mod de raportare la marile modele
culturale, iar nicidecum un suport al lirismului.
De
altminteri, această poezie „nordică”, transilvană, are – în ce
priveşte autorii consacraţi ai generaţiei ’80 –
trăsături ce o individualizează în contextul unui lirism
urbanizat, excedat uneori de sugestii ale citadinismului în varianta
munteană dominată de poeţii Cenaclului de Luni. Aurel
Dumitraşcu, dispărut prematur, Ion Mureşan, Marta Petreu şi
Ioan Morar sunt exponenţii acestei şcoli de poezie caracterizată
prin rigoarea construcţiei, expresia apoftegmatică alternând cu o
discursivitate controlată (Ion Mureşan) şi cu un cerebralism
tragic, cu nuanţe expresioniste (Marta Petreu), până la ceea ce
aş numi un cehovianism hibernal (Ioan Morar).
Nicolae
Băciuţ este şi el unul din exponenţii acestei şcoli de
poezie, opusă celei muntene: acea şcoală munteană de poezie
ce poartă amprenta spiritului lui Nicolae Manolescu, dar purtată de
degetele lui Ion Stratan, Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, Alexandru
Muşina, Matei Vişniec, Doru Mareş (şi, probabil, dacă
aş fi ispitit de zelul lui Ion Bogdan Lefter, i-aş aminti pe
toţi, inclusiv, da!, mai ales pe subsemnatul), o şcoală de
poezie lacomă de realitate, epatând nu burghezul ci, vai!, activistul,
discursivă şi ironică, sarcastică şi cinică,
mimând uneori o tristeţe excitată, o melancolie virilă
înzdrăvenită de senzaţii lexicale tari, cu un ochi la
„slănina” lui Mircea Dinescu
şi cu altul la „făina” lui Nichita Stănescu, o şcoală
ce procură poezie din
aroganţă, plictis, dezgust, uimire, exclamaţie şi erotism
eşuat în text.
Încă de la debut, un
debut mult întârziat de vigilenţa cenzurii, Nicolae Băciuţ se
anunţa un poet important, al cărui talent (care în variantă
ardeleană înseamnă şi încrâncenare) se remarcă şi în
ultimul volum apărut, Memoria
zăpezii, Editura Cartea
Românească, 1989. Şi cu acest volum, Nicolae Băciuţ
rămâne un poet al recluziunii, un spirit retractil, dar cu virulenţa
metaforei accentuată în versuri în care biografia pluteşte ca o ceaţă peste decoruri
înfrigurate de sentimentul tragic-temperat. De altminteri, tocmai această
transparenţă îl individualizează pe autor”. (Traian T. Coşovei, Hotel Urmuz, Editura Călăuza, 2000, pp. 100 –
102; text publicat iniţial în Contemporanul nr. 42/ 18
octombrie 1991).
Gavril Moldovan îi face lui Nicolae
Băciuţ un „Profil de scriitor”:
„Un
prieten mereu grăbit şi foarte ocupat. Deşi s-a născut în
plin Ardeal, la Chintelnic, pare mai degrabă un scoţian,
uscăţiv, cu alura lui nonşalantă de reporter frenetic,
mereu în căutarea faptului cotidian. Un tânăr care din această
toamnă nu va mai fi atât de tânăr, dar care şi-a probat talentul
în mai multe direcţii. Cu succes, am putea spune.(...)
Dar,
cea mai fecundă şi mai statornică preocupare a sa este poezia.
Încă de la debut, se presimţea o personalitate meditativă cu
implicaţii nostalgice în lumea ideilor. Lucrul acesta a fost semnalat de
Traian T. Coşovei, într-o cronică la volumul de debut Muzeul de iarnă. În acest prim
volum, Băciuţ abordează o tematică curioasă oarecum,
plină de semnificaţii. Raportul dintre cuvânt şi realitate este
acela al raportului dintre oglindă şi realitate, oglindă ce
poate „să mărească lucrurile cele mai mărunte…, altele fac
să apară imagini răsturnate sau oblice sau arată două
obiecte în loc de unul ”… (Răsunetul
nr. 1214/28 septembrie 1994).
Şi despre următorul volum de versuri, s-au
pronunţat o sumă de critici şi poeţi: Traian T.
Coşovei în „O dioramă a frigului”, consemnează:
„Avem de a face şi aici cu un peisaj
încremenit, captiv în banchiza de gheaţă a unui spirit cerebral,
sever cenzurat în accesele de senzualitate melodioasă, pe care poetul
preferă să le preschimbe în stalactite transparente ale reflexivităţii.
O dioramă a frigului, o fişă
„clinică” a pulsului încetinit de o temperatură lirică mai
degrabă potrivită meditaţiei decât artei descrierii: „Noi
stăm în faţa unei pâini de gheaţă -/ se spune, / o pâine
rumenă şi arătoasă - / în timp ce-n aburul privirii /
cenuşa grâului refuză coacerea, / câmpia îşi alungă
propriul deal, / pădurea se retrage în copac, / iar mâna dreaptă
creşte / chiar din mâna stângă / cu care vine cineva / şi taie
pâinea. // În faţa noastră însă nu-i / decât un strop de lacrimi
licărind.” (Pâinea de
gheaţă)”. (Contemporanul
nr. 42/1992 şi în volumul Traian T. Coşovei, Hotel Urmuz, Editura Călăuza, 2000).
