FERESTRE SPRE CER: OAMENI SFINŢI, LĂCAŞURI SFINTE
Prof. NICOLAE N. TOMONIU, SFÂNTUL NICODIM DE LA TISMANA, Vol.
I-III. Noi cercetări privind
biografia primului arhimandrit al sfintei mânăstiri Tismana, SEMĂNĂTORUL,
Editura online, mai 2010
Însuşi autorul
acestui amplu şi pertinent studiu afirmă că: „Pentru cel care pleacă în actul
temerar de a cerceta în amănunt istoricul mânăstirii Tismana şi
al întemeietorilor ei, drumul nu are sfârşit. După ani de studiu,
poţi găsi oricând un indiciu că ce ai scris până aici nu
este complet.”
Mănăstirea Tismana se constituie timp de secole în „port drapelul ortodoxiei noastre” –
specifică autorul studiului.
Încă de la primele pagini, intri într-o lume
nebănuită, plină de taine, pe care, cu mijloace omeneşti, ai
dori să le afli pentru că te fascinează şi-ţi
suscită admiraţia şi curiozitatea în egală
măsură. Lumea lăcaşurilor sfinte i-a atras întotdeauna, nu
numai pe credincioşii fervenţi, dar şi pe cei de duminică,
dornici să-şi aprofundeze credinţa şi să trăiască pe viu exprienţele spirituale pe care
monahii le numesc fapte comune izvorâte din Milostivirea Divină. E un loc
al dialogului cu divinitatea, dar şi o adâncire în tine însuţi, în
intimitatea sufletească unde nu au acces decât preoţii,
îndeobşte. Sufletul e un teritoriu necercetat suficient şi oricât ar
săpa cineva, cu greu se deschide fereastra.
O astfel de fereastră doreşte să
deschidă prof. Nicolae N. Tomoniu şi ne lasă a privi prin ea,
dincolo, unde ca să putem pătrunde este necesar să avem o
inimă şi un gând curate, să fim săraci în spirit şi
săraci cu inima, blânzi, necârtitori şi mai ales, iubitori de semeni
şi făcători de pace.
Presupunând că am îndeplinit aceste condiţii,
nu ne rămâne decât să aşteptăm să treacă harul
prin dreptul nostru.
Prof. Nicolae Tomoniu ne relatează istoria
mănăstirii şi a celui dintâi arhimandrit care a slujit aici.
Multe şi importante ispisoace atestă faptul că mînăstirea „îşi legitima stăpânirea asupra
întinselor sale domenii din Muntenia, de peste munţi, dar şi de peste
Dunăre” – hrisoave, cele mai multe pierdute, la fel ca şi
odoarele sfinte ale mănăstirii şi aidoma moaştelor
sfântului Nicodim, distruse în timpul luptelor dintre turci şi austrieci.
În secolele trecute, Tismana a devenit un important centru de pelerinaj
care aduna creştinii din ţară şi din ţările
megieşe, astfel încât a strâns şi tezaurizat comori de preţ
aduse de pioşii care veneau aici şi depuneau ex-voto-uri pentru
ispăşirea păcatelor.
Pe scara gravităţii păcatelor, la porunca
„Să nu furi” – există mai multe trepte: a fura din casă, din familie, fura din avutul public, a fura de la o
persoană necunoscută ş.a. Dar, cel mai greu păcat de furt
este cel din lăcaşurile sfinte, din biserici, mănăstiri,
capele, cimitire, ori de la oamenii care slujesc sfintele altare. Nu e de
mirare, aşadar, că acest abominabil furt este cel mai condamnabil,
atât de autoritatea civilă, cât şi de autoritatea dumnezeiască,
căreia i se aduce o gravă ofensă şi o profanare fără
precedent. Biserica e cu mult mai mult decât casa; Dumnezeu şi sfinţii sunt mai mult
decât părinţii naturali.
Profanarea mănăstirii şi furtul din ea
este cea mai gravă faptă a unui om. Cu toate acestea, împinşi de
duhul cel rău al aurului, chiar şi domnitori precum Radu Vodă
Leon (1664-1669) s-au lăcomit şi au furat podoabe din
mănăstire.
„Avizi de
bogăţie dorobanţii lui Radu smulseră inelele de aur şi
briliantele de pietre preţioase care împodobeau degetele sfântului
Nicodim, două din ele punându-le să orneze degetele prinţului.
Dar pagubele colosale pentru
istoria şi arta română se făcură către anii 1786-1788
când turcii şi austriecii ocupară pe rând, când unii când alţii,
Tismana”.
Când auzim astăzi de anumite cazuri izolate
de profanări sau furturi din cutia milei, ne cutremurăm, dar în
trecut, astfel de fapte erau frecvente pentru că mănăstirile îi
atrăgeau ca un magnet pe cei fără de Dumnezeu.
Atunci, se menţionează în documente s-a
furat şi sicriul cu moaştele Cuviosului Nicodim: „Atunci (după 1792 – n.n.) a dispărut şi sicriul cu trupul
fără deget al sfântului Nicodim iar din cărţi şi
manuscrise prea puţine au ajuns la muzeul de antichităţi din
Bucureşti. La mănăstire n-au mai rămas decât
cărţile de ritual, câteva opere teologice şi manuscrisurile
pomelnicului lui Ştefan Ieromonahul din 1798”.
Documentat serios prin reţeaua internet,
prof. N.N. Tomoniu, pune la dispoziţia cititorilor date importante
privitoare la istoria mănăstirilor ridicate în Serbia în vremea lui
Nicodim, precum şi informaţii ale istoricilor sârbi despre acest
cuvios şi rudele lui domnitoare peste unele din cnezatele sârbeşti.
De asemenea profesorul inserează în acest
studiu amplu şi lucrarea lui Ştefan Ieromonahul, prefaţată
de un comentariu asupra neconcordanţelor istorice ale acestei
lucrări, faţă de cercetările recente.
Capitolul I al studiului de faţă se
referă la locul naşterii lui Nicodim, şi anume regiunea din
sudul vechii Serbii (Kosovo de azi) şi localitatea Prilep, acolo a
văzut lumina zilei sfântul şi vărul său Ştefan
Lazăr (1371-1389), căzut în lupta de la Câmpia Mierlei. Interesant de
remarcat că nici un istoric nu s-a pronunţat clar despre originea
etnică a prea cuviosului Nicodim, ci au pendulat între: vlah, sârb,
macedonean, albanez, aromân. Explicaţia vine de la profesorul Nicolae N.
Tomoniu: „Primul
său biograf, Ştefan Ieromonahul scria, la 1835, într-un mod foarte
enigmatic: „de neam slovian”.
Locul naşterii lui Nicodim era bănuit a fi în
inima Macedoniei, în oraşul Prilep. Se credea că există o
singură localitate cu acest nume în Balcani şi nimeni dintre biografii
români ai lui Nicodim nu mai auzise de altă localitate Prilep!
Până când, urmărind în aprilie 2006, procesul
lui Slobodan Miloşevici de la Haga, auzim pentru prima oară de mica
localitate Prilep din Kosovo!”
Şi mai precizează autorul studiului: „...Toate eforturile Fundaţiei Tismana, s-au
concentrat pentru aflarea răspunsului la întrebarea: „Nu cumva
această localitate este legată de locul de naştere a prea
cuviosului nostru părinte Nicodim?”
Cercetările
făcute au relevat faptul că
localitatea Prilep din Kosovo a existat,
însă „era un cătun mic,
neînsemnat, pe multe hărţi, chiar din Kosovo, el nici nu apare”.
N.N. Tomoniu mai precizează că:
„- Este foarte uşor de găsit în
schimb, pe toate hărţile, oraşul Prilep din Macedonia iar
confuzia cu acesta s-a făcut foarte uşor având în vedere mijloacele
rudimentare de informare din secolele trecute;
-s-ar fi putut întâmpla şi altceva,
având în vedere că regiunea Kosovo a fost mereu un câmp de
bătălie încă din secolul al XIV-lea. E posibil ca după pierderea
bătăliei de la Câmpia Mierlei (1389) regiunea să fi fost
pustiită de către turci, inclusiv această mică localitate.
Pustiirea satelor era la turci, o practică amintită în foarte multe
relatări istorice. Inclusiv în relatările istoricului P.P. Panaitescu
privind satele regiunii Branicevo dăruite lui Nicodim de către
vărul său, cneazul Lazăr, după împăcarea bisericii
sârbe cu Partriarhia de la Istambul. Se mai ştie că, multe sate din
Serbia, distruse de turci, n-au mai fost timp de secole refăcute.
Aşadar, dacă localitatea Prilep din
Kosovo a fost satul natal al lui Nicodim cu greu el ar fi putut fi identificat
de către istorici, în această zonă frământată mereu de
conflicte. Să ne amintim că Ştefan Ieromonahul relatează în
„Viaţa sântului”, punerea lui „la popreală de către turci” prin
anii 1830, în momentul în care el se îndrepta spre Ipek şi îi mai
rămăseseră până la Patriarhie „cale de patru ceasuri”. (...) „Aşadar, după aceste
rânduri, am putut afirma că localitatea Prilep din Kosovo exista la 15
aprilie 2002, anul emiterii acestui document. Poate că ciocnirile violente
din anii 1998-1999 au distrus o parte din clădirile ei, dar noi credeam
ferm că localitatea încă mai există, de îndată ce am
obţinut imaginea satului din satelit, cu ajutorul mijloacelor actuale ale
reţelei Internet. Acum, în anul 2010, acurateţea programului Google
Earth ne permite să facem chiar şi o vizită virtuală pe
deasupra satului Prilep.”
Nu ne propunem să
descifrăm din multitudinea de mărturii istorice, naţionalitatea
Sfântului cuvios Nicodim, ori descendenţa lui. Autorul vine cu o
documentare foarte serioasă, cu hărţi şi „Argumente în favoarea ideii că micul
sat Prilep din Kosovo este locul naşterii lui Nicodim”. Printre
acestea şi faptul că
oraşul Prilep din Macedonia „era în secolul al XIV-lea o cetate bine
dezvoltă. Menţionat încă din 1014, el se afla la
intersecţia drumurilor antice din Balcani. Biserica Arhanghelul Mihail din
secolul X, făcea ca de multe ori regele Samuel să rămână aici. Apoi
biserica Nicola construită în
secolul XIII, întăreşte şi mai mult rolul acestui oraş ca
centru cultural. Cu toate acestea nici o
sursă istorică din secolul al XIV-lea, nu aminteşte despre
Nicodim.
La sfârşitul acelui secol, Nicodim era o
personalitate binecunoscută în Balcani. Nicodim cunoştea personal pe
Sigismund regele Ungariei, întreţinea corespondenţă cu egumeni
şi ucenici din Athos, din Serbia şi din Ţara Românescă,
precum şi cu patriarhul Eftimie al Târnovei, care ar fi putut lăsa
măcar o însemnare asupra faptului că Nicodim se născuse, ca
şi el, în vechiul ţarat bulgar.
Şi totuşi, în Macedonia, despre el
nu se scrisese nimic în documentele vremii.”
Pe de altă parte, autorul
studiului menţionează: „Dacă
majoritatea documentelor istorice atât româneşti cât şi cele sârbeşti
leagă pe Nicodim de cneazul Lazăr, de neamul Duşanilor în
general, e de înţeles să ai sentimentul că şi locul
naşterii sale trebuie să fie cât mai aproape de Manastirea Dechani
şi Patriarhia Ipek. Imaginile din satelit ale zonei, întăresc
indubitabil acest sentiment.
