POEME LA CUMPĂNA CERULUI
OLGA ALEXANDRA DIACONU – „Zbor de dragoste târzie” Scrisori înflorite, Poezii, Editura Semănătorul, 2008
„ Zbor de dragoste
târzie” – un titlu edificator – reprezentând aspiraţia omului spre
Înalt, aspiraţie care, numai prin Dragoste se poate înfăptui.
Subtitlul: Scrisori înflorite aduce şi el o adiere de parfum
discret şi vivificator, deşi nu este în sintonie cu dragostea
târzie, ori, poate, tocmai în credinţa că dragostea poate înflori
la orice vârstă.
Se pare că zbuciumul
lăuntric din volumele anterioare ale Olgăi Alexandra Diaconu: Ochiul
de veghe, Dreptul la nemurire, Lumina de pe Munte, Năstrapa
nevăzută) s-a domolit şi, în fine, Liniştea a pus
stăpânire pe suflet. Şi în titlurile volumelor de mai sus
răzbate aspiraţia către sublimitatea divină, care se
produce pe Treptele Luminii Taborice, până la cufundarea în alb,
învăluirea în „năstrapa nevăzută”.
Poeta nu-şi mai
revendică victoria în lupta cu Timpul, cu vremelnicia, cu nemurirea,
nici măcar cu inerţia, ci lasă apele calme ale Luminii să o
invadeze blând şi definitiv. Această scufundare în alb e
benefică, e stenică, e mântuitoare.
Predomină, în
această nouă selecţie, Pacea şi Înţelepciunea
dobândite şi izvorâte din credinţă. Aspiraţia către
Lumină: „Un văl tandru de lumină/
Mă-nfăşoară şi mă-nchină” – („Năstrapa
nevăzută”) – o conduce pe autoare la înălţimea Crucii
de unde poate contempla viaţa lumii, spectacolul terestru, dar
şi pe cel înconjurător, al înălţimilor la care speră
să ajungă.
Poeta îşi gradează
emoţiile iar însuşirea condiţiei sale de creatură din
poemul ce deschide ciclul, „Sunt Eva şi mănânc un măr” ne
conduce cu gândul la primele pagini din Geneză, la rostul omului
creat care, fără iubire nu poate fi întreg. Doar dragostea îl întregeşte
şi-l edifică.
Trebuie spus de la bun
început, că Olga Alexandra Diaconu manifestă mare dexteritate în
alcătuirea versului liber. Nu însă şi în cel clasic, unde
există unele ezitări prozodice, ruperi de ritm şi de măsură
care nu impietează, cu toate acestea, mesajul poetic.
„Sunt doar
deschidere/şi-o lumină tresaltă în mine/semn pentru drum” –
afirmă poeta în poemul „Azi, un strigăt neauzit”. Şi
continuă:
„Am sufletul
transparent/ de iubire/ şi păsările se rotesc/ atât de sus,
/parc-ar scrie cu aripile/gând înflorit spre tine dus// Simt un avânt de
sevă/ în mine,/ devin copac,/nici rădăcina nu se mai ţine
–/ vreau să m-apleci/ peste margine/ şi-n noaptea asta,/ chiar
fără tine,/tot am să ard.” („Azi, un strigăt neauzit”).
Renaşterea ciclică
a naturii înseamnă pentru poetă şi o renaştere
spirituală şi, odată cu înflorirea caisului, se produce şi
reînflorirea speranţei şi a iubirii în suflet:
„şi-acuma simt
un zvâcnet/ ancestral/ de parc-aş fi pătrunsă de iubire// Sunt
creangă înflorită/ în ascuns/ şi mâna în neştire/ îţi
mângâie/ conturul străveziu / şi luminat” („Azi am văzut primul
pom înflorit”).