I.S. Moişa scrie despre „Casa cu idoli” astfel: „Cea
mai recentă carte, Casa cu idoli,
publicată la Tipomur, este o „lecţie de ascultare” a ecoului întrebărilor
poetului, dar şi constatarea efemerităţii demersurilor
poeticeşti, „câţcăitul acela firav / ca un firicel de sânge” în
acea Casă cu idoli, care
„intră în noapte”.”
Adrian alui Gheorghe scrie despre volumul: „Muzeul de ceară”:
„Poezia lui Nicolae Băciuţ, din ultima sa carte, Manualul de ceară,
reprezintă o întoarcere a poetului la stările sale iniţiale,
cele semnalate de critică încă de la debut, atunci când era mai atent
la ce spune decât la cum spune. Discursul poetic este grefat pe o sensibilitate
de tip autarhic, care nu se supune decât închipuirilor datorate
inspiraţiei şi experienţei cu care s-a îmbogăţit, în
timp, sentimentul: „Doar tu, care amâni mereu ceva,/ care duci o povară
într-o altă povară,/ care-ntorci linia zilei pe dos,/ care eşti
iarnă în fiece vară,// Care eşti început fără
sfârşit,/ limbă fără de ţară,/ doar tu
naşte-mă încă o dată,/ doar tu, iar şi iară.//
Naşte-mă tu, în fiece noapte,/ mai naşte-mă cu o
moarte". (Convorbiri literare, ianuarie 2002).
Valentin Marica, în eseul: „Cina din Cuvânt” – scrie despre „Solstiţiu
la Echinox”, titlu emblematic pentru revista de unde a pornit Nicolae
Băciuţ:
„Călătoria
orfică a lui Nicolae Băciuţ, „printre lucruri gravide de semne”,
cum ar spune acad. Eugen Simion, continuă într-o „carte cu prieteni” – Solstiţiu la Echinox, un adagiu
al anului poetic, cel cu 13
luni, căutându-se şi regăsindu-se în 13 comentarii plastice.
Nicolae
Băciuţ îşi întâlneşte 13 poeme cu 13 artişti plastici
pe care i-a „sărbătorit” în Galeria Fortuna din Târgu-Mureş:
Lucia Călinescu, Adrian Chira, Mariana Şerban, Mircea Moldovan,
Vasile Grama, Ion Şulea, Maria Gliga, Victor Datu, Radu Ceontea, Florin
Strejac, Ion Petru Pop, Gheorghe Mureşan şi copilul Costina Zehan;
„convieţuirea” este inevitabilă. Anul 2001 a fost pentru Nicolae
Băciuţ unul al iniţiativelor culturale şi plastice.
În Solstiţiu la Echinox, Nicolae
Băciuţ comprimă şi, în acelaşi gest, dilată
timpul – coincidentia opossitorum. „Cobor din timp în anotimp”, spune poetul;
anotimpul, în citirea noastră, fiind echinoxul clujean, iar timpul – solstiţiul.
Şi
echinoxul şi solstiţiul sunt naşteri; „cum iar şi
iarăşi m-aş mai naşte”; cu aceeaşi „memorie a
zăpezii”, Nicolae Băciuţ a publicat un volum intitulat Memoria zăpezii.”(Cuvântul
liber, 2001).
Şi Tit-Liviu Pop afirmă despre această carte:
„Cartea de faţă, (Solstiţiu la Echinox, de Nicolae
Băciuţ, Editura Tipomur, Târgu-Mureş, 2002) este una din primele
încercări de a asocia plastica poeziei, până acum plastica fiind,
într-un fel, doar subordonată acesteia; Nicolae Băciuţ vrea
să împlinească horaţianul "Ut pictura poesis", iar
ceea ce a rezultat se citeşte, dar se şi priveşte, fiind o
punte, după cum însuşi mărturiseşte, între anul poetic
şi anul plastic, ambele având acelaşi număr de luni, iar
valenţele lor excesive sunt îngemănate. Titlul ne aminteşte de
anotimpul poetic reprezentat la Cluj de revista Echinox şi mentorul ei Ion Pop, la o tinereţe
ajunsă acum la deplina maturitate. Fiecare poezie (treisprezece, câte una
pe lună) este însoţită de o reproducere din plastica
mureşeană, plus cele două coperte exterioare. Autorul a realizat
astfel o carte delicată şi complexă, pe care o
îndrăgeşti într-un alt fel decât cele obişnuite, prin autor
şi prietenii acestuia, coautori justificaţi.” (Mesagerul literar şi artistic, nr. 1(28), ianuarie 2002, p.2).
Despre cartea „Între lumi” – se pronunţă
Iulian Boldea:
„Din
paginile acestei cărţi, al cărei ton este patetic şi grav,
N. Steinhardt şi mai tânărul său interlocutor desprind o
etică superioară a profesiunii de scriitor. Mesajul pe care ni-l
transmite N. Steinhardt nu doar prin această carte, prin toate
cărţile sale, este de o tulburătoare vitalitate, un optimism
tonic; credinţa criticului, eseistului şi gânditorului N. Steinhardt
în atotputernicia scrisului, în imperativul estetic, în magia cuvântului care
poate învinge timpul este pe deplin edificatoare.” (Cuvântul liber, 1994).
