Felicitări
redacţiei!
„Oglinda
literară” la al sutălea număr!
O
SUTĂ DE SEMINŢE RĂSĂRITE ÎN POIANA LUI IOCAN
La
împlinirea a o sută de numere ale revistei „Oglinda literară”, nu pot
chiar aşa, simplu, să consemnez faptul în „Buletinul informativ
Semănătorul” aşa cum promisesem, dintr-o iniţiativă
proprie de moment, neobositului ei redactor şef, Gheorghe Andrei Neagu. Şi nu pot să consemnez atât de simplu
acest eveniment, pentru ca ar fi total nepotrivit ca tocmai eu să fac un
anunţ de complezenţă. Presupunând că voi spune, de
pildă, că în acest moment aniversar, această revistă s-a
remarcat în toţi anii săi de activitate prin seriozitate, calitate
şi competentă, într-un cuvânt, profesionalism, n-am spus nimic nou.
Toată lumea scriitoricească ştie asta: o ştiu colaboratorii
şi cum vom vedea mai încolo, o ştiu şi cei care trăiesc
„agonia canonului”[1]
băgaţi până la gât în mlaştinile literaturii
dâmboviţene de astăzi.
Editura on-line „Semănătorul” pe
care o conduc, încă de la înfiinţarea sa, la 1 iunie 2008, de
către regretatul promotor cultural Artur Silvestri, se intersectează în bună
măsură pe târâm literar cu revista „Oglinda Literară”. Exista
autori ale căror volume complete sunt publicate la „Semănătorul”
dar care au articole şi în „Oglinda Literară”. Mai mult, „indianistul
nostru” George Anca face parte din redacţia „Oglinzii literare” iar în
paginile revistei, unele scrieri apărute integral la
„Semănătorul” sunt reluate în serial.
Şi
totuşi, acestea sunt nişte nimicuri! Ceea ce deosebeşte lumea
liberă a revistelor noastre faţă de lumea din clopotul
artificial de sticlă în care se sufocă breasla scriitoricească
din capitală – zăvorâtă acolo parcă dinadins – este atât
„oglinda”, cât şi „sămânţa”. Prin oglinda pe care revista din
Focşani o pune în faţa societăţii abulice de astăzi,
societate cuprinsă de populism deşănţat şi demagogie
fără precedent şi prin sămânţa curată pe care
„Semănătorul” o
promovează prin autorii României Profunde - cum bine zicea regretatul Artur Silvestri - noi punem
dezinteresat umărul la renaşterea respectului pentru valorile
adevărate, reînvierea bunului simţ al românului nostru dintotdeauna
şi reamenajării Poienelor lui Iocan în
România.
Par
vorbe mari pentru că azi demagogii clamează mereu aceste idei de
resuscitare. Cu toate acestea, nici o diversiune nu poate umbri împlinirile
literare ale revistei „Oglinda Literară”, care a pus prin apariţia revistelor
sale, o sută de seminţe în Poiana lui Iocan
provincială, pentru că, vai!, … „paştile
şi mama voastră” cum ar zice Moromete,
există acum două poiene ale lui Iocan în
România. Una a celor eterni şi falşi „Zece pentru România”
extraşi doar din sectoarele vieţii publice metropolitane şi la
sugestia, bine disimulată, a propriilor trusturi mass-media şi o
poiană a lui Iocan în provincie, unde
„aleşii neamului” consideră că s-ar murdări pe picioare
dac-ar veni.
"Poiana
lui Iocan? spunea artistul Dorel Vişan
la terminarea filmului "Moromeţii",
Poiana lui Iocan este ceea ce l-a caracterizat pe
român de când e şi până va pieri din lumea asta, dacă va pieri
vreodată, de a vorbi politicale, de a-şi da
cu părerea, de a şti ce trebuie făcut, de a crede ca toţi sunt
tâmpiţi. Asta era Poiana lui Iocan”
Dar
Dorel Vişan suferă însă de sindromul
dâmboviţean, fiind în imposibilitate de a mai defini exact Poiana lui Iocan moromeţiană.
Sindromul dâmboviţean se manifestă asemenea sindromului lui Ulise - sufletul şi conştiinţa lui
rămânând pe câmpul de luptă, în soldaţii şi în marinarii
corăbiilor sale care zac claie peste grămadă pe fundul
mării - sindromului Vietnam, sindromului deţinuţilor de la
Canal, sindromul fugarului în lumea liberă, care ajuns în libertate este
mereu cu gândul că omul de alături e „de la Secu”
şi îl urmăreşte. Scriitorul trăind în capitală nu se
mai poate întoarce neatins de cutume „bucureştene” în localitatea sa de
baştină, el nu se mai poate alinia perfect cu ideile ce se nasc
spontan în provincie!