Nici un document istoric nu aminteşte de
vreun macedonean printre călugării care-l însoţeau pe Nicodim.
In integralitate toate documentele se referă la călugări sârbi.
Nici o sursă nu spune despre
călugării sârbi că ar fi dus în Macedonia moaştele
Sfântului Nicodim, din contră, toate relatările vorbesc de ducerea
moaştelor Sfântului Nicodim la Patriarhia din Ipek, localitate aflată
doar la 30 km de micul Prilep din Kosovo.
Reiese că există puţine argumente că localitatea Prilep
din Macedonia ar fi locul de naştere al cuviosului Nicodim. Proferosul
numeră dintre acestea:
„Există şi în Macedonia multe
localităţi locuite de vlahi, Mărul, Lopatica, Toplicani, Novaci,
Dolneni, Leşani iar unele surse biografice presupun că Nicodim ar fi
vlah. Aceasta a făcut să existe bănuiala că Nicodim s-ar fi
născut în oraşul Prilep din Macedonia, „dintr-o familie
de macedoromani” . Ba
există în Macedonia chiar şi două localităţi, una cu
numele Nikodim, alta cu numele Prilepac.
Printre vizitatorii mănăstirii au
fost şi clerici, istorici, care au argumentat ghizilor
Mănăstirii Tismana că Nicodim ar proveni din căsătoria
unei fiice a lui Basarab I cu Jupan Gheorghe Costariotul zis şi
Scandembeg, regele Albaniei.” Concluzia firească este că există motive de reevaluare a biografiei lui Nicodim cu privire la localitatea
Prilep din Kosovo.
Autorul,
ca preşedinte al Fundaţiei Tismana,
are, făcând aceste cercetări şi scoţând la
iveală adevărul,
conştiinţa datoriei împlinite:
„Acum, la şase secole de la trecerea părintelui
nostru Nicodim Sfinţitul la cele
veşnice, putem afirma că, datorită noilor mijloace de informare
de care dispunem astăzi, am mai pus o filă la biografia sa.”
Capitolul
II se referă la „Viaţa lui
Nicodim în Serbia şi la Athos” şi mai cu seamă la rolul
sfântului în întemeierea bisericii româneşti neatârnate.
Se ştie că un sfânt poate fi impus şi de
vocea poporului, adică de popularitatea de care se bucură el, în
timpul vieţii, dar mai cu seamă, după naşterea lui pentru
cer, în funcţie şi de minunile pe care le săvârşeşte.
Uneori, presiunea populară este atât de mare încât premerge hotărârea
Bisericii cu privire la canonizarea unui sfânt. În acest sens, autorul
studiului de faţă precizează:
„Biserica ortodoxă Română nu a
îndeplinit decât o simplă formalitate la 26 octombrie 1955, când prea
cuviosul părintele nostru Nicodim, primul stareţ al
mănăstirii Tismana, a fost canonizat ca „Sfântul Nicodim de la
Tismana”. Pentru că el a fost considerat dintotdeauna sfânt, chiar şi
din timpul vieţii. Toţi românii l-au preţuit, deoarece
întărirea Bisericii Ortodoxe Române se leagă şi de viaţa
lui Nicodim, de lucrarea lui sfântă pentru a ridica împreună cu
domnitorii Basarabi în Ţara
Românească, o salbă de mânăstiri, puternice centre monahale
după modelul Sfântului Munte”. Autorul, după ce
fixează coordonatele geografice şi temporale, intră în istorie
şi afirmă rolul sfântului în timpul lui Mircea cel Bătrân, întemeietorul bisericii naţionale neatârnate:
„Sosirea lui Nicodim în Ţara
Românească amplifică însă demersurile pentru o biserică românească neatârnată. Cu „kir
Nicodim” prim sfătuitor al voievozilor Ţării Româneşti,
procesul se încheie în timpul lui Mircea cel Bătrân (1386-1418), acesta
devenind pentru totdeauna în istorie, marele nostru întemeietor al bisericii
naţionale neatârnate, total independentă, un nou titlu de glorie, pe
lângă cele cunoscute ale marelui domn.
Alături de Mircea cel Bătrân
istoria reţine aşadar, şi pe cuviosul nostru Nicodim,
arhimandritul Lavrei Mănăstirii Tismana: „Aparitia acestei mari
figuri de sfânt, care însoţeşte pe Mircea în călătoriile
sale şi chiar la întâlnirea sa cu craiul Sigismund al Ungariei, dând sfat
şi nădejde poporului primejduit de duşmani, luminând cu
învăţătură şi cu îndemn la muncă tara
întreagă, este unică în istoria noastră, o icoana de Ev Mediu,
care ridică epoca lui Mircea la proporţii de legendă.”, spune P.P. Panaitescu.”
Autorul precizează că: „Nicodim
era o mare personalitate în Balcani, cu timpul el căpătând nimb de
sfinţenie. Umblând printre oamenii vremii, ei i se închinau ca unui sfânt.
<În hrisoavele lui Mircea cei ce cutezau să calce privilegiile
mănăstirii Tismana erau ameninţaţi, pe lângă
,<blestemul Prea Curatei Născătoare de Dumnezeu, al sfinţilor
şi al părinţilor purtători de Dumnezeu> şi cu
,<blestemul lui Nicodim>, care în viaţă fiind era deci pus la
rând cu părinţii bisericii din lumea cealaltă” - aşa cum reiese din scrierea lui
Ştefan Ieromonahul, „Vieaţa Prea Cuviosului Părintelui
nostru Nicodim sânţitul”.
După cum se observă - lucru normal de altfel, fiind vorba de o
biografie - în capitolul II, referitor la viaţa lui Nicodim în Serbia
şi la Athos, sursele de informare devin abundente şi foarte diverse.
Din cauza acestei îmbinări a mai multor surse de informaţie,
cititorul trebuie să fie foarte atent şi să degajeze cu mare
atenţie concluziile autorului de ale lui Ştefan Ieromonahul, în
primul rând, apoi de cele ale altor autori. Mai mult, cel puţin în acest
capitol, sunt aproape obligatorii precizările notelor de subsol. Să
luăm un exemplu.
La paragraful „Copilăria lui Nicodim” în Serbia, aflăm de la prof. Nicolae
N. Tomoniu că „Nicodim s-a născut în sudul Serbiei, la câţiva kilometri sud
de Mănăstirea Decani, în micuţa localitate Prilep” urmând
imediat un citat din cartea lui Ştefan Ieromonahul, de unde aflăm
amănunte privind neamul, privind înrudirea sa cu Cneazul Lazăr al
Serbiei:
„Sfântul acesta, Prea Cuviosul Părintele
nostru Nicodim sânţitul, Archimandritul, începătorul acestei sânte
Mânăstiri Tismeana, fostau, dupre
cum zic, de neam slovian; adecă din neamul slavenesc al Serviei,
născut din părinţi bine credincioşi şi temători
de D-zeu; de neam slăvit, rudenie cu Cniazu Lazăr, împăratul
Servilor, carele a fost împărat la anii de la Christos 1374. (...)
Autorul este obligat să precizeze sursa acestui citat introducând nota
de subsol 14 dar în acelaşi timp trebuie să sesizeze cititorul, prin
altă notă de sfârşit de volum privind adevărul sau falsitatea acestui citat.
Lucru pe care autorul îl face cu încă o notă dar de final de
astă dată:
*Aici Ştefan
Ieromonahul greşeşte,
Lazăr nu a fost împărat ci cneaz (prinţ) între 1374
şi 1389 când moare în lupta de la Câmpia Mierlei. După moartea
marelui ţar Duşan, jupanii se făcură fiecare stăpân pe
provincia lor. Serbia se fărâmă şi mai tare după moartea,
în împrejurări obscure, a lui Uroş (1371) tocmai când primejdia turcească era la
porţile Serbiei. Atunci, dintre toţi jupanii, se ridică marele
luptător pentru creştinătate, cneazul Lazăr, fiul lui
Pribaţ, logofătul lui Ştefan Duşan. El n-a fost
niciodată rege, ci unul din cnejii care-şi împărţiseră
imperiul sfărâmat, cnezatul său având capitala la Cruşevaţ
pe Morava.
Mai departe, meticulos, prof. Tomoniu nu se mulţumeşte cu informaţia
de la Ştefan Ieromonahul privind înrudirea cu basarabii, făcând un
parcurs al înrudirilor nu numai ale lui Nicodim ci ale domnitorilor din
ţările vecine, atrăgând atenţia obiceiului „încuscririi”
familiilor domnitoare din evul mediu.
Aici iar se cuvin precizări. Dar pentru a se păstra cursivitatea
scrierii se apelează din nou la o notă de subsol:
**Încurcăturile
privind originea lui Nicodim le-a creat Paul de Alep care în
„Călătoria patriarhului Macarie”, III, p 352, afirmase că
Nicodim s-ar fi născut dintr-un tată grec din Castoria şi
dintr-o mamă sârbă. În fapt, Nicodim a făcut parte din familia
regală a Serbiei (Hasdeu,
Negru-Vodă, CCXXXIII) Nicodim a devenit mâna dreaptă a lui Vladislav
Vodă (1364-1372) abea pe la 50 de ani, pe timpul când se afla în Serbia,
în regiunea Cladovei, iar Radu fratele lui Vladislav Vodă era Ban al
Severinului. Abia atunci, când Radu ajută pe Nicodim ca rude, (vezi
şi referinţa nr. 13) în construirea bisericii Manastiriţa, între
cei doi se înfiripă şi o prietenie, Nicodim acceptând să
înceapă marea sa lucrare în Ţara Românească.
Lucrarea concepută în acest fel de d-l Tomoniu, este una foarte
elaborată şi tocmai de aceea am ţinut să vă atrag
şi atenţia asupra cestui aspect, deloc neglijabil.
Şi făcând el parte din familia
domnitoare a despoţilor sârbi, aproape întreaga sa copilărie fusese
probabil influenţată nu numai de instruirea de care se bucurau, pe
atunci, doar elitele dar şi de atmosfera creştinească
legată de construcţia acestei mari biserici „Visoki Decani”, de pe
valea râului Bistriţa, loc frumos, înconjurat de munţi şi
păduri, unde se păstrează şi astăzi mormântul marelui
Ştefan Duşan”. Tot de aici aflăm şi un portret
al copilului Nicodim şi amănunte despre Botezul său: „Marea biserică purta hramul
Înălţării Domnului, iar sântul Botezat fiind dupre
obiceiul creştinesc, şi
crescut întru buna pedepsire, şi temere de D-deu şi a iubirei
în tânără vrâstă a prunciei sale, dat a fost de
păriniţii lui la învăţătura cărţei. Şi
isteţ fiind la minte, sântul în scurtă vreme a învăţat
toată dumnezeeasca Scriptură,
care duce întru mântuire, şi gramatica cea slovenească, foarte
bine şi desăvârşit.”