Cristian Stamatoiu
notează în: „Epistolarul
Steinhardt-Băciuţ”, la rândul său: „Pe fondul unei
aprecieri, ce se vede a fi reciproce, dar şi a unei „invidii” – într-un
sens faţă de experienţa totală a istoriei – religiei –
culturii în cel mai auster sistem moral, şi în celălalt sens
faţă de tinereţea creatoare ce „nu aşteaptă numărul
anilor” – cei doi (se) comunică. Sensul acestui transfer este, pe
lângă cel al emiterii de informaţie, acela al autodefinirilor
interioare faţă de un element referenţial neaşteptat de
incitant pentru fiecare dintre noi doi. În această interlume, nimic nu aduce cu subţirimea dosnică a
jurnalului paideic sibian, pentru că aici atmosfera degajată de cele
două caractere, colţuroase dar cooperante, este una a curajului
bărbătesc. Se află însă printre rânduri o grijă
nemărturisită ca în nici un caz, în virtutea unui avantaj de context,
să nu se aplice principiul comportamentist conform căruia şi în
cea mai neînsemnată conversaţie este vorba de un eu ce vrea să spună alt eu (apud Spitzer şi Bally).” (Vatra
276/1994, p. 4).
„O carte superbă în conţinut, - spune Mariana Cristescu - splendidă şi în rotundul ei vizual (coperta Liliana
Bolboacă), girată inclusiv de Al. Paleologu (coperta IV): “Pe Nicu l‑am cunoscut mult mai târziu,
în 1954, la Câmpulung, unde eu locuiam clandestin, cu acte false şi cu alt
nume, şi unde a venit să mă vadă. El
venise pentru Noica, dar a aflat că sunt şi eu acolo. Nu mă
cunoştea şi i‑am fost recomandat ca o curiozitate pe care a
venit s‑o cunoască. Întâlnirea noastră a avut un caracter
fulgerător. Adică ne‑am declarat şi ne‑am constatat
prietenii din copilărie şi perfect şi total exhaustiv comunicanţi”.
A se citi neapărat!” (Cuvântul liber, iulie 2001).
Şi Valentin Marica în „Semper fidelis” – scrie despre această carte în mod
negrăit de frumos:
„Despre
talentul ca taină şi despre pericolul de moarte al
depersonalizării scriitorului; despre oribilitatea suspiciunii în
viaţa literară, puterea discernământului în critică,
semnele însingurării şi ale fricii scriitorului; despre curaj,
bunătate, laşitate, cuviinţă, denunţ, invidie,
inteligenţă, luciditate; despre fenomenul poetic optzecist sau
„ţâşnirea spre libertate”; despre teroarea în literatură,
batjocorirea valorilor literare, primejdia compromisului; despre aderarea la
comunism, prin grabă şi necunoaştere; despre comunism ca
generator de laşităţi, şmecherii, năpaste; despre
dogma în literatură, cuvioşia făţarnică, prostia
biruitoare, răbdarea convulsiilor istoriei care înfrigurează,
irită şi îmbolnăvesc; despre libertatea încăpută pe
mâna nerozilor, premergătoare de haos, făcându-l pe om
fantoşă şi locuitor al iadului; despre scrisul ca plăcere
şi caznă; despre memoriile ca literatură, discreţia
literară, „parantezele” în evoluţia unei culturi, posteritatea lui
Noica, integrarea lui M. Eliade în cultura română, experimentul literar, poezia ca muncă negrăbită; despre soarta sinei; despre a nu te teme de
moarte; despre declinul Occidentului sau
hotărârea acestuia de a se sinucide; despre amestecul, în scrisul literar,
a lucrurilor remarcabile cu cele ca „apa de ploaie”, când lipsesc: strunirea,
reflecţia, respectul şi guvernează: clişeele, fleacurile,
repezeala, ciornele, lozincăriile şi capcanele modelor ; despre a fi
treaz în literatură.
Un
altar de idei, în litera şi legea Monahului
de la Rohia; în ( şi din) sfinţenia sa; în convorbirile cu Nicolae
Băciuţ din volumul Între
lumi, ediţia a 3-a, revăzută, Editura Dacia, 2006. O
carte a devoţiunii. Pentru ideea de sfinţenie, Steinhardt avea, cum
mărturiseşte Al.Paleologu, „o devoţiune, o închinare pe care, de
fapt, ar trebui s-o avem şi noi...” Nicolae Băciuţ
aşează această „închinare” în dreaptă socotinţă. Intervievează un spirit protector,
credinţa ca fericire, exigenţa ca valoare umană, risipirea de
sine a Sfântului „ocrotitor pentru cei care trebuiau ocrotiţi”, dându-ne,
cu bucurie şi religiozitate, cartea preţuirii. Îi citeşti paginile, îi asculţi
vocile, îi respiri vecernia..., învăţând, pe de rost, Scrisoarea către un tânăr poet, din bătrâneşti-copilăreştile
spuse ale Sihastrului.” (Cuvântul liber, 2006).