Deşi declară
nonşalant: „Sunt primăvară ajunsă-n toamna
vieţii”, poeta nu se sfieşte să mărturisească: „Dă
buzna viaţa-n mine de o vreme” şi, pe nebănuite,
„Păşesc pe stradă/ şi nu ştiu/ în taină/ cine îmi
leagănă lin paşii/ şi cine mi-i repede-n graba zilei”
(„Dă buzna viaţa-n mine de o vreme”).
Impetuos, aşa cum vin
unele trăiri amânate nepermis de mult, poeta simte cum munţi de
iubire se caţără pe sufletul său : „Astăzi/ pe
frunte mi-am pus/ o coroană ascunsă –/de zboruri albastre de
păsări/ mă las pătrunsă// Nici nu mai ştiu/ cum e
mersul pe stradă,/ parcă plutesc/ şi-am auzit/ că toţi
vor să vadă/ cum înfloresc”(„Se caţără munţii pe
sufletul meu”).
Şoaptele aceste iubiri
binecuvântate, sunt adiere de Duh Sfânt care, abia atinge făptura,
astfel încât, şi depărtarea devine apropiere tainică: „Blândă
binecuvântare/ depărtarea ta,/ mai apropiată decât/ dacă m-ai
ţine de mână”, („Îţi simt depărtarea”).
Percepută astfel,
iubirea capătă dimensiuni cosmice. În macro univers, sufletele
hălăduiesc libere şi nu le ajunge cerul ca să se
cuprindă într-un iureş nemaivăzut: „Nu cred că mi-ajunge
Pământul/ nici Cerul/ să te cuprind/
şi-atunci/ te-nchid în sufletul meu/ te fac prizonierul/ ce piere
iubind” („Nu cred că-mi ajunge pământul”).
Dar cine poate pătrunde
cu adevărat, dimensiunea cosmică a sufletului omenesc?
La graniţa dintre
luciditate şi starea onirică, unde pătrunzi, aşa cum ai
zbura peste suprafaţa pământului, poeta găseşte
soluţia : „Mă fac subţire/ străvezie/ şi plutesc,/
pătrund în vis/ cum aş pătrunde-n moarte/ şi sunt mai
trează/ ca-n lumina zilei/ şi-n clipă-aduc/ departele,
aproape” („Simt cum mă cuprinde Pacea”).
Starea de vis îi este
propice autoarei, pentru că: „în vis/ e totul adevăr” („Simt
cum mă cuprinde Pacea”).
Şi, în această
stare, poeta poate spune cu deplin temei: „O armonie devin/ când, de tine
sorbită,/ mi-e sufletul plin/ Ca-ntr-o simfonie/ mă las
pătrunsă/ mereu de-o melodie/ tot mai ascunsă” („O armonie
devin”).
Deşi aceste stări
sunt genuine, există o stereotipie de limbaj, anumite şabloane
şi locuri comune de care autoarea trebuie să se ferească.
Ideea conducătoare este
aspiraţia spre Cer, spre sublim, trăirea pe alte coordonate,
accesibile doar aleşilor. O sinceritate aproape înduioşătoare
şi dorinţa expresă de a împărtăşi din
trăirile sale de acum, sunt coordonatele urmărite de autoare în
demersul său poetic.
Uneori, uimită de atâta
putere de trăire, poeta parcă ar dori să strângă tezaurul
şi să-l păstreze pentru persoana destinată. „Atâta har
ceresc/ mi se revarsă/ în suflet/ când prin clipe te-ntâlnesc/ că nu
mă-ncape/ infinitul spaţiu/ cu-adânci primordii/ să ţi-l
dăruiesc” („Atâta har ceresc”).
Iată ce frumos şi
îndrăzneţ gând şi năzuinţă: „Viaţa mi-o
spăl cu Dumnezeu”:„Apa mă mângâie/ când m-atinge/ viaţa să
mi-o spăl cu Dumnezeu”(„Chipul tău”).
