Lovitura
militară de stat din decembrie 1989
s-a suprapus peste revolta populară.
Similitudini. OAMENI CA EI
AU FĂURIT ISTORIA
Valentin Văran, După
Douăzeci de ani. Pleonasmul retrăirii unui deja vu al
manipulării şi al dezinformării, Editura
Semănătorul, ianuarie 2010
Fiecare om, când se
citeşte ceva deosebit,se duce cu gândul la ce ar fi făcut el în
aceeaşi situaţie. Devenim eroii cărţilor citite şi
uneori intervenim în desfăşurarea naraţiunii cu varianta convenabilă nouă. Se zice că
un actor trăieşte atâtea vieţi câte personaje
interpretează. Suntem victimele propriei noastre imaginaţii. Uneori ne transpunem într-atât încât
uităm să trăim viaţa aşa cum este, împrumutând de la
personaje stări, sentimente, acţiuni. Nu am putut deschide cartea lui
Văran fără să
mă aventurez în divagaţii
şi să caut similitudini. Unde eram eu acum 20 de ani? Ce statut aveam? Cât de implicată eram într-un regim
căruia îi slujeam, de bine de rău, într-o slujbă
funcţionărească? Ce am făcut în zilele cruciale ale lui
decembrie şi mai târziu, când lucrurile păreau să se fi potolit,
dar s-au învolburat şi mai rău, ca atunci când totul se
răstoarnă şi ochiul e silit să vadă invers?
Pornind de la aceste
gânduri m-am avântat în parcurgerea
paginilor – nu multe – dorind să cunosc experienţa acestui tânăr
(şi eu eram pe atunci foarte tânără!) – care s-a văzut
aruncat în vâltoarea revoluţiei – sau ce-o fi fost – aidoma sutelor
şi miilor de tineri români, care doreau cu ardoare schimbarea.
E uşor acum
să rememorez evenimentele. Au
trecut două decenii. Lucrurile s-au decantat, am luat-o într-o
direcţie (sau în mai multe direcţii deodată???) oricum, nu mai
înotăm în marea de nisip mişcător care ameninţa să ne
înghită. Nici un pas nu era sigur. Panica biruia orice cotlon intim al fiinţei.
Sunt poveşti trăite, chiar dacă şi-au mai pierdut din
dramatism. Unele sunt chiar incredibile. Când s-au scurs două decenii? Şi
cu ce preţ? Mă uit rareori în oglindă. Doar fotografiile vechi,
alb-negru mai sunt martore fiinţei mele de atunci. Schimbările sunt
evidente. Nimeni nu rămâne acelaşi. Nici fizic, nici psihic, nici
sufleteşte. Citesc subtitlul acestui studiu, acestei mărturisiri:
„Pleonasmul retrăirii unui deja vu al manipulării şi al
dezinformării.” – Nu se poate să nu te incite acest subtitlu
deşi intuieşti despre ce este vorba.
Fiecare din noi avem
senzaţia stranie că am fost jefuiţi. Că am fost
păcăliţi de sistem. A fost un timp când credeam aproape orice.
Astăzi suntem
sceptici. Orice informaţie e întoarsă pe toate părţile,
descusută, scuturată de praf, înainte de a fi crezută,
însuşită. Oamenii şi-au pierdut încrederea în stat, în Guvern,
în sistemul politic (Ohoooo!!!!), în Senat, în Parlament, în orice formă
de conducere. Astăzi, conducere echivalează aproape cu o
Forţă Ostilă, distrugătoare de om şi de valori. Un om,
desigur, nu poate lupta singur cu sistemul.
De ce
am visat, am crezut că va fi altfel? Cu totul altfel. Scenariul acesta nu
ni l-am închipuit nicidecum, e străin voinţei noastre de acum.
Se spune că omul poate
trece din rău în mai rău. Totdeauna te întrebi atunci când ajungi la
capătul puterilor, „pe culmile disperării”, vorba marelui gânditor
Emil Cioran: se poate mai rău decât atât? Iată că se poate. Din
rău în mai rău. LEGILE LUI MURPHY triumfă, sunt la rang de
porunci din Decalog. Toate se probează la fix, iar în spatele lor,
Michiduţă îţi dă cu tifla.