Despre
Jurnalul de călătorie „America, partea nevăzută a lunii”,
a scris printre alţii şi Ion
Moise:
„Evident,
cartea e şi rodul unei activităţi publicistice,
reportericeşti, Nicolae Băciuţ fiind deopotrivă redactor la
Televiziunea Română pentru judeţele din Nordul Ardealului şi
recent membru în Consiliul de Administraţie al acestei instituţii
naţionale de informaţie. Aşadar, după aceste sumare date
despre autor, să vedem cum reuşeşte un poet să nareze o
sumă întreagă de situaţii şi întâmplări prin care a
trecut în scurta sa şedere în ţara pe care Romulus Rusan o numea „… a
ogarului cenuşiu”. O carte memorialistică este în fapt un jurnal
mascat (adevăr pe care Băciuţ nu ezită să-l
recunoască), în care impresiile, în funcţie de aplicaţie, de
orizontul cunoaşterii şi cel cultural, pot ridica realul şi
faptul brut la nivel de sensibilitate artistică. Aşa a făcut
Bogza pe bicicleta sa, aşa a făcut Hogaş pe „Pisicuţa” sa,
aşa a făcut mai recent Alexandru Căprariu în impresiile sale
despre ţara lui Ibsen. Dar Nicolae Băciuţ are ambiţia,
să-i zicem manifestă, de a depăşi modelele, încercând
să descopere în America mai ales acele zone umane, mai puţin reperate
de alţii înaintea sa. De fapt, şi titlul e o sugestie în această
direcţie.”(Minerva, nr. 46-47/1995, p. 13).
Bianca Bogdan scrie despre
volumul: „Anotimpul probabil”:
„Pagini
de istorie literară, cele 7 interviuri incluse în volumul Anotimpul probabil prezintă
scriitori care nu mai sunt în viaţă, personalităţi marcante
ale lumii literare, precum Romulus Guga, Florn Mugur, Nichita Stănescu, N.
Steinhardt, dar şi personalităţi controversate, precum Eugen
Barbu şi Mihaiu Beniuc.
Ele
depun mărturie, după cum se exprimă însuşi autorul, „despre
un timp şi o epocă (cu sclipirea aurului fals!), aşa cum au fost
surprinse acestea, în plină desfăşurare şi din interiorul
lor”.
Victor Ştir afirmă
în legătură cu volumul despre America:
„A doua Americă este jurnalul călătoriei făcute cu
ocazia celui de al XX-lea Congres al Academiei Americano-Române de Arte şi
Ştiinţe (A.R.A.) ţinut în 1995, la Reno, în Nevada.
Cartea
face, pe lângă istoria călătoriei, şi pe cea a A.R.A.
Aflăm astfel că A.R.A. a fost fondată în 1975 de monseniorul
Octavian Bârlea şi că a reunit marile personalităţi
culturale ale diasporei române, ca Eliade, Cioran, Ionescu, V. Horia, G. E.
Palade.
În
economia cărţii intră interviuri cu membri ai diasporei, între
care preotul ortodox Cornel Todeasă, care vorbeşte despre
dificultăţile de organizare a comunităţii româneşti,
despre biserica ortodoxă în care slujeşte şi slujba se face
jumătate în română, jumătate în engleză.” (Mesagerul,
1996).
Ştefan Covrig în „Originalele oferte ale unui poet”
consemnează:
„Lectura
celor 25 de interviuri, strânse de Nicolae Băciuţ în volumele Anotimpul probabil (1995), respectiv Curs şi recurs (1997), ne
oferă tot atâtea fragmente de orizonturi literare, necunoscute şi
nebănuite, unul mai interesant şi mai original decât altul, deci cu
atât mai ispititoare pentru cititorul dornic să răzbată dincolo
de imaginea mai mult sau mai puţin cunoscută a autorilor
intervievaţi, în tainiţele concepţiilor literare şi
străduinţelor impuse de procesul creaţiei. Invitându-ne să
fim părtaşii curiozităţii sale animată de setea
cunoaşterii, temeinic înarmat cu date referitoare la viaţa şi
opera celor 25 de poeţi, prozatori şi critici literari, N.
Băciuţ îşi joacă cu naturaleţe cuceritoare rolul de
ghid şi regizor, orientându-şi mănunchiul razelor detectoare
spre separeurile lăuntrice, temeinic ferecate ochilor indiscreţi,
bogate în intimităţi de tagmă şi puncte de vedere
personale, invitându-i stăruitor, cu respect şi eleganţă,
la destăinuiri aşteptate cu jind de cititori.” (Cuvântul
liber, 1 noiembrie
1997, p. 3).
Lucian Vasiliu notează în „Tot mai departe, generaţia”,
opinii despre cartea lui Nicolae Băciuţ „Şi
aşa mai departe”. (Convorbiri literare,nr.1/1997).
„Volumul
de acum e o însumare inspirată de documente literare pe tema „scriitorul
tânăr”, adunate din presa vremii (Echinox,
Vatra, Caiete botoşănene, dar şi din SLAST), o carte a
fidelităţii autorului faţă de generaţia optzeci.
Regăsim răspunsuri la anchete, interviuri, alte intervenţii
semnate de Nicolae Băciuţ sau de parte din confraţi (de la
Magdalena Ghica la Mariana Codruţ, de la Emil Hurezeanu la Matei
Vişniec, de la Marta Petreu la Ioana Crăciunescu, de la Mircea
Cărtărescu la Gellu Dorian, de la Radu G. Ţeposu la Liviu
Antonesei, la Traian T. Coşovei sau Nichita Danilov).
Ş.A.M.D. (Şi
aşa mai departe) este, într-un fel,
partea de contribuţie a lui Nicolae Băciuţ, pe parcursul,
aproximativ, al unui deceniu literar, în încercarea de a sprijini, de a atrage
atenţia, de a clarifica mişcarea literară căreia îi
aparţine, pornind de la conceptele de generaţie, discutate şi
disputate de interbelicii Mircea Vulcănescu şi Tudor Vianu sau de
contemporanii Mircea Martin, Ion Pop, Marin Mincu, Laurenţiu Ulici,
Constantin Schifirneţ.”