În viaţa fiecărui creştin, dar mai cu seamă a unui
sfânt, foarte important este momentul când acesta se hotărăşte
să-l urmeze pe Hristos şi să se lepede de cele lumeşti, fie
sub înrâurirea unui duhovnic, fie consecinţa vizitării locurilor
sfinte. Un astfel de factor declanşator a fost vizita monahilor sârbi de la Muntele Athos, la
Mănăstirea Decani, în 1335:
„Deşi ar fi putut avea o
viaţă fără griji, Nicodim nu râvnea deloc la o astfel de
viaţă, dorind să urmeze altă cale decât cea plină de
huzur. Avea 15 ani când vizita monahilor sârbi de la Muntele Athos, la
inaugurarea Mănăstirii Decani (1335), îl hotărî să-şi
aleagă ireversibil destinul. Trăind într-o atmosferă de
rugăciune şi evlavie, prezenţa lor trebuie că să-i fi
stârnit tânărului Nicodim un foarte mare interes: ”
Momentul acesta este descris cu emoţie de Ştefan Ieromonahul în
cartea sa:
„Şi înştiinţâidu-se de
toate de la dânşii, a plâns cu lacrâmi înaintea lor, după aceia a zis
cătră dînşii : Văz părinţilor, că D-zeu
cunoscându adâncurile inimii mele şi scopusul sufletului meu, v'a trimis
pre Sânţia Vostră aicea la noi păcătoşii, ca să
mă povăţuiţi pre mine păcătosul la calea cea
D-zeească a mântuirei. Câci mult mi s’au veselit sufletul meu de vederea
feţeî voastre cei cu kip îngeresc şi de D-zeeşcile voastre
cuvinte, şi mai mult nu pot să mai rămâi întru această lume
înşelătoare, nici să mai văz slavele şi
nălucirile ei cele mincinose. Deci rogu-vă pre voi, Părinţi
sânţi, să mă învăţaţi cum să fug de
deşertăciunea lumei aceştia, ca să me învrednicesc şi
eu aceştii vieţi, care veţuiţi Sânţia Voastră.
Pentru că părinţii mei acum cugetă, de a mă da în cele
politicesci şi-a mă înălţa întru cinste si boerii mari
înpărăteşti, pre care
acestea toate din pruncie până acum
le-a urît sufletul meu, că nici sa
le auz nici să le văz. Şi pentru acesta am hotărât, cu un
ceas mai nainte să fug şi să mă duc la sf. Munte şi
acum cer sfat de la voi.”
În curând avea să
câştige încrederea şi simpatia monahilor de acolo:
„ Aşadar, părăsind casa
părintească, Nicodim îşi desăvârşeşte
educaţia monastică şi literară la Muntele Athos. Pe
lângă râvna deosebită, pesemne că şi educaţia aleasă
primită în copilărie l-a propulsat rapid în vârful ierarhiilor de la
Sfântul Munte. În 1338 primeşte numele Nicodim, în 1341 a fost hirotonit
ierodiacon iar după doi ani preot ieromonah. Mijlocul veacului al XIV-lea
îl găseşte în plină forţă de muncă, o personalitate
în plină devenire aşa cum e cunoscut şi din viaţa lui Isaia
(latineşte) şi din aceea a patriarhului sârb Sava II. Viaţa lui
Isaia îl numeşte ,,adânc cunoscător al Sfintei Scripturi şi bun
orator".
Prof.dr. Mircea Păcurariu oferă date preţioase cu privire la
viaţa cuviosului Nicodim la Muntele Athos:
„S-a oprit la manastirea Hilandar,
unde egumenul l-a primit ca “frate”. Noul ucenic al Athosului învata aici
temeinic limbile greacă şi slavonă, dar culege şi multe
învataturi din scrierile Sfinţilor Părinti şi ale scriitorilor
bisericeşti. Credinţa lui jertfelnică, dragostea lui
faţă de toţi, râvna spre cele bune şi folositoare,
smerenia, posturile şi rugaciunea neîncetată, l-au facut cunoscut
tuturor, încat la vremea cuvenită, după trei ani de ucenicie, a
primit îngerescul chip al călugăriei, primind numele Nicodim. A fost
hirotonit ierodiacon, iar la scurt timp preot ieromonah. Preţuit de
toţi, după trecerea la cele veşnice a egumenului, soborul
mânăstirii l-a ales în fruntea obştii călugăresti de la
Hilandar. S-a dovedit şi în această slujire un neintrecut gospodar
şi bun îndrumîtor al călugarilor, ostenind zi şi noapte
alături de ei, în posturi şi rugăciuni, în copierea de
manuscrise şi alte îndeletniciri potrivite cinului călugăresc.” ("Sfinti daco-romani si romani",
Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1994, pag. 64-68).
Se face referire în continuare la mişcarea de renaştere
tologică-spirituală, numită isihasm,
la care Nicodim aderă. N.N. Tomoniu precizează, pe baza datelor
culese:
„Cei mai de seamă
reprezentanţi ai acestei mişcări au fost trei arhiepiscopi ai
Tesalonicului, Grigorie Palama, Nicolae Cabasila şi Simeon. Această
mişcare prinde rapid adepţi printre care Grigorie Sinaitul dar şi Nicodim căruia i se
părea foarte nimerită retragerea totală a călugărului
de lume. Prin isihie, călugărul trecea voit la meditaţie în
tăcere şi rostirea neîncetată a “rugăciunii lui Iisus” sau
“a inimii”: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă
pe mine păcătosul”.
De la Muntele Athos, spiritualitatea
isihastă s-a răspândit în mânăstirile din Bulgaria, Serbia
şi Rusia dar şi în Ţara
Românească prin Sfântul Nicodim de
la Tismana, reprezentant de frunte al isihismului pe pământul românesc.”
Aplecarea către isihie a lui Nicodim, după părerea lui
Ştefan Iromonahul, este tocmai consecinţa faptului că sfântul nu
a acceptat conducerea Bisericii Ortodoxe Sârbe, la propunerea Cneazului
Lazăr:
Ştefan Ieromonahul
bănuieşte că tocmai din cauza acestei aplecări spre isihie,
Nicodim nu a acceptat conducerea Bisericii Ortodoxe Sârbe, la propunerea
Cneazului Lazăr: „Dar sântul cunoscând cu duchul, ca într'alt-fel nu pote
scăpa de acesta, adică de punerea
în scaunul Archiepiscopiei
Serbiei, cât şi de
îucepătoria Ecsarchiei sântului Munte, socotin-du-le acestea cu totul
înprotivitoare scopusului mântuirei
sufletului său, şi nespuindu nici ucenicului său, au
eşit noaptea pre
ascuns singur de la conacul său, ce era aproape de curţile
Imperateşci, neştiind niminea, unde s'a dus şi ce s'a făcut.
Apoi a început a pustnici prin pustietăţi, prin multe şi bogate
locuri pusniceşci, prin ţara
Serbiei, până ce a venit la
locul ce se numeşce Şaina, carele
este aproape de rîul Dunărei, în ţinutul Cladovei. Şi
văzând sântul locul, frumos
şi lesnicios pentru pustnicie, s’a
sălăşluit aci”.
Îl aflăm apoi pe Nicodim ca înălţător de biserici în
Serbia şi în Ţara Românească.
„În vremea lui Vladislav Vodă
(1364-1377), fiind fratele acestuia Radu, mare Ban al Severinului iar Nicodim
aflându-se dincolo de Dunăre în regiunea Cladovei, între cei doi se
înfiripă o bună prietenie liantul comun fiind ridicarea bisericii
Mănăstiriţa şi legăturile de rudenie a amândoura cu
ţarii bulgari. Regiunea Craina de la sud de Dunăre, se afla pe atunci
sub stăpânirea ţarului bulgar de la Vidin, Straţimir
(1355-1371), ruda lor.
Radu şi Vladislav, ar fi vrut ca
şi în Ţara Românească viaţa monahală să fie
organizată prin construirea unor puternice centre
mănăstireşti. Pentru acest lucru, Nicodim ar fi fost omul cel
mai potrivit, la cei peste 30 de ani de experienţă ai săi de la
tunderea la monahism şi deplină recunoaştere şi cinstire în
toate Patriarhiile din Balcani.
Tocmai de aceea, pe la 1369, Nicodim este
chemat în Ţara Românească
şi întemeiază cu ceata lui de fraţi călugări,
mănăstirea de piatră de la Vodiţa, la Dunăre,
lângă Porţile de Fier. Era o biserică frumoasă, cu plan
sârbesc, asemănătoare cu cea de la Cruşevaţ a cneazului
Lazăr. Bucurându-se să vadă această operă
evlavioasă pe pământ românesc, Vladislav Vodă îi dărui sate
şi mertic de hrană din casa domnească
Dar din păcate, în 1375, Nicodim se
întoarce iar în Serbia şi e însărcinat să ia parte la misiunea
trimisă de cneazul Lazar la Bizanţ pentru împăcarea bisericii
sârbeşti cu patriarhia. Mânăstirea Vodiţa se afla însă
lângă Vârciorova, deci pe teritoriul Banatului Severinului, cedat de
unguri lui Vladislav Vodă. Astfel că, în scurt timp, el este pierdut
din nou împreună cu Severinul, de către domnii munteni, după
numai câţiva ani. La întoarcerea lui Nicodim din Serbia, el găsi pe
fraţii lui călugări sub stăpânirea regatului catolic. Dar
Nicodim nu vru să-şi lase fraţii sub regatul maghiar şi
hotărând să-şi găsească loc nou de mănăstire,
în anul 1378, întemeiază mânăstirea cea nouă de la Tismana. La
data aceea nu mai domnea Vladislav, ci Radu (1377-1383), tatăl lui Mircea,
hrisoavele Tismanei atestând că Radu e cel dintâi care a dăruit
această mănăstire.
<Se zice că în acel loc, unde s-a
clădit Tismana, erau mari pustietăţi între păduri şi stânci şi
sfântul a fost călăuzit de un vis spre acele locuri. În peştera
de acolo era un balaur, zice legenda, care a fost ucis când sfântul i-a
înfăţişat crucea cea de plumb ce o ţinea la dânsul. Şi
astfel înaintea peşterii celei mari, din care izvorăşte apa, s-a
făcut întâi o biserică din lemn de tisă, dintr-un tis mare, din
rădăcinile căruia s-a făcut altarul.> Astfel
începe enumerarea legendelor, legate de venirea lui Nicodim la Tismana,
istoricul P. P. Panaitescu dar noi recomandăm cu căldură
lucrarea Ieromonahului Ştefan, care a fost şi va rămâne un
povestitor de neegalat în detalierea minunilor pe care Nicodim le-a
săvârşit înainte şi în timpul vieţuirii sale la Tismana.” –
mai spune prof. Nicolae N. Tomoniu.
Nicodim este trimis în Bizanţ în vederea ridicării anatemei
asupra bisericii sârbeşti. Conform studiilor istoricului român
P.P.Panaitescu, dar folosind surse sârbeşti, se specifică:
„În fruntea misiunii se afla stareţul
Isaia, iar ca membri, Teofan fost protos la Sfântul Munte cu doi ucenici,
Silvestru şi Nifon, şi la urmă e pomenit ,,şi cu
aceştia şi Nicodim ca tălmaci de cuvinte". Nicodim avea deci un rol secundar
în această misiune, fusese luat ca un cunoscător al limbii
greceşti. Misiunea calatori întâi la Athos şi de acolo cu corabia la
Bizanţ, unde fu primită de împăratul Ioan V Paleolog, de fiul
său Manuel şi de patriarhul Filotei. Ea avu succes deplin şi
blestemul aruncat asupra bisericii sârbeşti a fost ridicat.”.