Ce o mai fi mâine, cine
mai poate prezice? Nimic nu e sigur. Parcă trăim în mintea
Eccleziastului, care nu vedea în jur decât o imensă „Deşertăciune a deşertăciunii…Şi totul este
deşertăciune!” (Eccl. 1,1).
Ce ar mai fi de
făcut? De aşteptat, de sperat, de întreprins. Nimeni nu ştie precis,
pentru simplul fapt că pe nimeni nu interesează decât propria sa
persoană. Viitorul omenirii? Ducă-se! Ce treabă avem noi cu
viitorul altora de vreme ce viitorul nostru (nici măcar cel apropiat) nu
mai e sigur, câtuşi de puţin?
Aflăm ştiri
de peste tot. Tabloidele sunt pline. Citeşti, vezi şi nu-ţi vine a crede. Singurul lucru care ţi-a
rămas de făcut: cruce! Faci cruce din ce în ce mai des. Te
cruceşti, adică, de cum s-au întors şi
răstălmăcit toate lucrurile.
Parcă anume.
Cui prodest? Vai de cei
născuţi,dar mai vai de cei nenăscuţi încă! Nu-i
aşteaptă nimic bun, nimic solid, pământul se clatină, aleargă la vale, fuge de sub picioare.
Şi în acest timp,
un mic grup de oameni îşi freacă palmele, îşi râd în pumni. Au reuşit. Chiar
dacă s-au căţărat pe munţi de cadavre nevinovate.
Triumfători şi
gureşi, îşi plimbă cu nonşalanţă impertinenţa,
pe sub nasurile noastre.
Dezvăluirile
tânărului pe atunci, Valentin Văran sunt şocante. Ele trebuie
citite cu mare atenţie şi înţelegere. Ca să nu uităm.
De ce să nu uităm? Pentru că ceea ce se uită, are darul de a se
repeta. Erorile se repetă la nesfârşit. Şi dacă îi mai
pasă cuiva, dacă cineva mai e demn, trebuie să se
împotrivească acestei uitări. Cu propriile cuvinte, cu propria
viaţă, cu un strigăt înalt de revoltă. La fel cum face
Valentin Văran. El strigă-n pustiu, e adevărat. Dar poate,
măcar ecoul vocii lui sparte de atâta strigare, va atinge în sfârşit
o inimă, o conştiinţă. Nu mai multe. Ar fi de ajuns.
Să începem de la o conştiinţă.
Un tânăr ca
mulţi alţii care nu a avut de-a face cu politica regimului trecut.
Pietrele tac, deşi ele ar putea să înceapă să murmure, apoi
să vocifereze toate deodată. Doar ele pot şti ce se petrece în
conştiinţa omului. Câtă frământare, câtă
răsturnare, câtă mustrare ori câtă firavă mulţumire? Nu
trebuie să existe neapărat un factor declanşator. Amintirile pot
ieşi la suprafaţă şi când au obosit să stea pitite sub
obrocul minţii. Nu te întreabă dacă vrei să le scoţi
la iveală ori ba. Răbufnesc, pur şi simplu.Creierul uman, cea mai
stranie enigmă. N-au reuşit
nici cei mai mari savanţi să-i afle întrutotul, dedesubturile.
Nu numai autorul eseului
este confuz şi dezgustat, aşa cum mărturiseşte, dar orice
om de bun simţ care se simte înşelat, păcălit, „dus cu
muia”, aşa cum s-a exprimat Monahul de
Revolta că după 20
de ani sunt la fel de nelămurit şi la fel de confuz în ceea ce priveşte
realitatea cotidiană în care sunt constrâns să exist. După
douăzeci de ani constat că sunt manipulat şi dezinformat cu
aceeaşi neruşinare şi cu aceeaşi râvnă ca şi în
vremurile de care aş fi vrut să mă bucur că s-au dus. Invadat
pe toate canalele mediatice de politică, nu-mi pot reprima sentimentul de
dezgust, care revine la fel de pregnant ca acum 20 de ani.”