În: “Gazeta Reghinului”, Anul IX, Nr.4
(87), aprilie 1998, şi Patrafir
peste cuvinte, Editura Nico, 2007,
Răzvan Ducan scrie câteva Reflecţii
pe marginea cărţii de interviuri Oglinzi paralele, de Nicolae
Băciuţ, Editura Ambasador, Târgu-Mureş, 1997: „Între aceste feluri ale
“arătării cu degetul”, sinonime cu împingerea în faţă, ale
descoaserii literare şi ale punerii în valoare, Nicolae Băciuţ
se arată, involuntar, nepremeditat, pe sine, îmbogăţindu-se prin
împuţinare (şi prin impuţinarea numărului de cuvinte
folosite), mânuind, în cel mai bun sens al cuvintelor, firele discuţiei în
sensul dialogului substanţial.
Cu alte cuvinte, perimetrul Oglinzilor (sale) paralele
e suma fericită a tuturor laturilor aptitudinilor,
disponibilităţilor, ştiinţei şi conştiinţei,
talentului şi, nu în ultimul rând, generozităţii sale.
Parafrazându-l pe Blaga, îi spun: Felicitări, Nicule, pentru această
nouă “piatră” pentru templul tău !
Ioan Suciu Moişa scrie despre „Babel
după Babel”:
„Cunoscutul
poet şi publicist Nicolae Băciuţ publică la Editura Tipomur
o nouă carte de interviuri, Babel
după Babel.
După cum, foarte exact şi obiectiv observa Ion Şeuleanu pe
coperta cărţii, „volumele de convorbiri – interviuri, jurnalele de
călătorie, cartea de publicistică ne arată alte faţete
ale talentului şi personalităţii lui Nicolae Băciuţ,
acelea de intelectual atent la viaţa cetăţii şi la
dinamicile dinlăuntrul fenomenului cultural”. E de ajuns să
aruncăm o privire asupra numelor intervievaţilor din această
carte pentru a realiza că ne aflăm în faţa unei cărţi
document: Al. Cistelecan, Anton Cosma, Anghel Dumbrăveanu, Gh. Grigurcu,
Mircea Ivănescu, Radu Mareş, Achim Mihu, Ioana M. Petrescu, Cornel
Regman, Mihai Sin, Lucian Valea, Ion Vlasiu, Paul Bailey, Alan Brownjon, Nicu
Caranica, Gabriel Stănescu.”
Valentin Marica în: „...Viaţa
ni se-mparte sau despre nobleţea expresiei” are ca
obiect de studiu cartea „Alb pe alb:
„Alb pe alb este astralul unei biografii poetice; al acelui moment în care lucrarea
prin cuvânt îşi desluşeşte, generic, despovărarea: „Nu e
nici viaţă, nu e nici moarte, / totul rămâne închis într-o
carte”. Versul e în ordinea lui sacră. Irepetabila biografie a poetului
intră în respirările Marelui Tot: „viaţa mea nu mai este viaţa
mea…” (Într-o elegie, dintr-un alt volum, Nicolae Băciuţ
dizertează despre felul în care putem să-l respirăm pe poet).(Cuvântul
liber nr.
1/2003).
Aceeaşi carte este
subiectul cronicii: „Tatăl nostru, care eşti în
cuvinte” scrisă de Lazăr Lădariu: „Cartea Alb
pe alb, prin naturaleţe lirică şi dezinvoltură, este
o plăcută promenadă a sentimentului benefic spre iniţiere,
pe teritoriile poetice cândva confundate cu trăirea terestră
pierdută, apoi recucerită cu sabia ascuţită a metaforei şi
a sensurilor filosofice, aşa cum reiese din poemele Judecata de Apoi şi Unda: „Să mai rămân câte
puţin, / cum strugurii în lacrima de vin”. Echinocţiul
dobândeşte parcă, în poezia lui Nicolae Băciuţ, prin acea
„mişcare a sentimentelor”, alt sens decât cel strict astrologic: „Ca
şi cum mi-ar ninge-n trup, / ca şi cum aş fi de
gheaţă, / nopţile se sting în mine, / moartea este
dimineaţă, // cifrele sunt litere, / albul este ghilotină /
şi fereastră-mi este roşul, / aerul îmi e rugină. // Ca
şi cum mi-ar ninge-n trup, / umbra-n mine e un lup” (Mijloc de iarnă). (Cuvântul
liber nr. 1/2003).
