OLGA
ALEXANDRA DIACONU - IUBIREA –
FLOARE DE COLŢ CARE DEVORĂ
- Despre
cărţile de poezii ale Cezarinei Adamescu – de la
Semănătorul -
Preocupată deopotrivă de propria-i creaţie, ca şi de
creaţiile colegilor din breasla scriitoricească sau din alte domenii
ale artei, scriitoarea Cezarina Adamescu este un observator atent al artei
contemporane şi actuale, după cum reiese din câteva titluri
apărute
Tema dominantă a volumelor de poezii lirice,
publicate
Volumul De când te-aştept au înflorit magnolii
este un volum al aşteptării iubirii, iubirea fiind tot ce e mai
preţios în viaţa terestră, un volum al identificării
iubirii cu lumina, ca purificatoare de suflete; de aceea, cei care iubesc par
să fie dăruiţi cu o aură sacră. Când aura este ameninţată
să dispară, poeta este cea care are rolul de a-şi avertiza
iubitul prin mustrări uşoare, invitându-l să se reîntoarcă
în hora stihială, armonizatoare de suflete. Exemplele ar putea fi
nenumărate, dar ne mulţumim să dăm doar câteva: ,,Un suflet
jinduit de armonie / În căutarea altui suflet sfânt / ar fi în stare, dând
pe veresie / să-şi vândă chiar şi palma de pământ”;
iubirea e identică luminii: ,,Revarsă, tu, un strop de armonie /
măcar o dată vino în amurg, / şi adu-mi un potir cu apă vie
/ să stingi în ea lumina-n care curg. / /Aştept de-o
viaţă-ntreagă să mă-mbie / un suflet jinduit de
armonie”. ( Un suflet jinduit de armonie ). Aşteptarea apariţiei
sentimentului de iubire nu rămâne fără răsplată, dar
răsplata e condiţionată de sinceritate şi de iubire
neîntreruptă: ,,Prietene, aşteptările sunt demne / dar
merită răsplata însutit: / rămâne-vor mirările solemne /
că n-ai iubit de-ajuns, că n-am iubit”. ( Prietene,
aşteptările sunt demne ); ,,Aruncă-n flăcări vorbele
deşarte / aruncă-ţi şi nuiaua-n hău adânc /
Păşeşte drept cum ai păşi-ntr-o carte / cu patimile
strânse la oblânc...”. Sufletul e pasărea din piept: „Ascultă-ţi
pasărea în piept cum bate/ în căutarea veşnică de rost /
întors târziu de pe cărări deşarte / nimic nu o să ţi
se pară-anost”. ( Aruncă-n flăcări vorbele deşarte ).
Viaţa însăşi e furată de trecerea timpului, de aceea apare
mustrarea dulce a poetei: ,,Retras într-o tăcere adumbrită / refuzi
zburarea clipei solitare / iar firul de nisip cernut prin sită / devine o
clepsidră mustrătoare”. ( Retras într-o tăcere adumbrită ).
Poeta nu se poate opri să-şi exprime dezamăgirea când îndemnul
ei nu are răsunet în sufletul celui care-i este parte a doimii, a
perfecţiunii: ,,Şi nici o- mbrăţişare nu mai ştiu
/ în stare să-mi alunge întomnarea / mi-e teamă să nu lunec în
pustiu / subit se cască-n mine înserarea” ; // ,,Slujind
tăcerii-atâtea năzuiri / s-au prefăcut în mute tânguiri”. (
Atâtea năzuiri slujind tăcerii ) ; „Nimic nu mai era la fel în noi /
ne împărţeam cărările-n răscruci / ne risipeam mereu
din doi în doi / ducând pe umeri câte două cruci”. ( Nimic nu mai era la
fel în noi ). Viaţa fără iubire e un gol imens: ,,Un gol imens
de dincolo de lume/ de neumplut cu altceva, iubite, / îmi stăruie în
clipele anume / când nu eşti lângă genele-mi uimite”. ( Un gol imens
de dincolo de lume ). Iubirea e doar fum, pentru că nu dăinuie: Un
gol imens de dincolo de lume / mă face să-nţeleg: iubirea fum e
...” ( Un gol imens de dincolo de lume ).
Totuşi, din când în când, mai apar momente de
iubire împlinită sau de speranţa într-o iubire care va veni. Iubirea
împlinită e o ,,primăvară crudă, o integrare cosmică:
,,Demult aştept o primăvară crudă / C-un soare unic
străbătând genune/ În care să-ţi ghicesc privirea udă
/ În tainica privire-a blândei lune”. ( Un gol imens de dincolo de lume ).