Şi dacă atunci,în toiul evenimentelor oamenii
aveau o motivaţie serioasă, voiau să trăiască mai
bine, răsturnând o structură strâmbă, astăzi,
motivaţia s-a pervertit în lipsă de motivaţie şi omului a
început demult să-i pară rău că a participat la evenimente
şi că s-a lăsat „împins” de val. Raţiunea de atunci s-a
răsturnat în iraţionalul de azi. Duşmanul comun a devenit
duşmanii comuni, câtă frunză şi iarbă şi nu mai
ştii nici măcar cine ţi-e prieten. Trădarea stă cu
regele la masă. Stă şi cu săracul la masă, dacă
au ce mânca. Stă şi cu dulăii şi cu cele mai amărâte
javre la înfulecat ciolane.
Acum, spune autorul,”revolta că după 20 de ani
sunt la fel de nelămurit şi la fel de confuz în ceea ce priveşte
realitatea cotidiană în care sunt constrâns să exist. După
douăzeci de ani constat că sunt manipulat şi dezinformat cu
aceeaşi neruşinare şi cu aceeaşi râvnă ca şi în
vremurile de care aş fi vrut să mă bucur că s-au dus. Invadat
pe toate canalele mediatice de politică, nu-mi pot reprima sentimentul de
dezgust, care revine la fel de pregnant ca acum 20 de ani. (…)
Am
luat parte direct şi responsabil la actul de răsturnare a regimului
comunist, şi dacă ceea ce unii mai cred că a fost
„revoluţie” ar fi eşuat, aş fi fost primul din oraşul meu
pe care l-ar fi executat securitatea.”
Autorul,
cu luciditate şi acribie, reface filmul evenimentelor încă din ziua
de 21 decembrie, când se afla
Munca
paşnică privind pregătirea sărbătorilor de iarnă
este curmată brusc de firul evenimentelor care se precipită.
„
Cei
doi pictori zugrăvesc primele
pancarte cu „jos tiranii”, „jos comunismul”.
Şi Valentin Văran, nu
fără o oarecare doză de autoironie, scrie: „Am ieşit cu ele în stradă şi brusc am devenit eroii
celor din piaţa sfatului. După euforia momentului, m-am regăsit
un erou străin printre alţi străini. Eu nu mă voiam erou,
cel puţin nu eroul reşiţenilor, aşa că m-am
hotărât brusc să plec acasă,
Şi de data aceasta ca de zeci de alte ori în
istorie, bănăţenii sunt la înălţime. Curajul şi
dârzenia lor dau roadele scontate. Autorul urcă pe un podium şi
vorbeşte la microfon: „Le-am
comunicat că a început revoluţia, că lucrurile s-au pornit,
Reşiţa şi Caransebeşul sunt alături de Timişoara,
şi că nu avem dreptul ca bănăţeni să stăm de-o
parte.”
Autorul se vede în ipostaza de erou dar nu doreşte
să profite de această situaţie, pentru că: „Era foarte ciudat atunci, şi
am învăţat pe pielea mea acest lucru : cel ce are microfonul, are puterea !!!Aveam 28 de ani. Îmi doream faimă,
dar nu putere. Simţeam forţa de corupere interioară a puterii.” Şi
după ce face un aparteu, evocând viaţa lui artistică şi
implicarea cu texte satirice la adresa
conducerii, autorul revine în actualitatea acelor zile şi spune: „aceasta
era aura mea în faţa con-citadinilor mei, aceea de rebel, nu prea departe
de aceea de revoluţionar. Şi nu m-am ferit niciodată să recunosc…eram
anti-comunist.” (…) Rebelul, sau revoluţionarul, din mine a încolţit
însă mult mai devreme, odată cu asasinarea lui Cornel Chiriac, a lui
Emil Georgescu şi se zvonise că şi a lui Paul Goma.”
Valentin
Văran are un fel propriu de a scrie. El merge pe firul evenimentelor,
apoi, brusc divaghează, luându-se, precum după firul Ariadnei pentru
ieşirea din labirint, pe firul amintirilor din liceu sau chiar din
copilărie, evocând familia, profesorii, colegii, apoi, iarăşi
reîntorcându-se de unde a lăsat firul întrerupt.
El
este un revoltat, un rebel pe care injustiţia nu-l lăsă indiferent şi ştie
să plătească toate „datoriile” celor care l-au
nedreptăţit.O dramă familială îi adânceşte şi mai
mult repulsia pentru regimul nedrept.