La această stare de
graţie, participă toate elementele naturii. Nu e de mirare,
aşadar, că autoarea îşi caută cerul în sine şi,
adeseori, simte că îl poartă în suflet, oglindit în lumina ochilor
persoanei iubite. „Atâta vrăjită putere/ poţi să
ascunzi/ doar cu lumina din ochi/ când mă pătrunzi!// Nici nu
ştiam/ că port în mine cerul/ cu toate lumile” (Nu ştiam că
port în mine cerul”).
Mai mult decât atât, poeta
vrea să-şi conducă iubitul în „Cerul de purpură”,
acolo unde poezia „are tronul regal”. Acolo, ea îl asigură că:
„Vei lăsa poezia să curgă/cu fiecare cuvânt” („Ca omul din
vis).
Purtătoarea unui tezaur
de imaginaţie transpusă-n cuvinte, ea joacă aici rolul de
însoţitoare pe căile cosmice, dar şi ademenitoare, precum nimfa
Circe, pe tărâmuri greu accesibile.
Este ciudat faptul că,
poeta, ajunsă la intensitatea iubirii de acum, dovedeşte o
înţelepciune nesperată care o ajută să treacă şi
prin momentele mai neguroase. Astfel încât, chiar dacă: „Azi cerul nu-i
albastru,/ dar am soare-n suflet/ numai cât mă gândesc că
exişti// Nici hainele nu le mai simt pe mine,/ nici copacii nu mai sunt
trişti/ Trupul se-nalţă şi mă mir/ că
tălpile se mai ating de pământ// Sunt numai trăire,
depărtată de gând” („Azi cerul nu-i albastru”).
Aproape stăpân pe
univers te face iubirea, astfel că: „tot universul intră-n
mine
şi la picioare
mi se culcă// O muzică nebănuită/ trezeşte-n mine
glasul tău –/ îţi simt toată fiinţa-n voce/ cum
cântă-ascuns, ca un Orfeu” („Nu pot să-ţi spun”).
Toate acestea trezesc
ritmuri cosmice, demult adormite şi sufletul rezonează pe
măsură: „S-au trezit ritmuri cosmice/ în mine/ ce erau
adormite de demult/ şi mă ţin trează/ cu a lor
beţie/ cu Holderlin de mână/ în tumult” („S-au trezit ritmuri
cosmice”).
Este cel puţin lucru de
mirare că iubirea are, pentru Olga Alexandra Diaconu doar o singură
dimensiune: aceea a fericirii şi a împlinirii. Însă, ştim
că iubirea îmbracă cele mai neaşteptate nuanţe şi
aspecte, un întreg cortegiu de suferinţe şi îndoieli, de
trădări şi de tristeţi şi dezamăgiri. Iubirea nu
poate fi întreagă decât doar cu aceste ingrediente, nelipsite din
substanţa ei inefabilă. Poeta are curajul să spună
că poate supune spaţiul şi timpul, într-un arc voltaic iscat de
acest nobil sentiment: „Simţirea mea/ un arc e peste timp/
şi peste spaţiul/ ce nu se supune/ dorinţei mele / de-a ne
regăsi/ şi într-un punct să poată/ să ne-adune”(„Am
vrut”).
Un foarte frumos poem de
iubire în care pământescul se împleteşte armonios cu cerescul este :
„Doamne, cum îmi tremură sufletul!” şi o redăm aici
integral pentru frumuseţea ei: „Doamne, cum îmi tremură
sufletul! -/ suntem ca două seminţe/ care-ncolţesc/
vârându-şi aripile/ una în alta/ de-atâta avânt// Doamne, ninge
polen/ de Duh Sfânt/ peste frunţile noastre/ să ne fim unul altuia
cuib,/ fă-ne din suflete sfori/ tot mai albastre//Aşa,
căţăraţi/ pe sârmele telegrafului Tău/ vom
deveni transparenţi/ să-ţi poţi oglindi chipul de
Dumnezeu”.