Valentin
Marica explică în chip foarte original sintagma călătoriei la
Muntele Athos în intervenţia: „Omilii
la Muntele Athos”:
„Firul
Ariadnei în călătoria spre Muntele Athos este înfrângerea
Minotaurului; fiinţa călătoare (homo viator),
răscolită în năvala transcendentalului (ce greu e să te
mistui în Fiinţă, spunea Emil Cioran) se despovărează de
ispită, pătrunzând în scenografia cerului; căci cerul este,
aici, criteriul evaluator al binecunoscutului şi necunoscutului. De data aceasta,
Muntele Athos nu mai e visul, simbolul de dincolo de orice realitate, ci, în
relaţii de semnificaţie cu „lumina din lumină” sau
„Dumnezeul adevărat din Dumnezeu
adevărat”, devine „Muntele Athos din Muntele Athos”. Astfel se poate
rezuma jurnalul de călătorie la Muntele Athos al lui Nicolae
Băciuţ, o carte scrisă la „cald”, sub patrafirul unde
spovedania iese din înfloriturile
stilistice (notaţiile lapidare pe care şi le impută autorul sunt
justificate), pentru a fi linia de cursivitate şi de reverberaţie
într-o experienţă unică. Autorul jurnalului (sau al
documentarului?) este mai mult decât cronicarul unui pelerinaj. Într-o „carte
de stări”, visul premergător îşi estompează febrilitatea unduirii,
ca apoi să irumpă, Muntele Sfânt din evaziunile gândului
şi cel din realitate unindu-se, coexistând în numele unui timp deasupra
celui fizic; numit de autor al „îndepărtării şi liniştii”.
Nicole Băciuţ filtrează locurile fără de egal ale
Athosului, unicitatea spirituală a acestora, în arderea interioară a
unei iniţieri fundamentale,
vegheate cu bună ştiinţă de inocenţa şi
smerenia care duc spre un Munte Athos al eului
ca spre o opera aperta; căci pelerinul constată, cu uimire,
că abia a reuşit să ridice vălul de pe Muntele Sfânt,
că acesta „are multe să-mi spună, eu am mai multe să-l
întreb.” (Cuvântul liber, 2004).
Şi Aurel Hâncu
îşi exprimă părerile în legătură cu volumul: „De la
San Francisco la Muntele Athos”:
“Cartea lui Nicoale Băciuţ, De la San Francisco la Muntele Athos (Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2004, 366 p.) strânge la un
loc – într-un fel de operă definitivă – scrierile sale anterioare
despre şederea sa în America, la o bursă de studii, şi cele
legate de recentul său „pelerinaj” la Muntele Athos.
Impresia noastră este că autorul a
ştiut să găsească tonul cel mai potrivit între confesiune
(jurnal) şi relatarea care conduce spre reportaj sau spre proza
documentară.
Totul este viu, ca şi când lucrurile se
petrec sub ochii noştri, ca şi când nimic nu este inventat, totul
este descoperit, ca într-un fel de unică revelaţie, trecută prin
prisma celui care o transmite, încărcată de vibraţiile lui
afective, lucide şi convingătoare.” (Cuvântul liber, 26 octombrie 2004).
Printre
referinţele critice se află presărate şi file de
dicţionar care-l au ca subiect pe Nicolae Băciuţ.
Cartea de
căpătâi, “O istorie a literaturii române contemporane în interviuri”,
însumând cca. o mie de pagini în trei volume, a suscitat numeroase opinii
critice.
Petru
Poantă afirmă despre aceasta:
“O istorie a literaturii române contemporane în
interviuri: iată o idee
ingenioasă şi provocatoare. Într-o asemenea perspectivă, istoria
literaturii este o operă deschisă, aleatorie, în care scriitorii sunt
deopotrivă personaje şi autori. E un spectacol eclatant, de o fabuloasă
diversitate, pe un scenariu, şi el mereu imprevizibil, scris de Nicolae
Băciuţ. Volumul va constitui o surpriză alarmantă pentru
defetişti, căci se va observa numaidecât că lumea literară
de sub comunism e populată de fiinţe vii şi de multiple spirite
liberale; o lume deloc uniformă şi în care nu se vorbea doar limba de
lemn. Avea culoare, idei şi dinamism, restituite prin aceste interviuri,
nu atât ca nişte documente de arhivă, cât ca expresii ale unei reale
efervescenţe spirituale.”
Alex
Ştefănescu, Valentin Marica, Lazăr Lădariu, Ion Ilie
Mileşan, Virgil Raţiu, Valeriu Russu, Ion Longin Popescu, Victor
Ştir, Daniela Pănăzan,
Marcela Ciortea, Elena M. Câmpan, Ion Buzaşi, Corina David, Ileana Sandu, Dumitru Titus Popa, Florentin
Popescu, şi-au exprimat opiniile în
legătură cu această importantă apariţie pentru
literatura română.
Şi
volumul bibliofil “Portret după
autoportret” este în atenţia multor critici printre care: Mariana
Cristescu, Victor Ştir, Valentin Marica, ultimul afirmând:
“Portret după autoportret” este cartea
maturităţii creatoare depline a autorului stăpân pe “armele”
sale; cu dorinţă şi posibilităţi de detaşare de
un tip de sine imanent, metabolizat printr-o “siderurgie” interioară în
sensul abordării reci, septentrionale a propriei subiectivităţi.
Astfel, componenta erotică a temelor frecventate de poeme este
distilată până la sunetul pur al sentimentului lipsit de orice
subvenţie dionisiacă, păgână. În acord cu sinele auctorial,
poemele au o schelărie ideatică din oase de lumină
îmbrăcate în straiele graţiei, croite după un tipar de
rafinament îndelung decantat. Discursul se fragmentează în
entităţi care, din postura de visual, reclamă rostirea ca
argument asigurator al echilibrului multidimensional al poemului, “minat” de
cerebralitate şi limpezime. Lecturat cu voce tare, poemul “sonor” este
muzical, ceea ce nu-i de ici-colea azi, când disonanţele din adâncul
poeziei ianuşiene aduc “tsunami”.