Conform scriselor lui Ştefan Iromonahul, „rolul principal îl are „sântul” Nicodim, şi ca bun tălmaci,
dar şi în calitate de rudenie a cneazului, lucru care-i foloseşte nu
numai la ridicarea anatemei dar şi la alte beneficii personale: „Iară pre sântul, eticii, că
înţelegând Prea Sfânţitul Patriarch, că este rudenie cu numitul
Cneaz l'a cinstit de l’a făcut Archimandritu, hărăzându-i
şi o cârjă a sa, ce'o purta, şi trei părticele de sânte
moaşte ca o părticică din sântele moaşte ale Sântului Ioan
Gură de Aur, şi alta dintr'ale sântului Ignatie, purtătorul de
D-zeu, şi a treia dintr'ale sântului Mucenic Theofil…”
„Un interes aparte – menţionează prof. N.N. Tomoniu - îl au
relatările istoricilor sârbi atunci când, vorbind de misiunea de la
Constantinopole, afirmă că Nicodim <Era un bărbat literat,
orator şi cu viaţa sfântă şi-i de mare merit că el în
Ungro-Vlahia a întemeiat două mari mănăstiri, Tismana şi
Vodiţa, cu mare râvnă şi cu multă osteneală,
susţinut cu sfatul şi fapta de onorabilul părinte Isaia, că
a adunat mulţi fraţi călugări împrejurul său, fiind un
conducător ce strălucea ca un luceafăr de dimineaţă de
virtuţile duhovniceşti.>
Aceste relatări din
surse sârbeşti afirmă un lucru interesant: în 1375, cu trei ani
înainte de sfinţirea din anul 1378, Mănăstirea Tismana fusese
întemeiată.”
La întoarcerea în Tismana, Cneazul Lazăr dădu stareţului
Nicodim şi călugărilor lui un hrisov de danie, în care, pe
lângă ajutorul dat pentru clădirea locaşurilor de închinare în
Ţara Românească, îi dăruieşte şi zece sate în Serbia.
Autorul studiului înfăţişează şi harta cu cele zece
sate din Serbia primite ca danie.
„Mănăstirea Tismana – spune N.N.Tomoniu - n-avu parte însă prea mult timp de
această danie. În anul 1389, o mare nenorocire se abătu asupra
Serbiei ca urmare a pierderii luptei cu turcii la Câmpia Mierlei în Kossovo.
Mai mult, cneazul Lazăr muri vitejeşte în luptă iar satele
Tismanei în Serbia ,,au fost date uitării şi cu totul pustiite",
cum spune Ştefan Lazarevici în hrisovul său. Acesta fu nevoit să
reînnoiască, în vremea lui Mircea, dania cea veche către „popa
Nicodim” şi îngăduie tuturor, ,,care au fost oameni bisericeşti
înainte de pustiire... cine a fugit din ţara împăraţiei mele în
ţara ungurească sau în cea bulgărească", să se
poată întoarce fără grijă.”
Însă mersul istoriei este deosebit de sinuos, cu urcuşuri şi
coborâşuri, astfel că:
„Sigismund, ca un domn adevărat,
având şi o dragoste deosebită pentru amintirea lui Nicodim,
seziză că pierderile sunt şi ale Tismanei, nu numai ale
lui. Aşa că, la 1428, întăreşte
din Bratislava popii Agathon, urmaşul lui Nicodim, toate stăpânirile sale:
,,Şi am aflat adevăr, scrie împăratul, cum că
părintele despotului Ştefan, cneazul Lazăr, a dat acelor
biserici satele din ţara sârbească... satele numite: târgul Kiselevo
cu vama şi viile şi livezile şi cu tot hotarul şi venitul
liber, de asemenea şi alte sate, Popovţi şi Mariiani şi
Dramni pe Mlava şi Clicevaţ pe Dunăre şi aceste sate le-a
dat cu vii şi mori şi ogoare şi livezi şi cu tot hotarul
şi venitul liber”.
Sigismund, după cum se vede, dă
Tismanei numai cinci sate din zece dar
probabil că erau ceva mai dezvoltate. Normal ca ele să nu mai puteau
fi cele dăruite de Lazăr, ci cu totul altele, mai la apus, unde
Sigismund stăpânea. Kiselevo este la vărsarea râului Giurcavicica în
Dunare, Popovţi este aşezat puţin mai sus pe acelaşi râu,
Clicevaţ este mai la apus pe Dunăre, între Giurcavicica şi
Mlava, iar Dramni este pe Mlava. Mariiani, azi nu se mai ştie, probabil
că a fost pustiit mai târziu de turci.
Astfel rămaseră aceste sate în
stăpânirea călugărilor din Ţara Românească până la supunerea desăvârşită
a Serbiei sub turci la 1459”.
Despre dezvoltarea Mănăstirii Tismana, autorul aduce noi
precizări:
„Dar deşi Mănăstirea
Tismana îşi pierdu definitiv privilegiile din Serbia, ea deveni scurt timp
în Ţara Românească un adevărat stat în stat. De ea ţineau
cinci munţi, Vama Vâlcan, bălţile Calafatului şi
nenumărate sate de la Severin până la Novaci.
Şi totul se datora acestui mare sfânt
Nicodim, care fusese o mare figură a Orientului ortodox, cunoscând
personal pe toţi cnezii şi craii ţărilor vecine.
Sfântul Nicodim de la Tismana, a fost
întemeietorul vieţii mănăstireşti în Ţara
Românească şi poate, prin ucenicii lui, şi în Moldova. Începutul
culturii noastre medievale, îşi are originea în mănăstiri. Ele
au păstrat aceea atmosferă de credinţă ortodoxă fără
de care neamul nostru n-ar fi trăit veacuri de-a rândul.”
Capitolul III al lucrării se referă la trecerea
a şase secole de la întemeierea bisericii ortodoxe româneşti
neatârnate şi începe cu o scurtă cronologie cu insistenţă
asupra „Bisericii sub Mircea cel Bătrân”.
Capitolul IV cuprinde informaţii despre „Mănăstiri şi biserici
construite de Sfântul Nicodim de la Tismana în Ţara Românească”.
Autorul specifică faptul că: „Nimeni nu şi-a luat până acum,
dificila sarcină de a identifica, foarte exact, mănăstirile
construite de Sfântul Nicodim de la Tismana în Ţara Românească. A
alege din salba de peste 20 de mănăstiri şi biserici
care-şi arogă onoarea de a fi construite de însuşi Nicodim (sau
ucenicii lui), pe acelea care sunt cu adevărat construite de către
acesta, e destul de hazardat.
Dar cu toate acestea, nu este greu de a separa pe categorii pornind de la
legendele tradiţionale legate de construirea de către Nicodim a
acestor mănăstiri şi biserici. Unele mânăstiri sunt
construite pe vechi lăcaşuri de cult, iar bisericile lor Nicodim fie
le-a reparat sau le-a adăogit, fie că le-a construit din zid
dacă ele erau din lemn. Altele sunt ctitorii ale voievozilor, construite
special de ei, pentru a se îngropa acolo. Mai sunt altele care de fapt sunt
metoace, adică vechi fundaţii
boiereşti care au fost ulterior închinate Tismanei: Gura Motrului,
Cerneţi, Topolniţa, Valea cu Apă. Un alt grup, mai ales pentru vremurile
mai apropiate nouă, provenea din
roirea călugărilor care, în căutare de locuri pustii, prielnice
sihăstriei, părăseau incinta mănăstirii
şi-şi formau chilii izolate (cele două Cioclovine, Ploştina
Drăgoeştilor în hotar cu Hobiţa, schitul Aninoasa).
In sfârşit, urmează marele grup al bisericilor
şi mânăstirilor aflate pe traseul urmat de Nicodim în căutarea
locului sfânt de la Tismana şi descris de Ştefan Ieromonahul. De-a
lungul timpului acesta s-a tot lărgit, cuprinzând o salbă de
lăcaşuri de cult de la Izverna şi Ponoare până la
confluenţa râului Tismana cu Jiul, ba chiar şi până în Banat.
Aceste întemeieri de legendă, ţinând deci mai
mult de tradiţia orală decât de realitate, nu sunt altceva decât o
probă indubitabilă a puterii şi respectului de care s-a bucurat,
la început Nicodim şi ucenicii lui, apoi egumenii mănăstirii
Tismana, mânăstirea însăşi ca vechi locaş de cult
creştin.
În rezumat, nu toate ctitoriile lui Nicodim se
confirmă prin cercetările ulterioare ca fiind ale lui şi nici nu
au aceiaşi importanţă.
Să le trecem în revistă”.
Autorul
trece în revistă vechile lăcaşuri de cult dinaintea venirii lui
Nicodim în Ţara Românească:
„Cele mai vechi biserici din Ţara Românească
existente până la venirea lui Nicodim se presupun a fi tot atâtea ctitorii
ale voievozilor dinainte de Basarab I Întemeietorul (1310-1352) şi anume,
Câmpulung (1215), Tismana (1230), Vodiţa (1247) şi Cotmeana (1292)
Astfel, biserica lui Radu
Negru (1215-1241) de la Câmpulung, a fost construită în 1215 (Ulterior, ea
a fost datată la 1291 după o reparaţie provocată de un
cutremur, când meşterii au rescris greşit litera omega.)
Tismana a fost şi ea
începută, până la 1230, de un voievod anterior lui Litovoi sau tot de
Radu Negru (1215-1241) dar distrusă la puţin timp de regele Ungariei
Bela al IV-lea, în vremea cruciadei asupra lui Ioan Asan al II-lea (1218-1241)
la îndemnul papei Grigore al IX-lea.
Vodiţa a fost
construită după 1247 de Litovoi, căruia i se confirma prin
Diploma Ioaniţilor, Banatul Severinului ca recompensă pentru lupta
sa, dusă alături de regatul maghiar, contra tătarilor.
Cotmeana se pare că
ar fi ctitoria lui Seneslau (1247-1290) sau a lui Tihomir (1290-1310) data
construcţiei, 1292, fiind avansată pe baza trăsăturilor
arhitectonice ale mânăstirii.”
N.N.Tomoniu
face un expozeu al Mănăstirii Tismana, fixându-i coordonatele şi
specificul.
„Mânăstire de călugăriţe,
circa 60 vieţuitoare, cu hramul "Adormirea Maicii Domnului" (15
august). Se află la 5 km de centrul oraşului Tismana, jud. Gorj, la
37 km NV de Târgu Jiu şi la 19 km E de Baia de Aramă.
Prin tradiţia
monastică, este ctitorită din lemn de tisă de Sfântul Cuvios
Nicodim de la Tismana, sub Vladislav Vodă (1364-1377), apoi din zid intre
1375 si 1378, ajutat de voievozii Radu I (1377-1383) si Dan I (1383-1386), sub
care „s-au desăvârşit” cele neterminate.
Sfânta Mănăstire Tismana este cel mai vechi
aşezământ monahal din Ţara Românească – un important
monument de reculegere şi închinăciune, de cinstire a credinţei
noastre ortodoxe.
Construită tot prin râvna cuviosului Nicodim, sora
ei Mănăstirea Vodiţa, a fost distrusă puţin timp
după construire, singura citadelă a ortodoxiei noastre cu o
nepreţuită şi neobosită activitate rămânând, timp de
peste şase veacuri, Mănăstirea Tismana.”