Se pare că Olgăi
Alexandra Diaconu iubirea îi este de ajuns ca să trăiască
şi nu mai cere nimic altceva, pentru că, firesc, din iubire decurg
toate: „Dacă numai iubirea ar fi/ să ne legene,/ ar creşte
spicele/ singure-n câmp -/ le-ar uda păsări/ cu boabe de
rouă/ rotite de vânt// Dacă numai iubirea /ar fi să ne legene,/
pleava ar zbura singură / deasupra spicelor/ şi-am simţi
cai/ cum se supun bicelor/ pe sub veşmânt// Dacă numai iubirea
ţi-ar lumina chipul,/ nici n-ai mai fi –/ ai fi un nor/ alb de
lumină/ printre stihii.” („Dacă numai iubirea”.
Poeta este privilegiată
şi hăruită pentru că ea vede „vulturi de lumină” zburând
în Înalturi , care o cheamă şi o îndeamnă la zbor („Am
văzut iar vultur de lumină”).
Iată de ce, ea poate
spune cu deplin temei: „Sunt doar o lumină/ doar avânt -/
port numai
veşmântul de iubire/ şi sunt legănare de pământ”
(„Creştetul mi s-a golit de gânduri”).
În aceste circumstanţe
neobişnuite, nu e de mirare că autoarea spune: „Sunt o ardere de
foc nestins –/ caier albăstrui şi suitor –/ şi mă
mistuie un dor aprins/ de-a mă arde-n caier, ca fuior.” („Nu mai vreau
să ştiu cât este ora”).
Iar altundeva: „Sunt
numai un vis –/ lumea se tot pierde-n jurul meu/ Nici nu vreau aproape să
îmi fii,/ stai departe/ ca să-mi fii ecou.” („Nu vreau să
ştiu”).
Iubirea o învăluie ca
pe un cocon şi o protejează până la prefacerea în floare de
lumină multicoloră. Însă, uneori, cad peste umeri nori grei
şi cerul se întunecă. Atunci, spune poeta în poezia cu acelaşi
titlu: „Azi îmi plânge Dumnezeu în palmă”.
Această stare nu
ţine însă multă vreme, pentru că: „Niciodată
târziul nu-i prea târziu,/ nu, niciodată/ nu ne vom pierde/ unul de altul
–/ zarea e liberă/ pentru cei ce-s sortiţi/să
se-mprejmuie” („Răstălmăcind adormitele-mi zodii”).
Uneori, discursul poetic
este esenţializat într-o respirare de gând, în spirit de haiku:
„Trează/ de iubire,/ ţin frâiele bolţii/ cu inima” („Am pierdut
din minte scrisoare”).
Faţă de textele
descriptive, într-un limbaj despodobit de mijloace artistice fără
rafinamente de limbaj, aceste respirări sunt benefice.
Dincolo de unele
stângăcii stilistice şi nedelicateţi de limbaj, aşa
înţelege Olga Alexandra să-şi cânte, să-şi strige,
să-şi trăiască iubirea-n Cuvânt, sperând în felul acesta
să o înveşnicească.
O poetă care-şi
încearcă lira pe două strune: Dumnezeu şi iubirea. De fapt, pe
una singură, pentru că Dumnezeu este Iubire.
Iubirea care
iluminează, înalţă, susţine aripile, cheamă,
zideşte, apără, mântuieşte.
O astfel de iubire,
eliberată de patimi şi de voluptăţi, aşează pe
frunte o aură distinctă, şi aici pe pământ, face viaţa
cât de cât suportabilă.
Iubirii îi sunt închinate
aceste versuri frumoase, binecuvântate de har, stenice.
Calitatea morală a
demersului său liric, emoţia estetică, realizarea
artistică, dăruirea şi râvna de a ne aduce sub ochi şi în
suflet, un bucheţel de scrisori înflorite, care pot fi
oferite oricui, sunt meritorii şi trebuie receptate ca atare.
CEZARINA ADAMESCU
Galaţi, 20 februarie
2010
***
Propuneri si contacte : editura.online@gmail.com
Situl aparţine ARP -
ASOCIAŢIA ROMÂNĂ PENTRU PATRIMONIU