Autor a peste
douăzeci de cărţi, Nicolae Băciuţ este scriitor în
toată puterea cuvântului, convins de menirea sa.” (Mesagerul, 31
ianuarie 2006)
Prof.
Mioara Kozak a ales să scrie: “…Glosse
la Muntele Athos”, o frumoasă pledoarie atât pentru pelerinaj, cât
şi pentru lectură:
„În
această veghe a gândului, a firii, se poate înscrie un pelerinaj la
Muntele Sfânt. Într-un spaţiu mistic, unde timpul se măsoară
altfel, iar cerul coboară pe pământ. Muntele Athos - Meteora Via
Bizanţ, carte a scriitorului Nicolae Băciuţ, este o carte de An
Nou. Atât în sens metaforic cât şi al cronologiei. Apare la început de an,
un început în care vrem să credem că vom fi mai aproape unii de
alţii şi de Dumnezeu (dacă e să-l credem pe Malraux,
secolul religios a început deja!). Ea
este, ca orice carte, o călătorie spre sine, mai întâi. Este, apoi, o
invitaţie la Muntele Athos, pentru cei ce nu-l pot cerceta cu pasul. E o
carte ce degajă curăţenie
şi o sfioşenie de început de lume, predispunând astfel la
reflecţie şi la o meditaţie adâncă: viaţă pe
Muntele Athos!...” (Cuvântul liber, 31
ianuarie 2006).
Mircea Bătrânu scrie despre: „Anotimpul
din colivie” iar Valentin Marica despre volumul: „Trecut provizoriu”:
„Trecutul provizoriu al
scriitorului Nicolae Băciuţ este un panopticum al
actualităţii culturale; în care notorietatea se întâlneşte cu
derizoriul, luciditatea cu fleacul, nobleţea cu clişeele.
Publicistul, căruia îi repugnă demisia
morală, în faţa clipei,
consemnează semnificativ,
cu nerv, cu bătaie lungă, avataruri şi graţii, în pagini de
comentarii, interviuri, anchete literare, însemnări, flash-uri, dar
şi în tablete cu referire la
Rebreanu, Steinhardt, Caragiale, Elie Miron Cristea, Al. Paleologu, Mihai
Ursachi, Aurel Rău, Gheorghe Şincai, sau în genericul evenimentelor
culturale. Nicolae Băciuţ citeşte semnele realului în afişe de librărie, în
achiziţiile de carte ale bibliotecilor publice, în debuturi literare, în
programele editurilor, în date aniversare ale istoriei literaturii române sau
în fenomenul Echinox.”(Cuvântul liber, 2006).
Răzvan Ducan a ales să scrie despre volumul:
„Sacru
şi profan în Ţara Sfântă” şi despre cartea: „Nicu
Caranica. Dincolo de noapte”, o restituire a poetului român care a
trăit în exil.
“Omul
a cărei zi de lucru cred că e de 25 de ore a reuşit din nou
să mă lase fără grai, desigur, la figurat. Abia de am
reuşit, printre alte preocupări, să citesc şi să scriu
despre ultimele două cărţi publicate în mai puţin de o
lună şi jumătate, că, “peste noapte”, în liniştea
alergătorului de cursă lungă, Nicolae Băciuţ publică
alte două cărţi: “Mihai
Sin. Ierarhiile
liniştii” şi “Nicu Caranica. Dincolo de noapte”, ambele la Ed. Nico,
Tg.Mureş, 2006.
Prima carte, “parte a unui portret în mişcare, o
provocare la o reevaluare dreaptă, fără culise de politică
literară, a unui scriitor care şi-a pus amprenta pe devenirea
fenomenului literar mureşean mai bine de două decenii”, după cum
afirmă autorul însuşi în prefaţa ei, iar a doua o carte de
recuperare şi integrare a scriitorului din exil Nicu Caranica (1911-2002),
“în literatura căreia îi aparţine de fapt şi de drept”(
după acelaşi N. Băciuţ).
Ambele cărţi cuprind, în principal, miezul tare
aş spune, interviuri luate de autor (inclusiv pe bandă magnetică
când acesta lucra la TVR, în cazul lui Nicu Caranica), în diverse contexte,
cele mai multe publicate în Vatra,
Luceafărul, Cuvântul liber etc., sau chiar nepublicate. În acest
sens, cărţile sunt de recuperare literară, de readucere în
lumina atenţiei a unor incontestabile valori literare româneşti. Una
la o vârstă a “Schimbării la faţă”, Mihai Sin, iar alta la
câţiva ani de la decesul scriitorului. Ineditul, uneori, al spuselor
intervievaţilor, conduce cărţile şi spre a latură a
completărilor portretiste. Gestul făcut de autor are, incontestabil,
din acest punct de vedere, şi o valoare morală, ce denotă felul
în care Nicolae Băciuţ îşi înţelege şi îşi
asumă, acum, în 2006 “Anno Domini”, rolul de om de litere, soldat al
eternei cetăţi al culturii române!”
O altă carte
recenzată este cea despre “Romulus Guga. Bărci în amurg.”
Şi despre ea scrie Răzvan Ducan.
Ileana Sandu
recenzează volumul: “Nichita Stănescu. Cu colţul
inimii” –
„O
abordare critică a operei lui
Nichita Stănescu este sortită a rămâne mereu o întreprindere dificilă şi provocatoare. Dificilă, întrucât
– citându-l pe Nichita Stănescu – „a înţelege poezia înseamnă a
putea iubi; şi e greu, e foarte greu să poţi iubi”.