"Tot ceea ce se
făcea danie mănăstirii Vodiţa s-a dat şi
Tismanei - scria istoricul Al. Ştefulescu - amândouă mănăstirile fiind
sub conducerea unuia şi aceluiaşi stareţ, Nicodim".
Autorul
aduce precizări în ceea ce priveşte arhitectura, precum şi cei
care au contribuit la ridicarea şi împodobirea ei, inclusiv picturi,
fresce, podoabe ş.a.
De asemenea,
subliniază contribuţia Sfântului Nicodim la dezvoltarea
Mănăstirii, în cei 30 de ani cât a petrecut aici:
„Aici şi-a petrecut, cu mici plecări temporare,
ultimii săi 30 de ani de viaţă, Cuviosul Nicodim de la Tismana
(†1406), prăznuit la 26 decembrie, reorganizatorul monahismului romanesc.
Locul de
rugăciune, priveghere şi odihnă al Cuviosului, a fost în grota
aflată pe stânca de lângă mănăstire.
Cuviosul Nicodim a fost solicitat să
mijlocească pentru Serbia la Constantinopol, în anul 1375 ridicarea
anatemei, datorată conflictului dintre aceste două Biserici din anul
1346. Patriarhul Filotei al Constantinopolului la apreciat foarte mult pe
Sfântul Nicodim, i-a dăruit cârja sa, trei
părticele de sfinte moaşte
şi la făcut arhimandrit, Mănăstirea Tismana devenind
„Mare Lavră” şi prima
arhimandrie din ţară.
La
Mănăstirea Tismana, Cuviosul Nicodim a întemeiat o vestită
şcoală de caligrafie cu copişti de cărţi
bisericeşti în diverse limbi. El însuşi în anul 1405 a caligrafiat
şi miniat un Tetravanghel pe pergament
pe care la ferecat cu coperte de argint aurit, măiestrit lucrate, o
capodoperă a epocii. Este cea mai veche carte datată din Ţara
Românească cu cea mai veche ferecătură şi se află la
Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti.
Mănăstirea Tismana a fost cel mai bogat
aşezământ al Ţării Româneşti găzduind
părticele din moaştele Sfântului Ioan Gură de Aur, ale Sfântului
Ignatie Teologul şi ale Mucenicului Teofil aduse de la Constantinopol de
Cuviosul Nicodim. Pe lângă nenumăratele sate ce le avea în Ţara
Românească mănăstirii i-au fost dăruite de cnezii sârbi
şi 10 sate în Serbia.
Muzeu cu obiecte de artă, icoane, argintărie,
vitralii, bedereniţe din sec. XIV si alte odoare, paraclis din piatră cu o turlă,
clădit în vremea lui Matei Basarab, două frumoase schituri pe muntele
Cioclovina, atelier de covoare şi de icoane pe sticlă, toate acestea
o îndreptăţesc a fi cel mai important centru mănăstiresc al
Olteniei.”
Alte
mănăstiri descrise: Cozia. Foarte interesant de remarcat este
mărturia după care: „Cel care
l-a sfătuit pe Mircea să ridice ctitoria de la Cozia pe locul unde se
află astăzi, a fost călugărul cărturar Nicodim de la
Tismana “sfetnicul lui Mircea întru cele dumnezeieşti”.
“Nicodim sfinţitul” a fost duhovnicul lui Mircea
încă din tinereţe iar mai târziu, când Mircea a ajuns domn, era mâna
lui a dreaptă luându-l cu el peste tot.
De aceea Mănăstirea Cozia a fost târnosită
de însuşi Nicodim al cărui chip este zugrăvit în partea de sud a
pronaosului şi s-a organizat ca mănăstire, sub directa
supraveghere a lui Nicodim de la Tismana. El numeşte şi pe cel dintâi
stareţ cunoscut din documente, Ieromonahul Chir Gavriil, fără
îndoială un ucenic al său.”
Mănăstirea
Prislop – un alt lăcaş de cult zidit de Nicodim pe pământ
românesc: „Cercetând biografia Sfântului
Nicodim de la Tismana, este de presupus însă, că lăcaşul de
cult exista înainte ca Nicodim să se ascundă la Prislop. Se ştie
ca el a scris tetraevangheliarul său slavon aici şi pe ultima filă
şi-a notat: "Această sf. evanghelie a scris-o popa Nicodim în
Ţara Ungurească în al 6-lea an al acestei persecuţii,
(şesto togova gonenia) iar socotit de la începutul lumii 6913
(1404-1405)".
Nu e vorba însă de o "gonire" a lui
Nicodim din Ungrovlahia. Mircea cel Bătrân pierduse alături de
Sigismund bătălia de la Nicolole iar aceasta a permis
năvălirea turcilor în Serbia
la 1398/99 iar până la 1404/1405 când Nicodim revine la Tismana, sunt
exact şase ani! Se ştie că după pierderea luptei de la
Câmpia Mierlei (1389) Nicodim ascunsese în mănăstirile sale pe Milena
fiica cneazului Lazăr. Cum turcii porniseră persecuţiile şi
erau la Dunăre, Mircea consideră ca ar fi bine să-l trimită
peste munţi. E de înţeles că in afară de tetraevangheliar
el a organizat acolo şi o viaţă de obşte după modelul
de la Tismana (inclusiv cu retragerea intr-o peşteră din apropiere
pentru rugăciune).
Era cel de-al treilea lăcaş zidit de el pe
pământ romanesc, primele două fiind monastirile Tismana şi
Vodiţa. Mânăstirea este zidita într-o poiană din apropierea
munţilor Retezat, în care izvora un mic fir de apă, care în 1564 se
dovedeşte a fi făcătoare de minuni si o vindecă pe
Domniţa Zamfira, fiica domnitorului valah Moise Voda Basarab. Astfel, o
domnita din Ţara Românească devine cel de-al doilea ctitor al
mânăstirii ardelene. Ea restaurează biserica, reface picturile,
dăruie mânăstirii o icoană a Maicii Domnului făcătoare
de minuni. In 1580, ea se săvârşeşte din viata. Piatra sa
funerara cu stema Ţării Româneşti, aflată aici, nu este
scrisă, după obiceiul vremurilor, în slavonă, ci in latină,
limba din care s-a născut graiul romanesc.”
Alte
mănăstiri sau biserici a căror organizare sau întemeiere este,
probabil, legată de activitatea Sfântului Nicodim sau a ucenicilor
săi: Mănăstirea Cotmeana, Topolniţa, Mănăstirea
Gura Motrului.
„Tradiţia zice că iniţial a fost un schit
atribuit Sfântului Nicodim de la Tismana. Oficial, s-a construit prin
contribuţia unui logofăt, al lui Neagoe Basarab, Harvat, care a
fondat biserica în 1515.
Actuala mânăstire a fost ctitorită în 1653 de
Preda Brâncoveanu şi pictată prin dania lui Constantin Brâncoveanu.”
Se mai menţionează Mănăstire Vişina:
„Marele apărător al ortodoxiei noastre a fost
Sfântul Nicodim de la Tismana, duhovnicul voievodului Mircea cel Bătrân
amândoi realizând acum şase secole un vis de libertate al locuitorilor
Ţării Româneşti: Biserica Ortodoxă Română
neatârnată, independentă de Bizanţ. Este pentru prima dată
când nu mai sunt numiţi de la Constantinopol, mitropoliţi greci care
conduceau de departe, din ţara lor, Mitropolia Română.
Cronica rimată de la Mânăstirea Prislop
arată că Sfântul Nicodim s-a aşezat într-o peşteră pe
Valea Jiului, la Surduc, deci lângă Mânăstirea Lainici şi a
ctitorit Vişina. Istoricul I. Donat este cel care, în lucrarea
„Fundaţiile religioase ale Olteniei” a emis ipoteza că
Mânăstirea Vişina a fost ctitorită de Nicodim.”
Prof. Nicu
Tomoniu, fondator Fundaţia Tismana, Preşedinte al comisiei pentru
învăţământ, cultură, culte şi turism a Consiliului
Local Tismana între anii 2000-2008 aduce unele precizări în
legătură cu studiul de faţă:
„Capitolele de mai sus, scrise la Tismana,
în vara anului 2006, au apărut într-un număr special al revistei
„Portal Măiastra” din Târgu Jiu şi distribuit cu ocazia simpozionului
legat de comemorarea Sfântului Nicodim la împlinirea a 600 de ani de la
săvârşirea vieţii sale pământeşti, în anul 2006,
declarat „ANUL SFÂNTUL NICODIM DE LA TISMANA”.
Autorul a socotit necesar să introducă în acest amplu studiu, în
partea a II-a, şi „Viaţa Sfântului Nicodim de la Tismana –
aşa cum a scris-o Ştefan Ieromonahul cu un capitol privind semnalarea
neconcordanţlor de ordin istoric.
Această parte începe cu un „Cuvânt înainte al Fundaţiei Tismana” – din care reiese scopul
fundaţiei: „Fundaţia Tismana
propune prin editarea acestei lucrări a lui Ştefan Ieromonahul, o
nouă modalitate de a ne apăra valorile specifice poporului nostru, la
loc de cinste în cadrul acestor valori, situându-se lucrările de
căpătâi ale bisericii noastre ortodoxe.”
Acest scop este foarte important: „a arăta celor interesaţi, o
metodă simplă pentru racordarea micilor ONG-uri preocupate de
cultură, istorie şi religie, la îmbogăţirea memoriei
culturale, spirituale, tradiţionale, a poporului nostru. (...)”
Preşedintele fundaţiei
Tismana are un cuvânt de apreciere a lucrării lui Ştefan Ieromonahul
privitor la Sf. Nicodim:
„Pătruns
de un profund patriotism, Ştefan Ieromonahul a făcut ceea ce facem
şi noi astăzi, redând lumii pagini de căpătâi ale istoriei
Mănăstirii Tismana şi în consecinţă ale istoriei
tuturor românilor deoarece, leagănul istoriei noastre are la Tismana o
tulpină puternică.
„Pentru
că se ştie, precum norul ascunde pe soare, aşa şi vremea
acoperă pre cele ce nu se grăiesc” (pag. 14) zicea acest mare savant
al timpului său din a cărui operă s-au inspirat istoricii
Alexandru Ştefulescu, Nicolae Iorga şi preotul Dumitru
Bălaşa, monografii cei mai cunoscuţi ai mănăstirii.
Şi
nu este deloc exagerată afirmaţia acestui „savant al timpului
său”, având în vedere că ieromonahul Ştefan începuse studiul
documentelor referitoare la Nicodim prin anul 1827, după „42 de zecimi de
ani şi ceva” de la ridicarea în ceruri a sfântului, iar lucrarea o
tipărea abia în anul 1839. Un studiu deci, de peste un deceniu, adunând
documente de căpătâi ale istoriei noastre, printre care, primele
hrisoave domneşti!”
Lucrarea are importanţă şi din
punct de vedere stilistic, pentru că, spune N.N.Tomoniu:
„Ştefan Ieromonahul este
un mare povestitor. Probabil că înadins, pentru a se încadra în specificul
românesc, unde transmiterea poveştilor şi pildelor prin viu grai este
o virtute nemaiîntâlnită la alte popoare. Pentru aceasta, Ieromonahul
foloseşte uneori chiar şi limbajul lumesc, uitând de postura de om al
bisericii: „multe şi nenumărate minuni aŭ făcutŭ (Nicodim),
cât au trăitŭ în viaţă, izgonind dracii din oameni şi
tămăduindŭ totŭ feliul de boli şi neputinţe”,
spune el.”