Speranţa rămâne chiar când sufletul e pustiit de lipsa iubirii:
,,Mă bântuie pustietăţi agreste / dar urlu din rărunchi: Va
fi şi este!” ( Mă bântuie pustietăţi agreste ). Iubirea
aduce pace sufletului, pentru că e de sorginte sacră: „E-un dans de
suflete înlănţuite / în aprigă şi tandră
încleştare / tu vino-n calea inimii, iubite, / şi-ascultă a
Cântărilor Cântare” ( Sărută florile înrourate ). Dăruirea
prin iubire nu poate fi în niciun caz o pierdere: „Nu pierzi nimic iubirea
dacă-mi dărui / Prin vremi bicisnice creând o punte /
Icoană-aşeaz-o-n suflet. Dacă stărui / Tu poţi să
clatini ori să muţi un munte”. ( Nu pierzi nimic iubirea dacă-mi
dărui...). Iubirea nu trebuie explicată, cercetată, ci doar
trăită: „Nu căuta să-i afli înţelesul, / Doar nu
cunoaşte înţeles iubirea”. ( Nu pierzi nimic, iubirea dacă-mi
dărui ) Iubirea e şi o modalitate de cunoaştere a celuilalt, dar
şi a sinelui: „Te ştiu acum până-n adânc de tine / Şi orice
fibră eu ţi-o recunosc / Mi-eşti aerul, pământul ce mă
ţine, / Îmi răscoleşti miresmele de mosc”. ( Te ştiu acum
până-n adânc de tine ).
Dezamăgirea reapare şi poeta devine ,,un
Manole fără Ană”: ,,Eram Manole fără Ană / Zidit
în mânăstire ca-ntr-o rană” ( Mă aurea iubirea diafană ).
Salvarea de la hăul în care o prăbuşeşte lipsa de iubire e
trăirea iubirii doar în amintire sau aplecarea întru iubirea mistică:
„Mi-e vie amintirea tinereţii / Şi mă cuminec iar cu vinul
vieţii”. ( Şi mă cuminec iar cu vinul vieţii ). Poeta nu se
gândeşte doar la sufletul ei, ci şi la cel al iubitului,
ameninţat de o moarte spirituală: „Şi-ajungi curând, curând
Fiind totuşi, ,,primăvara firii”,
iubirea apare pe neaşteptate, chiar şi când sufletul poetei se crede
întomnat: ,,Ca-n sanctuar intratat-am în primăvara firii / Eram în
toamnă-atuncea, mă pregăteam de-odihnă, / Când am
simţit cuţitul cel dulce al iubirii / Şi mi-am pierdut
răgazul şi azima de tihnă”. ( Ca-n sanctuar intrat-am în
primăvara firii ). Aducătoare de nelinişte, iubirea redevine
iluzie, nălucire: ,,Dar cum să pun eu stavili şi gratii
nălucirii / Ca-n sanctuar intrat-am în primăvara firii.”. (Ca-n
sanctuar intrat-am în primăvara firii ).
Scrisul apare ca mijloc de eliberare din durere, cu
efect cathartic, mântuitor: ,,Iar literele-n pas de menuet / se
leagănă cerând să fie scrise / /Păreau nişte
bobiţe de rozar / Gătindu-se de sfânta rugăciune”. ( Ţi-am
scris aseară ultimul sonet ). Idealizat, iubitul e ,,izvorul meu de
taină”, pulsarea lui caldă, „un cântec în câmpie”. Iubirea scoate
sufletul din durată, de aceea, poposirea în timp e ,,ca-n
nesfârşire”. Chiar când este voluptuoasă, iubirea se purifică
prin durere: „Ca-n cornul abundenţei vii în mine / mireasmă, miez
şi-ntru sămânţă nouă / răsai şi creşti
în apele-mi veline / ca în pământ virgin udat de rouă”. ( Ca-n cornul
abundenţei vii în mine ). Durerea pregăteşte purificarea ce duce
la luminare, la aurire sacră: „Mi-e pielea şi ţi-e pielea luminoasă
/ şi vorbe albe se rostesc în vid”; iubitului îi spune: ,,O stea în
colţul gurii îţi mijea / Şi raza ei te-ncununa cu laur”.(
Obrazul aţipit îmi tresărea ). Iubirea e un zbor, chiar dacă sau
tocmai pentru că te dăruieşti celuilalt şi chiar dacă
e trecătoare: „În mâna ta-s o mică zburătoare / Cu sufletul din
suflet, zbor de viaţă. / Tu n-ai ştiut că mâna goală
doare / Şi ce rămâne dintr-un zbor e-o aţă? . ( În mâna
ta-s o mică zburătoare ).