Provocatoare, pentru că „traducerea” în cuvinte a „necuvintelor” va deschide mereu alte şi
alte căi către universul liric al poetului, adăugându-i noi
şi nebănuite dimensiuni.
Astfel
fiind, o carte despre Nichita Stănescu este şi va fi întotdeauna
binevenită. Cu atât mai mult, o carte scrisă „cu colţul inimii”,
aşa cum o face Nicolae Băciuţ, în recentul său volum (Nichita Stănescu – Cu colţul
inimii, Editura „Nico”, Târgu-Mureş, 2006). Întâlnirea cu Nichita
şi interviul realizat la Bucureşti în 1980, apoi participarea, în
1982, la Serile de poezie de la Struga, în Macedonia, unde Nichita
Stănescu a fost încoronat cu „Cununa de aur a poeziei” se constituie
într-un impresionant exerciţiu de admiraţie, expresie a unei experienţe
de viaţă unice şi irepetabile, trăită – ca orice
experienţă de viaţă – în sine şi pentru sine –
filtrată apoi în retortele propriei sensibilităţi şi
transformată ea însăşi în act de creaţie, spre a fi
împărtăşită, mărturisită, dăruită.
Egoist - ca orice poet, de altfel - Nicolae Băciuţ a vrut,
iniţial, să aibă „un
Nichita al său”, unic şi intangibil, pentru a descoperi, după
întâlnirea cu poetul - „o întâmplare a fiinţei sale”- , că Nichita
nu-şi mai aparţine nici sieşi, nici timpului, pe care l-a
transformat în „anotimp al poeziei”, că
„a lăsat în urma lui o legendă şi nu mai e poet, ci
poezie”.
Tot despre această carte s-au pronunţat
şi Dumitru D. Silitră, Aurel Hâncu şi tânărul poet Darie Ducan, Victor Sterom.
Ileana Sandu scrie despre volumul de versuri „Singurând”
- „Ni
se dezvăluie un itinerar liric cu largă deschidere spre
universalitate, ce surprinde erosul în diverselelui ipostaze: aşteptarea,
speranţa, bucuria, dezamăgirea, nostalgia, certitudinea ori iluzia
iubirii, dar, mai ales, nesfârşita, tulburătoarea ei
singurătate.
„Singurând” …”în unu, doi trei, în câţi vrei”,
autorul ne oferă o veritabilă monografie a iubirii şi
îmbogăţeşte, iată, vocabularul poetic, adaăugând
„necuvintelor” un verb nou, iar tezaurului poeziei de dragoste – o
nestemată şlefuită cu „colţul inimii”. (Monitorul primăriei Târgu-Mureş, nr. 33 (58),
ianuarie 2008, p.7).
Elena M. Câmpan – scrie
despre volumul „În aşteptarea
melcului”, iar Răzvan Ducan şi-a ales volumul: „La răsărit de apus”:
„Este un truism să spui despre Nicolae Băciuţ
că este un foarte talentat scriitor, aşa cum este un truism
să spui că este şi un foarte talentat ziarist. Aceşti doi
talanţi, aflaţi într-o complementaritate unul faţă de
celălalt, sunt completaţi, de un al treilea, deloc de neglijat, ba
din contră, absolut necesar devenirii literare şi /sau
gazetăreşti de substanţă, hărnicia.
Nicolae Băciuţ este harnic şi inspirat aproape în tot ce face:
literatură (poezie, publicistică, carte de interviuri, etc),
ziaristică (presă scrisă culturală, dar şi de
atitudine socială şi politică etc.), din postura de lector al
unor cărţi culturale (aproape 1000 pe care le-a „năşit”,
până în prezent), din aceea de conducător de reviste şi ziare
(din care amintesc doar ultima „ispravă”, cea cu apariţia revistei de
cultură „Vatra veche”, iniţiativă şi punere în
practică ce-i aparţine în exclusivitate) şi nu în ultimul rând
din postura de organizator de manifestări culturale (festivaluri literare,
concursuri, expoziţii de artă, mese rotunde, simpozioane,
sărbătoriri sau comemorări de personalităţi culturale
etc.)”
Daniela Cecilia Bogdan îl intervievează pe autor
în legătură cu Istoria în interviuri în 10
februarie 2007. Şi Romeo Soare se pronunţă despre personalitatea
lui Nicolae Băciuţ ca având „Un
singur reper fundamental: dragostea faţă de cultură”.
Ceea ce este foarte adevărat. Subscriem.
Volumul se încheie cu câteva recomandări şi
cu un admirabil „Portret după autoportret.”
Cărţile lui Nicolae Băciuţ
ne ajută la cunoaşterea, nu numai a unei prsonalităţi de
excepţie, dar şi a altora – sumedenii – cu care acesta a intrat în
conexiune spirituală, prin activitatea de jurnalist.
De altfel, cum să
cunoşti un scriitor mai bine, decât citindu-i cărţile ori
referinţe despre cărţile sale? Şi această carte este
un răspuns.
(31 august 2010).
CEZARINA ADAMESCU
***
Propuneri si contacte : editura.online@gmail.com
Situl aparţine ARP -
ASOCIAŢIA ROMÂNĂ PENTRU PATRIMONIU