„Ieromonahul ne lasă în
mare suspans vorbindu-ne de moaştele Sfântului Nicodim. Ascunse în
împrejurimi şi pierzându-li-se urma, s-a presupus că au fost duse în
locurile de baştină ale lui Nicodim. Ieromonahul descrie
peripeţiile sale în căutarea lor pe drumul spre Ipek-ul Slavoniei
fără a se întoarce însă în ţară cu preţioasele
moaşte deoarece, „aici fiind Turcii răi nu ne-aŭ lăsat
să ne ducem înainte la zisa mănăstire Patriarchie, zicând
că sântem spioni, şi ne-aŭ pus la popreală…”.
Cu suspansul scrierii legat
de istoria moaştelor, furate de călugării sârbi „pre valea cea
din-aintea sântei mânăstiri, adică cei zic acum şosea”
(denumirea de azi: Valea Şasea). Cu istoria fugii „la nemţi” a
egumenului Ştefan Bistriţeanul, ameninţat de „Mavrogeni V.V.
şi Cara-Mustafa Dianul Saraskierul oştirilor turceşti” că „o să pue să-l rază
şi să-i puie chiulafŭ în capŭ şi să-l spânzure de
poarta mănăstirei” , dacă nu le dă cele trebuincioase
ostaşilor turci. Cu istoria
moaştelor ascunse în peşteri şi găsite de copiii cu
caprele. Cu istoria călugărilor români fugiţi pe muntele
Cioclovina din cauza războiului dintre turci şi austrieci, ei bine,
cu toate aceste istorii, Ştefan Ieromonahul este un povestitor care trebuie neapărat
citit.
Cât despre moaşte, oare le vom mai
găsi vreodată? Sau dacă le-au furat călugării sârbi,
prin Valea Şasea, pe timpul când călugării români erau
retraşi în Schitul Cioclovinei, le vom mai putea recupera din Ipekul
Slavoniei?
Ştefan Ieromonahul
lasă această problemă, deschisă şi astăzi,
Bisericii Ortodoxe Române.”
Profesorul
N.N.Tomoniu este procupat şi de unele neconcordanţe de ordin istoric
în cartea lui Ştefan Ieromonahul. Reiese din probele luate de arheologi
că biserica mare a Mănăstirii Tismana este cea originală „aceea începută în anul 1376 în vremea
lui Radu Voievod (1373-1384) şi care s-a terminat de fiul său Dan I
Voievod, la 3 octombrie 1385!
Toate
speculaţiile privind reconstruirea mai târziu, din temelii, a unei alte
biserici, de către ctitori noi, au căzut. Inclusiv afirmaţia lui
Ştefan Ieromonahul că mănăstirea a stat „pustie
mai mult de 30 de ani, arsă. Biserica mare sfărâmată până
la pământ, clopotniţa şi zidurile prin prejur mai mult pe
jumătate, iar pe alocurea până în pământ de turci şi de
tătari.”
În altă parte el mai
spune că „nu ieaste acum cea
dintâi care s-a făcut prin strădania Sfântului…, căci
această biserică ce este acum de la anii 1526, de Radu Voievod cel
Frumos, s-au făcut şi s-a isprăvit de fiul acestuia Mircea
Voievod la anii 1541-1542”
Aceste afirmaţii au fost
lesne combătute, la timpul lor, de monografii cei mai avizaţi ai
mănăstirii: Alexandru Ştefulescu şi preot Dumitru
Bălaşa. Ultimul a fost categoric: „încercând să pună de
acord pisania din 1564, cu inscripţia din 1541 şi cu tradiţia
folclorică, după care fortificaţia mănăstirii fusese
cândva distrusă, se opreşte la biserică şi face o serie de
inadvertenţe ce au adus prejudicii istoricului acestei biserici”.
„Importanţa
păstrării adevărului istoric, în cazul Mănăstirii
Tismana, este enormă” – adaugă
profesorul N.N.Tomoniu.
Mai mult, arheologii
afirmă că un început de construcţie anterior ctitoriei lui Radu
voievod Negru nu este exclus, ei găsind deja câteva indicii - mortar
şi piatră, urme ale unei vechi fundaţii - care ar fi putut fi
ale bisericii din lemn de tis din tradiţia monastică…
Istoria,
cercetările viitoare vor confirma sau infirma acest lucru…”
Autorul aduce şi alte documente
inedite şi anume, Prefaţa Ediţiei din 1883 a cărţii
lui Ştefan Ieromonahul, prefaţă scrisă de IOSIF al Râmnicului, în 1883 Iulie 18, Râmnicul Vâlcea.
Ştefan Ieromonahul scrie o biografie a
Sfântului Nicodim începând cu o Predoslovie către cititori. Capitolul I
este numit: „În căutarea locului
sfânt” şi se referă la naşterea sfântului, Botezul acestuia,
Sf. Nicodim este hirotonisit diacon, apoi, hirotonisirea lui ca Arhimandrit de
către Patriarh, Viziunea dumnezeiască a sfântului Nicodim, Minunea
trecerii Dunării de către sf. Nicodim, construirea Vodiţei de
către Sf. Nicodim, date despre locul numit „La Pişători” –
şi Minunea găsirii locului sfânt. Capitolul II este dedicat Minunilor
Sfântului Nicodim în faţa domnitorilor. Ridicarea la ceruri. Capitolul III
relatează despre „Ascunderea moaştelor Sfântului. Dispariţia
sicriului.” Toate acestea sunt însoţite de ilustraţii, iconiţe,
gravuri, înscrisuri, hărţi, inscripţii.
Partea a III-a a lucrării se referă la „Viaţa Sfântului Nicodim de la Tismana
în lumina ultimelor cercetări privind vechimea locurilor sfinte de la
Tismana şi cu o incursiune în conjunctura istorică a veacurilor
XIII-XIV.”
Profesorul
N.N. Tomoniu scoate în
evidenţă „Vechimea locurilor
sfinte de la Tismana. Ocrotirea ctitoriei Sfântului Nicodim de la Tismana”. Autorul relatează că, în calitate de
preşdinte al comisiei de cultură în Consiliul Local Tismana, a avut
mai multe convorbiri cu Sfinţia Sa
Maica Stareţă Ierusalima Gligor „privitor
la asigurarea unor condiţii propice
în Valea Tismanei de natură să asigure liniştea şi
spaţiul necesar desfăşurării normale a vieţii monahale
din mînăstire.”
Profesorul întreprinde acest demers întrucât
consideră că este foarte necesar din pricina unui fenomen
îngrijorător, observabil azi, şi anume, cel al îndepărtării
tot mai mult a lumii acesteia de adevărata credinţă.
Profesorul întăreşte faptul că
există şi astăzi oameni care caută adevărul. Şi
îi face un portret Maicii Ierusalima:
„Chiar
Sfinţia Sa Maica Stareţă Ierusalima mi-a făcut mereu
impresia unei mari credincioase care degajă în jur o mare putere
Dumnezeiască pe care o simte doar cel cu har. Ceea ce m-a uimit a fost
faptul că, după trecerea a şase secole de la urcarea în ceruri a
Sfântului Nicodim, Sfinţia Sa apără cu îndârjire poruncile lui,
prin care ucenicii săi şi urmaşii lor din veacurile ce s-au
scurs, trebuiau să asigure şi
să păstreze liniştea şi mai ales atmosfera
dumnezeiască din ctitoriile nicodimiene. Pentru Sfinţia Sa, a fost o
luptă de o viaţă întreagă ca să izoleze Sfânta
Mănăstire Tismana de cele lumeşti, să păstreze
viaţa monahală aşa cum trebuie păstrată ea: în
tihnă şi rugăciune. Acest sentiment mi s-a consolidat când am
fost convins că Maica Stareţă Ierusalima considera ca nu de
turism neecumenic, gălăgios şi distractiv are nevoie Sfânta
Mănăstire ci de un loc de pelerinaj şi un loc de adăpost
pentru cei care-şi aleg o viaţă plăcută lui Dumnezeu”.
Mai mult, autorul
mărturiseşte că aici a descoperit spiritul nicodimian, care a
constituit pentru el o revelaţie. Drept pentru care a hotărât să-şi dedice o parte
din activitatea de consilier, recuperării terenurilor mănăstirii
de pe Valea Tismanei „ca un prim pas în
organizarea văii sfinte („locului sfânt” cum i se adresa Dumnezeu
Sfântului Nicodim) pentru turismul ecumenic şi întărirea oazei
nicodimiene de credinţă adevărată din incinta
mânăstirii.”
„După
ce dobândirea terenurilor s-a împlinit, a trecut în gestiunea mânăstirii
şi vechiul hotel al sindicatelor din domeniul energetic. Acesta ajunsese
într-o stare jalnică din cauza totalei lipse de subvenţii şi
investiţii în infrastructura sa depăşită moral. El a fost
amenajat ca arhondaric al
mânăstirii, în incinta şi în curtea sa s-au interzis
manifestările zgomotoase, apoi s-au
construit anexe noi, incinta Sfintei Mânăstiri fiind acum o oază de
linişte nefiind tulburată decât de micile grupuri vremelnice care se
abat să vadă ctitoria Sfântului Nicodim de la Tismana.”
N.N.Tomoniu se referă în continuare la „Locuri sfinte de la Tismana şi cele
două etape ale găsirii lor”, prin locuri sfinte
înţelegându-se, atât incinta actualei mănăstiri, cât şi
întreaga vale a Tismanei. Se specifică faptul că:
„După
identificarea văii, sfântul poposeşte mai multe zile prin
peşterile acelei văi căutând ceva anume. Peşteri tip
grotă de tipul aceleia de la Stârmina şi unde Sfântul Nicodim s-a
stabilit în final, erau destule prin zonă pentru un adăpost bun al
cetei sale de călugări. Dar el
căuta una anume, şi mai ales, un loc de biserică anume. El venise
la Tismana cu nişte criterii numai de el ştiute. Ajungem la
această concluzie pentru că, după terminarea merindelor, el nu
se întoarce imediat cu ghidul său – un copil din Groşani - ca
să-l ducă la părinţi ci parcă aştepta o a
doua viziune dumnezeiască care
şi vine după câteva zile de rugăciune dar cu porunca… de a se
întoarce la Vodiţa.
„Şi aşa sântul, - zice Ştefan
Ieromonahul - socotindu-se şi
mirându-se întru sine ce se facă, îndată şi iarăşi, i s’a făcut descoperire D-zeească
zicendu-i: Că acesta este cu adevărat locul de la
Pişători. Ce însă acum degrabu să te întorci la
mânăstirea ta Vodiţa, căci monachii, fraţii şi fiii
tăi, sunt în mare scârbă şi tânguire pentru lipsirea ta de acolo,
neştiind ce te-ai făcut; şi
mergând să le aşezi Egumen desăvârşit în locul
tău, şi aşezendu-1 să'l înveţi cum să
petreacă cu fraţii întru dragoste. Şi iarăşi degrab
să te întorci la locul acesta, luând cu tine din monachii cei mai tineri
şi mai osârdnici cătră ascultare pentru mântuire. Şi viind
fără de zăbavă, să te apuci să cureţi locul
şi să'mi înalţi sânt jertfelnic cu mânăstire împrejur,
întru cinstea şi pomenirea Adormirei
Maicii mele, precum ţ'am poruncit întâi.”