Poeta e o veşnică îndrăgostită
care simte iubirea ,,la cea dintâi atingere de-arcuş”, iubirea ,,e o
apă ce nici focul n-o mai stinge”, chiar dacă adesea armonia nu mai
are loc. Am rezonat din fibrele viorii, / Dar în deşert se-nvârte roata
morii”.( La cea dintâi atingere de-arcuş ). În ciuda unor pasagere
neînţelegeri, iubirea continuă să triumfe: „Eşti iar aici
şi cine te va smulge? / Din mine împlântat ca-ntr-un genom?”. ( Eşti
iar aici şi cine te va smulge? ). Triumful se datorează tocmai
formării acestui genom, ca simbol al contopirii, al unificării prin
iubire. Datorită acestei unificări, iubirea e văzută ca o a
doua naştere în care iubiţii au „o limbă a gesturilor”: „Să
mor, să dorm pe gura gurii tale / Într-o iubire amarnică de
fată, / Şi-apoi ca în acorduri triumfale / Să simt cumva că
mă mai nasc o dată”. ( Să mor, să dorm pe gura gurii tale
); „Doar pentru noi voi inventa o altă limbă / Limbajul ce
musteşte-a mângâiere / Acela doar ce sufletele-nnimbă / Compus din
braţe pline de tăcere”. ( Doar pentru noi voi inventa o limbă ).
Deşi iubirea e o ,,continuă mirare”
şi o ,,ancorare cosmică, o a doua naştere”, tot iubirea pentru
Divinitate e mai puternică, pentru că e salvatoare, scoate omul din
tărâmul iubirii trecătoare: ,,Nu sunt nici ploi destul dogoarea
să-mi aline / Când strig surpată-n gânduri departele din mine” ( Când
strig surpată-n gânduri, departele din mine ) ; ,,Aripă, du-mă
încotro, mă zboară, / spre cât
Poeta îşi recunoaşte, într-un final,
aplecarea spre vis, spre iubirea idealizată: „Într-o profundă
idealitate / Se zbate duhu-n versuri să se-ntrupe / Mă surp,
mă-nalţ în irealitate / Nici lutul nu mai poate să-l astupe”. (
Ca pe-un pământ setos se-aşterne cântul ). Ea renunţă cu
regret la iubirea pentru geamănul în iubire, pentru că mai avea ceva
de oferit: „Şi-apoi cum în mormântul de zăpadă / Un albatros
rănit e prăbuşit / Îmi lepăd sânge, piele şi
obadă / Şi plec când mai aveam de oferit”. ( Din prăbuşire-n
altă prăbuşire ). Se mulţumeşte să considere
durerea din iubire o cale spre mântuire, neavând alternativă: „Din
prăbuşire-n altă prăbuşire / Eu urc Iisus
Cum chiar poeta recunoaşte, ea a dorit
să-şi lămurească misterul iubirii în diferite forme
poetice: „Sonete, madrigale şi rondeluri / Distihuri, monostihuri şi
terţine / Îmi caut iubirea în diverse feluri / Sperând că-n ele te-oi
afla pe tine”. ( Sonete, madrigale şi rondeluri ). Dacă
altădată ea era magica Circe, iar el tulburătorul Ulise,
devenind conştientă de relativitatea sentimentului de iubire, ajunge
să se confunde cu antica Euridice, ce nu poate fi privită decât de la
distanţă: „Mi-e inima flămândă de iubitul / Iubirea
noastră reînvie mitul”. ( Mi-e inima-n tristeţi ispăşitoare
).
Volumul intitulat Sculpturi pe o boabă de orez,
cu subtitlul Panseuri lirice, poeme într-un vers, terţine, conţine
idei şi trăiri sublimate, esenţializate, întâlnite şi în
celelalte volume de poezii. Vom da mai multe exemple, spre ilustrare: „Ca
firele de nisip, în albie vrând să m-adun, mă-nrisip...” ; „Precum
fumul – fără de drum îmi e drumul...”; „Fir calomfir, înmiresm
candeli de mir”; „Până albesc, geme de vânt, carcera inimii mele ...”;
„Fluier de vânt – viaţa , fără Cuvânt...”; „Tot în rotund,
rotundul se-nnoglindă...”; „Iubirea Ta – oglinda crucii mele...”; „E viaţa
mai presus de fire şi moartea-i marea regăsire...”; „Unicul sens spre
necreat trece prin răni de lumină...”; „Nu sunt decât un ciob de
cuvânt înmormântat în Lumină”; „De spasmele clipei râde în hohot
eternitatea”; „Fiecare celulă onirică se desface la infinit în
cristale somnoroase, devenind ninsoare poetică...”; „Mâinile mele curgând
una spre ţărâna – ţărână, cealaltă atingând
Infinitul...”; „La îndemâna oricui sufletul meu, merinde pentru duminici”;
„Aştept rotunjimea să-i pot măsura deopotrivă prihana
şi puritatea...”; „Ecoul picăturii de linişte în apele mele
lăuntrice ...”; „Născută aici pe pământ, lacomă de cer
sunt”; „Ca dintr-un somn de copil cobor din cuvinte”; „La temelie cu Duh de
iubire durează-mi în suflet o mânăstire”; „Suspendat de o scară
la jumătatea drumului dintre om şi divinitate ies din
fiinţă ca dintr-o carcere”;. ‚Moartea aceasta e o întoarcere...”;
„Îmi iau poezia chezaşă şi-o trag peste trup ca o
cămaşă’; ‚Jertfa ta de pe altare – aerul de respirare”; „Mă
devoră iubirea, această floare de colţ carnivoră”.