Iată
deci, ideile bune nu ne vin de la trusturile de presă dâmboviţene,
care perindă pe ecrane aceiaşi „zece pentru România” şi care ne
cer „doar o secundă”, pentru a repeta apoi o zi întreagă că
„vreau să vă spun un singur lucru”. Există în România Profundă
oameni de vază care în revistele lor literare nu ne explică „lucruri”
ci merg la esenţa fenomenelor petrecute astăzi în lumea
scriitoricească. Să luăm un exemplu. Nu din „Oglinda
literară” a lui Gheorghe Andrei Neagu ci din
altă revistă, creată tot cu dragoste şi pasiune de Nicolae Băciuţ şi anume, „Vatra veche” din Târgu
Mureş.
Într-un
interviu[2]
luat de Valentin Marica
lui Daniel Drăgan, binecunoscut fondator al
revistei „Astra” şi al editurii „Arania”, acesta
spune: „Luaţi „România
literară” şi comparaţi-o
cu revistele care apar la Satu-Mare, la Râmnicu-Sărat, la Focşani şi la
Târgu-Mureş şi veţi vedea că nu sunt cu mult mai slabe
revistele care apar în provincie. Scriitorii din provincie nu sunt mai
puţin merituoşi faţă de cei ce trăiesc în capitală,
cu mâna pe clanţa editurii şi nas-în-nas cu
cei care împart merite şi dregătorii. Se întâmplă şi o
altă deosebire mare între provincie şi Bucureşti. Scriitorul din
provincie îşi cunoaşte colegii, cei din Braşov îi cunosc pe cei
de la Focşani, Iaşi, Cluj. Bucureştenii nici măcar pe ei nu
se cunosc, darmite să cunoască ce se întâmplă în provincie. Avea dreptate Irina Petraş, într-o scriere a
sa, zicând că ora exactă în literatură nu se mai dă la Bucureşti.”
„- Cum este literatura de astăzi?”, îl
mai întreabă reporterul. Acesta răspunde:
„- Este mult mai interesantă decât
ne-o arată critica literară, bruma de critică literară care
a mai rămas. Cred că literatura română de astăzi este un
fenomen foarte viu, mai cu seama în provincie. Capitala a atras ca un magnet,
întotdeauna. Gândiţi-va că şi Clujul, o forţă
culturală şi o citadelă culturală, a pierdut oameni mari
atraşi de Bucureşti: Buzura, D.R. Popescu, Blandiana, Ioan
Alexandru, mulţi, mulţi. Dar, Bucureştiul
nu a produs la rândul lui foarte multe valori. A pus în lumină, e drept,
unele valori asimilate, aduse, atrase. De la o vreme, se întâmpla ceea ce
revista Astra preconiza, şi e bine ca a gândit aşa, demetropolizarea culturii. Ne-am folosit de o anume
lozincă a timpului, care cerea ca toate regiunile ţării sa se
dezvolte armonios. Am constatat că nu există în provincie reviste
literare, edituri, câmp de manifestare pentru literatură, pentru
cultură şi ne zbăteam pentru aşa ceva. După
revoluţie, au apărut puzderie de edituri, mii de edituri şi unii
spun că nu e bine. Eu cred ca e bine, chiar dacă ajungem uneori
să nu ne mai vedem de cât de multe cărţi apar. Timpul va cerne.
Viata literară nu e alcătuită numai din corifei, ea este ca un
ecosistem.”
Iată
de ce împlinirea a o sută de numere, ale revistei „Oglinda literară”,
mă îndeamnă la un moment solemn.
Este
momentul asocierii acestui număr cu o sută de seminţe
sănătoase puse în pământul nostru românesc atât de roditor.
Să
fie într-un ceas bun şi să ne-ajute Dumnezeu să rodească
şi în anii care vor veni!
Prof. Nicolae N. Tomoniu, editor-delegat ARP, manager Semănătorul
Tismana, februarie 2010
***
Propuneri si contacte : editura.online@gmail.com
Situl aparţine ARP -
ASOCIAŢIA ROMÂNĂ PENTRU PATRIMONIU