Profesorul afirmă că: „trebuie să clarificăm scopul găsirii celor
două ţinte ale Sfântului Nicodim în Valea Tismanei şi
consultarea acestuia cu ceata isihastă de la Vodiţa.
Căutarea „locului sfânt” era desigur importantă dar şi mai
important era găsirea locului pentru practicarea isihiei împreună cu
partea cea mai fidelă a adepţilor „Rugăciunii lui Iisus”.
Cu alte
cuvinte,
precizează autorul lucrării - identificarea locului exact de
mănăstire şi găsirea întregului areal al Văii Tismanei
era important. De ce era important acel
loc „unde curge apă multă de sus de prin peşcerile munţilor
şi de prin găurele petrilor, de amendouă laturile ale rîului
acestuia al Tismeanei”?
Că este un loc
binecuvântat de Dumnezeu, a reieşit de-a lungul veacurilor.
„Cercetările
recente dovedesc că există pe Terra, în anumite locuri lăsate de
Dumnezeu, puternice puncte energetice planetare care înlesnesc concentrarea
maximă într-o anumită direcţie a creierului omenesc. Nu se
ştie încă dacă ambientul este esenţial dar cu
siguranţă un mediu natural nepoluat, care păstrează ca prin
minune atmosfera ozonată dinainte de ultima mare glaciaţiune[1]
când flora şi fauna simţindu-se în largul ei avea proporţii
gigantice, este un element propice.
Starea de
bine de pe Valea Tismanei a fost remarcată mereu nu numai de
botanişti dar şi de diferite personalităţi istorice
începând cu Paul de Alep în secolul al XVII-lea, marii scriitori ai începutului
de secol XX, George Coşbuc şi Alexandru Vlahuţă dar şi
Grigore Alexandrescu care remarcând strălucirea cu totul aparte a lunii
privită din cerdacul mânăstirii a scris frumoasa sa poezie
„Răsăritul lunii. La Tismana”. Eu însumi, după o serie de
cercetări asupra fenomenului natural generat de izvoarele carstice de pe
Valea Tismanei, am publicat în diferite cotidiene articole privind aceste
izvoarele carstice, o adevărată fabrică naturală de oxigen
şi dioxid de carbon generând atmosfera fără noxe de acum
milioane de ani.
Studii
recente de medicină şi psihologie, cercetările privind impactul
mediului asupra omului, vin să confirme funcţionarea perfectă a
creierului şi mărirea peste limitele normale a puterii de concentrare
a unui individ în zonele cu impact energetic. Aceasta a dus şi la un avânt
al cercetărilor ştiinţelor oculte, care deşi sunt respinse
de mediile academice, concluziile mai aparte luate ca exemplu, sunt demne de
trecut în revistă cu toate că nu au de-a face în mod necesar cu
mişcarea isihastă.”
Foarte interesantă este
şi detalierea teoriei „Celui de-al treilea ochi”: „Este vorba de glanda pineală – numită aşa după
forma sa de con de pin – care se află exact în centrul geometric al
creierului. Supranumit şi „al treilea ochi”, glanda are ca suport osul
triunghiular aflat la baza coloanei vertebrale. Grecii antici, l-au numit sacru
(Hieron Osteon) şi i-au atribuit o semnificaţie deosebită,
el arzând cel mai greu la incinerarea
corpului. La rândul lor egiptenii, considerau osul sacru ca fiind
lăcaşul unei forţe supranaturale. Vechi scrieri sanscrite
consideră osul sacru ca un recipient al apei vieţii, spirala lui
(Kundalini, în sanscrită) apărând ca un şarpe încolăcit.
Tutankhamon, (Tutankhaton Tut-ankh-Aton) faraon din dinastia a 18-a,
conducătorul Egiptului între anii
1333 î.Hr. - 1324 î.Hr., fiul faraonului Amenhotep IV (Akhenaton) şi al
reginei Kiya, are plasat pe masca mortuară de aur acest şarpe spirală
(kundalin) trecând chiar prin capul lui. Marii înţelepţi ai
antichităţii simbolizau în acest mod energia Kundalini
considerând că conştientizarea ei în fiinţa umană
drept cunoaşterea supremă, o cunoaştere subtilă, care era
rezervată numai celor înzestraţi de divinităţi cu un înalt
grad de puritate şi sfinţenie.
Să
fi auzit Ştefan Ieromonahul despre toate acestea când a inclus în
biografia Sfântului Nicodim de la Tismana relatarea despre minunea
şarpelui împietrit a cărui urmă se vede şi astăzi pe
stânca Stârminei la câţiva metri de Peştera lui Nicodim? Numai
Dumnezeu ştie! Prin El s-a putut săvârşi şi aceea minune
şi tot prin El s-a putut transmite ieromonahului Ştefan în clipele
sale de rugăciune profundă, informaţii despre energia
divină cu care îl înzestrase Dumnezeu pe Sfântul Nicodim!
Şi simbolistica
pineală (conul de pin sau brad) este surprinzător de prezentă în
lume printre marii iniţiaţi ai Tainelor Dumnezeeşti”
Şi
simbolistica pineală (conul de pin sau brad) este surprinzător de
prezentă în lume printre marii iniţiaţi ai Tainelor
Dumnezeeşti. Zeul babilonian Thamus
tine în mâna sa un con. În Hinduism, zeiţa Shiva are părul coafat ca
un con, având încolăcit în jurul gâtului un şarpe şi desenul
celui de al 3 lea ochi, în mijlocul frunţii. În Matei 6.22 Iisus spune:
“Luminătorul trupului este ochiul. Dacă va fi ochiul tău curat,
tot trupul tău va fi luminat. La Vatican, se poate vizita zona
denumită Curtea Conului, unde cea mai mare statuie are forma unui con de brad
iar lângă ea este amplasat un sarcofag deschis, asemănător celui
din Camera Regilor din marea piramidă, sarcofag care este simbolul
dispariţiei morţii şi a tranziţiei către viaţa
spirituală. Şi ce credeţi? Însuşi papa are în vârful
sceptrului său, un con de brad!
Toată
această simbolistică reflectă vechi cunoştinţe, care
au fost ţinute în secret, cu străşnicie de-a lungul mileniilor,
departe de cei mulţi. Este evident că n-ar fi plăcut Domnului
să i se deschidă vreo poartă cât de mică spre grădina
Lui.”
Locul acesta ales de Dumnezeu
plin de legende şi e un loc al miracolelor. O evocare caldă şi
emoţionantă îi face profesorul N.N.Tomoniu: „Valea Tismanei era un puternic
câmp energetic lăsat de Dumnezeu iar liniştea şi întunericul
peşterilor de aici erau construite parcă anume de Dumnezeu pentru
Nicodim şi ceata lui. De ce a ales Dumnezeu locul acesta nu putem şti
dar ceva nepământesc se întâmplă aici, oamenii îşi dau seama de
acest lucru şi se adună ca la o comandă divină. Păstorii din zonă se adună
aici din cele mai vechi timpuri într-un pelerinaj ales imediat după
coborârea vitelor de la munte. După 15 august, mijlocul lunii, oamenii
îşi pregătesc noul an ce va veni. (Să ne reamintim că
vechiul an bisericesc începea la 1 septembrie) Păstorii şi-au coborât
de la munte oile, vacile, măgarii, caii şi caprele şi înainte de
a trece la recoltarea ultimelor ierburi de leac înflorite, se adună în
Valea Tismanei într-o procesiune moştenită din generaţie în
generaţie. Procesiune care, ce păcat, după milenii se
abandonează ca de altfel şi traseele clasice făcute la pas, din
cauza exploziei mijloacelor de circulaţie.
O
asemenea procesiune, pelerinajul sfânt făcut pe jos de la Hobiţa la
Tismana este descris cu lux de amănunte de marele nostru sculptor
Constantin Brâncuşi. Pregătirea merindelor, „scoaterea ţoaleor
de sărbătoare din lada de zestre” cu o zi înainte, scularea cu
noaptea în cap, traversarea Dumbravei Tismana şi a Sârbşorilor din
„Comoară” şi până la coborârea în Valea Tismanei, intrarea în defileu
prin Aleea Tainelor, ivirea treptată din şosea a turnurilor
mănăstirii, zgomotul cascadei şi trecerea pragului acestui sfânt
lăcaş, erau pentru copilul
Brâncuşi adevărate minuni dumnezeeşti care l-au marcat întreaga
viaţă. Nu degeaba îşi intitula în glumă atelierul lui de la
Paris, Sfânta Mănăstire Tismana.”
Profesorul specifică: „aici au existat cutume religioase şi
înainte de a întemeia Sfântul Nicodim mânăstirea. Cu siguranţă
că ele s-au menţinut încă din perioada precreştină,
pentru că traseul pelerinajului trecea obligatoriu pe la cele trei izvoare ale marilor peşteri sacre din
defileu: Peştera Chihaia, Peştera Furnia şi Peştera Mare de
la mănăstire.
De
remarcat că la Peştera Chihaia deşi s-a înfundat demult prin
prăvălirea unui versant de deal peste ea, pelerinajul la ea se
făcea şi pe la mijlocul secolului trecut.
Poposeam acolo, ne închinam şi
beam pe îndelete „apă sfântă de pe vale”, aşa cum se exprimau
părinţii noştri. Apoi, deşi setea fusese potolită,
urcam din şosea circa 200 de metri la un izvor de lângă Peştera
Furniei ca să mai bem şi de acolo.[2] Abia după
această procesiune urcam la mănăstire. De reţinut, că
niciodată când eram mic şi mergeam cu părinţii la bâlciul
mânăstirii, n-am sărit vreunul din aceste repere mergând direct la mănăstire.
Era un ritual, probabil obligatoriu, în semn de respect pentru apa şi
aerul pe care ni-l dădea din belşug Dumnezeu prin acele izvoare
carstice.”
Zeităţi dacice, cutume, obiceiuri
străvechi, descrieri încântătoare ale unui loc mirific, încărcat
de istorie şi de spiritualitate toate evocate cu o tulburătoare
căldură de N.N. Tomoniu. El vorbeşte mai apoi de „Identificarea simbolului sacru al mamei”,
de „Continuitatea spaţiului sacru de
la Tismana în creştinism”. Viaţa religioasă în aceste locuri
nu a încetat niciodată. Capitolul V al lucrării se referă la „Istoria veacurilor dinainte de
înfiinţarea arhimandriei de la Tismana” – iar conjunctura
istorică sud dunăreană a dat naştere unor condiţii
prielnice pentru afirmarea neamului basarabilor şi consolidarea banatelor,
cnezatelor şi voievodatelor. O altă problemă e cea privitoare la
Ortodoxia după marea schismă. Autorul precizează:
„Există
acum numeroase cercetări conjugate ale clericilor şi ale istoricilor
români, care dovedesc că ortodoxia în teritoriile valahe a rămas
neclintită şi s-a dezvoltat ca o fiinţă vie încă de la
traducerea primei biblii creştine de către gotul Uffila. Principalele
scrieri doveditoare le veţi descoperi chiar aici prin paragrafele inserate
în această lucrare şi confirmate de notele de subsol doveditoare,
conducând la titluri de cărţi cu valoare de document.