Deşi sufletul poetei e „ca un pământ fertil care înfloreşte”
lumea poate exista şi fără prezenţa ei: „Iată ce sunt,
pământ de cuvânt, argilă umilă, bună de plămâdit,
pământ înflorit...”; „Desigur că lumea există şi
fără ca tu s-o alcătui...”.
În volumul O nuntă de cuvinte, cu subtitlul 111
sonete neînchipuite, apar aceleaşi trăiri şi aceleaşi idei
care, de fapt, sunt veşnice în lirica lumii. Apare, ca un leit – motiv,
dorinţa de dăruire: ,,Din tot ce am, nimic nu-mi aparţine /
Nimic al meu din tot ce-agonisesc / Clădesc, clădesc doar pe
străvechi ruine / Şi cu un gest apoi le năruiesc // În
viaţă doar iubirea ta mă ţine / Ţi-mpart monada
sufletului meu / Din tot ce am, nimic nu-mi aparţine / Clădesc doar
pe nisip şi pe ruine” (Din tot ce am, nimic nu-mi aparţine );
„Legaţi suntem ca de un fir de plâns / De funie cum este strâns legat / Un
mort frumos şi binecuvântat / De avuţia ce-n secret am strâns...”. (
Ţi-e respirarea în căuşul gurii ). Existenţa fără
iubire pustieşte sufletul: „Pe valurile-n flăcări
pescăruşii / Îşi ard aripile-ntr-un ţipăt trist /
Şi nu e nimeni azi în dreptul uşii / Să îmi aducă-aminte
că exist”. ( Vezi tu, mai mult ne-a răstignit ispita ). Iubirea e eliberatoare
de angoasă: ,,Precum un arbor mic – busai / Sădit în glastra mea
de-acasă / Rămâi pe când din vis tresai / Să mă elibrerezi
de-angoasă”. ( În lutul obrintit de-acasă). Iubirea neîmplinită
e ca mugurii care nu mai ajung să înflorească: „Şi ce culori ar
zămisli, ce rod! / Ce gusturi şi arome-mbietoare! / De n-ar porni în
nevoit exod / Cu mult - nainte de a da în floare”. Iubirea e un sentiment care
întreţine tinereţea sufletească: ,,Psalmodiind a muzicilor
chiasmă / Să mergem să sorbim din vinul vieţii / Ca pururi
adierea tinereţii / S-o resimţim în oase şi în plasmă”. (
În duhul frumuseţilor divine ) Trăind cu nostalgia
purităţii, poeta se înalţă spre lumina infinită, spre
increat: „Aşa voiam, prin lume cristofor / Să umblu cu lumina
increată / Dar pasul imperfect cum să-l măsor / Cu infinitul cel
fără de pată?” ( Precum ciulinu-mpins de vântul sorţii ).
Iubirea din sufletul poetei are sacralitatea unei catedrale, dăruirea
continuă o întregeşte: „O catedrală pare dărâmată de
viitura nopţii cea cumplită / Rămân în Logos pururi
atârnată / Întreagă mi-e fiinţa împărţită”. (
Doar împărţindu-mă rămân întreagă ). Iubirea apare nu
doar ca întregire, ci şi ca mântuire: „Şi rodul întrupării din
doime / Pe cât de dulce şi ameţitor / Păcat de-i, nu-l va
ştie nime / Că-i leac de boală şi mântutor”. ( Iubind ne-or
astupa pe rând troiene ). Creaţia e o sursă de inspiraţie
divină: ,,Slujbaşi suntem luminii deopotrivă / Ne facem un
condei în vârf de stea / Şi chiar de-s gândurile în derivă / Pe
suflete se-aşterne blânda nea” ). ( Ne întrudim să prea cinstim
cuvântul ).
Meditând la sensul existenţei umane, poeta
e convinsă că mântuirea sufletului trebuie să aibă loc în
timpul vieţii, iubirea ducând
OLGA ALEXANDRA DIACONU
***
Propuneri si contacte : editura.online@gmail.com
Situl aparţine ARP -
ASOCIAŢIA ROMÂNĂ PENTRU PATRIMONIU