Însă
cel mai elocvent lucru în privinţa acestei identităţi ortodoxe,
cu totul aparte, între imperiile maghiar, bulgar şi mongol este faptul că mai marii pământurilor valahe erau
văzuţi ca trimişi ai Domnului pe pământ, cu drept de
viaţă şi de moarte al tuturor supuşilor. Inclusiv
boierimea! Amintiţi-vă de hrisoavele de danie către
Mânăstirea Tismana unde porunca dată boierilor era clară: „că de nu, nu veţi plăti cu
bucatili, ce numai cu capitili”.”
(...) În
teritoriile valahe ortodoxia era cu totul deosebită de cea a altor popoare
dependente de Bizanţ. Ea se baza pe o credinţă puternică în
Dumnezeu şi în domn - trimisul acestuia pe pământ – şi în
consecinţă, rolul bisericilor şi al episcopiilor ortodoxe era imens.”
În sfârşit, autorul introduce în lucrare
şi un capitol consacrat: „Cutumelor
basarabşeşti care au condus la întemeiere de ţară:”
Tismana şi Basarabii – două
repere fundamentale cărora profesorul Nicolae N. Tomoniu l-a închinat ani
de studii şi cercetări şi despre care a scris zeci de articole
şi cartea „Neamul întemeietor al lui Basarabă”, lucrare apărută
într-un prim volum şi care va fi continuată. Concluzia firească
a cercetărilor legate de această temă este că „Biserica de la Tismana – constituia o necesitate
a neamului Basarabilor.”
Tema basarabilor întemeietori de ţară ca şi alte teme
introduse spre sfârşitul volumului al III-lea, abordează subiecte
sensibile şi controversate ale istoriografiei noastre. Ca cercetător
autodidact, care a folosit „sute de scrieri” ale marilor noştri istorici
contemporani, majoritatea membri ai Academiei Române, autorul îşi permite
în cunoştinţă de cauză, să pună la punct
speculaţiilor care se fac în jurul acestor subiecte in diverse
publicaţii, broşuri şi chiar cărţi în toată
regula.
Ca un suport preţios în
susţinerea tezelor sale, dânsul aduce la zi cu date foarte importante imaginea privind genealogia basarabilor, a
dinastiilor conducătoare din ţările vecine, numeşte pe
Litovoi, "Lytuon (Litovoi)" pentru a include şi varianta din
documentele ungare şi semnalează faptul că faţă de
variantele anterioare ale scrierilor sale, Lytuon (Litovoi) este reconsiderat
ca un voievod cu o contribuţie hotărâtoare în întemeierea
Ţării Româneşti. El a domnit până în anul 1273, a recucerit
de la tătari Voievodatul lui Seneslau (despre care spune că domnise
între anii 1247-1272 si nu până la 1290) acesta fiind şi motivul
adevărat pentru care s-a iscat conflictul cu regatul ungar.
Lucru puţin cunoscut astăzi, D-l
Tomoniu descrie exact aceea conjunctură istorică:
„Realitatea
este că voievodatul de la
răsărit de Olt devenise tributar tătarilor pe la 1254 iar
Litovoi când porni extinderea voievodatului peste Olt, trebuia să
cucerească aceea parte de la tătari. Era clar însă, că el
cucerea aceea parte nu ca ţară dependentă de Ungaria ci ca
teritoriu valah recucerit de el prin forţa armelor. Pretenţia regelui
ungur să-i dea lui tributul pe de-a gata, total nemeritat, era
absurdă. Luptele se lăsară în 1273 cu uciderea lui Litovoi şi
obţinerea de bani de la Bărbat dar peste puţin timp, neavând
încotro, documentul din anul 1288 întocmit foarte corect de magistrul George
însuşi, numeşte pe Bărbat, fratele lui Lython, cu atributul
Voevodul Litua. El prelua voivodatul către 1279 la 1276 găsind în Haţeg pe comitele
Petru .
Ocupând
(pe la 1272) partea de la răsărit de Olt, Litovoi, până atunci
numai voivod al Olteniei, uneşte ambele voivodate într-un singur stat.
Astfel, basarabii din Oltenia Litovoi şi fratele lui Bărbat, devin
„primii întemeietori ai principatului a toată Ţeara Românească”
.”
Apoi îşi întăreşte
concluzia citând din istoricul Dimitre Onciul: „aceasta este în monumentele istoriei noastre, cea dintâiu luptă a
Românilor pentru independenţă de Ungaria. Ea se repetă în
urmă adeseori, până ce şi Români şi Unguri trebue să
se închine Turcilor ”.
Autorul încheie: „Primul ce repetă lupta este Basarab, la Posada (1330), când
după o strălucită victorie, nu se va mai opri decât în bugeacul
Basarabiei”
Aici trebuie semnalat că d-l Tomoniu,
studiind atent ce se spune despre Lytuon-Litovoi, aduce în premieră câteva
idei în plus cu privire la posibilitatea ca Diploma Ioaniţilor să fie
un fals. Intr-o notă de subsol precizează că prin acest act se
dădeau ioaniţilor teritorii care nu aparţineau regatului ungar.
El e de părere că Diploma Cavalerilor Ioaniţi ascunde faptul
că, în timpul lui Litovoi s-a făcut prima dată, între anii
1292-1293, unificarea tuturor voievodatelor valahe. Asta este o controversa
istorica foarte importantă pe care autorul o reia în discuţie cu
curaj şi responsabilitate în faţa adevărului, adevăr pe
care spune că-l va susţine şi în viitoarele sale scrieri.
O alta reconsiderare istorică
importantă în capitolul III şi care trebuie semnalată -
după părerea autorului - este aderarea la ideea lui Dimitrie Onciul
ca Radu Negru nu este un personaj singular. Iată citatul din Onciul:
„
…cu un cuvânt, lui Negru Vodă se atribue de tradiţie toate faptele si
monumentele vechi din partea resariteana, ai căror diferiţi autori
s'au şters ca persoane reale din amintirea poporului. Astfel, Negru
Vodă al tradiţiei populare se înfăţişează nu ca
una şi aceeaşi persoană, ci ca personificare poetică a
originilor, representând nu pe un sigur fundator al diferitelor fundatiuni, ci
pe diferiţi fundatori cu nume necunoscute tradiţiei si numiţi
toţi deopotrivă Negru Vodă”
Şi iată comentariul
d-lui Tomoniu, asociat acestui citat:
„Tema
primului şi singularului întemeietor, Negru Vodă a căzut,
părerile având în centru acest nume legendar aparţin trecutului.
Negru Vodă nu e un personaj ci
reprezentarea într-un teritoriu dat al unui neam băsărăbesc,
apendice al vechii caste băsărăbeşti din antichitate. El
este alesul - din tot neamul băsărăbesc - al boierilor din
Ardeal care sătui de misionarii papali trec Carpaţii pentru a strânge
dările valahilor şi pentru a întemeia aceea veche biserică din
Câmpulung datată 1215. Tot el, Negru Vodă este acel boier sibian care
vine pe Olt ca să întemeieze biserici noi, apoi Cotmeana. Tot Negru Vodă
este şi boier Litovoi (Lytuon) care descinde din munţii lui
întinşi până la Haţeg ca să sfinţească
biserică la Tismana. Această ipoteză de a privi acest fenomen al
întemeierii este foarte importantă”
In sfârşit, mai trebuie
semnalată ipoteza foarte plauzibilă a originii de neam valah din
sudul Dunării a lui Tihomir. Total diferită de varianta originii lui
din migratori, varianta este întărită şi de faptul că
alegerea domnului în Valahia era ereditar-electivă ceea ce ar face
distrugerea din start a ipotezei "neam din migratori".
Tuturor acestor controverse
istorice autorul le găseşte ceva comun:
„În
jurul unor teme de istorie pentru care s-au ţesut mereu discreditări
s-a ridicat acum o barieră de netrecut. Ea este construită pe
nişte axe ale poporului român, intangibile pentru alte naţiunile
vecine! În mare, ele sunt:
- întemeierea Ţării
Româneşti n-a fost rezultatul acţiunii a câtorva domnitori Basarabi
descendenţi din nu ştiu ce migratori ci a fost un fenomen de
durată;
- teritoriile valahe au fost conduse
dintotdeauna mai întâi, în antichitate, de o castă domnitoare a
basarabilor, apoi în feudalism de ramuri ale unei familii domnitoare a
basarabilor, conducătorii diverselor formaţiuni prestatale fiind
aleşi pe criterii dinastice stabilite încă din epoca romană
şi cu nuanţe specifice zonei;
- cheia păstrării
identităţii proprii de-a
lungul întregii perioade a migraţiilor şi până la întemeierea
unui stat propriu a fost limba romanică a valahilor contopită benevol
cu a slavilor din cauza obiceiurilor foarte apropiate legate de viaţa
ţărănească legată de pământ, slavii nefiind
migratori dispuşi la jaf ca
majoritatea nomazilor veniţi din stepele asiatice.
Dacă
în timpurile romane ne-am păstrat identitatea prin religia noastră
monoteistă net superioară miriadei de zei ai Romei, în vremea
migraţiilor arma noastră a fost limba şi creştinismul
adoptat benevol şi spontan de întreaga populaţie dintre Tisa şi
Nistru, ţara Cârpaţilor, adică ţară mereu ruptă
de alţii şi continuu cârpită de noi până şi în zilele
noastre”.
În concluzie, autorul precizează: „Cercetările mele inedite privind zona
Văii Tismanei trebuie însă continuate, deoarece zona Tismana, este un
punct geografic natural, de mare încărcătură energetică,
despre care s-a scris mereu şi în care s-au petrecut multe întâmplări
de factură istorică şi
mai ales de factură religioasă!”
Ne alăturăm profesorului N.N.
Tomoniu, specificând că aceste cercetări au deschis noi orizonturi de
cunoaştere şi receptare, adăugând un minunat spor
sufletesc, îndemnând românii
să-şi cinstească istoria, sfinţii, religia, locurile sacre
încărcate de spiritualitate şi să se reîntoarcă la
izvoarele strămoşilor noştri care au sfinţit cu
credinţa lor, aceste locuri.
CEZARINA ADAMESCU
22 IUNIE 2010
Comentarii:
Comentariu de la Ada Chifor / Cristina
Stefan pe Cartea Cenaclul tinerilor scriitori:
“Reverente domnului profesor Tomoniu, un erudit
cercetator al vestigiilor istorice crestine, intr-o lucrare ampla, de efort
intelectual si cu reale daruiri culturale romanesti.
Multumiri,
Cezarina!”
Comentariu – la art. Sf. Nicodim de la Tismana – George Gîtlan – Cenaclul Cartea tinerilor scriitori – 2 iulie 2010
“Dulce si placuta
aceasta scurta incursiune (dar cat de consistenta) in istoria Bisericii
Ortodoxe Romane. multumiri !!!”
Notă.
Cartea va apare curând la editura „Cuget Românesc”,
condusă de
părintele Alexandru Stănciulescu-Bârda.
Vă invităm să o citiţi şi online
la „Semănătorul – Editura online”:
http://www.editura-online.ro/html/studii.html
***
Propuneri si contacte : editura.online@gmail.com
Situl aparţine ARP -
ASOCIAŢIA ROMÂNĂ PENTRU PATRIMONIU