Sistemul
coercitiv care exercita presiuni psihologice asupra individului îl sileşte
aproape să se înscrie în sistem, dar, după tergiversări
nenumărate, autorul reuşeşte să scape printr-un transfer
intempestiv la o altă unitate cooperatistă.
Ajuns
în momentul de răscruce al societăţii româneşti, în acel
decembrie 1989, tânărul Valentin
îşi prea din mers atribuţiunile de lieder de masă,
aceasta şi datorită faptului că era simpatizat printre tineri
pentru programele culturale pe care le organizase până atunci. Nu
fără autoironie, autorul povesteşte, la persoana a întâia, cum
s-au derulat evenimentele. Relatarea este simplă, fără abuz de
mijloace de expresie,este ca o confesiune în faţa unor prieteni.
În
postura de lieder, autorul încearcă să evite conflictele între
manifestanţi şi cei din sediul miliţiei ori din alte structuri,
pentru a nu se ajunge la vărsare de sânge. Şi aici, doar
dibăcia, abilitatea, bunul simţ şi calmul îl ajută să
aplaneze lucrurile: „Nu ştiu de unde am adunat curajul să fac ceea ce am
făcut în acele momente. Am ajuns acolo, am urcat pe treptele sediului
miliţiei, şi am făcut apel la calm. Am promis că mă
duc înăuntru şi negociez un armistiţiu cu ei, am promis că
intru şi le sigilez sau le încui armamentul, în orice caz, că nimeni
nu va face uz de armă împotriva noastră.
Înainte de a intra, doi vlăjgani m-au luat de-o
parte. Erau mineri de la cariera de marmură de
I-am răspuns
că nu. În primul rând, nu e timp de gândire, ci doar de acţiune, căci
dacă aş fi stat să mă gândesc, aş fi înţeles
inutilitatea gestului meu de a sigila o cameră de armament în care nu
ştiu ce ar trebui să existe, şi în care sunt convins că au
avut grijă să nu mai existe nimic în acele periculoase momente. L-am
rugat, ca spre liniştirea celor de afară, să
mă lase să pun un sigiliu pe camera cu gratii de la intrare, ca
să pot ieşi în cele 5 minute promise.
A fost de acord cu
termenii propuşi de mine, am primit permisiunea să învelesc într-o
fâşie de hârtie cu semnătura mea pe ea lacătul de pe gratiile
camerei de armament şi astfel am dezamorsat un potenţial conflict
care putea escalada în evenimente regretabile de ambele părţi. Am ieşit afară în
uralele tuturor. A fost pentru mine cel mai elocvent moment al
participării mele la evenimente. Nu cred că gestul meu ar fi fost
trecut cu vederea în cazul în care încercarea de răsturnare a regimului
comunist ar fi eşuat. Le-am promis celor de afară că nimeni nu
va face uz de armă împotriva revoluţionarilor, cu condiţia
să nu ne manifestăm ca infractori, ci ca oameni civilizaţi, care
ştim ce vrem, şi anume o viaţă demnă, în
libertate…bla-blabla… şi discursul meu a prins. A fost uimitor pentru
mine faptul că dacă deschideam gura şi afirmam sau ceream un lucru,
oraşul întreg se conforma.”
Relatarea devine de-a dreptul captivantă. Şi
noi, care am uitat aproape total că au fost momente dramatice sau am stat
acasă, la televizor şi am privit cu uimire şi indignare cum se
desfăşoară toată tevatura, mai aveam şi
îndrăzneala să comentăm.
Autorul
face multe aparte-uri în care-şi spune punctul de vedere clar şi
răspicat, cu ce ar fi fost şi cu ce nu, din desfăşurarea
dramaticelor evenimente.
Valentin
Văran relatează şi întâmplări menite să
emoţioneze, cum e cel de la
magazinul alimentara unde era coadă şi brusc, la trecerea lui împreună cu alaiul de revoluţionari, vânzoleala
şi înghesuiala au încetat şi oamenii s-au aşezat civilizat la
rând.
„O bătrână a ieşit
din rând, a trecut peste stratul de flori până la mine, şi cu ochii
în lacrimi mi-a luat mâna şi mi-a sărutat-o. M-a binecuvântat, pentru
că am apărut tocmai atunci, pentru că i se făcuse rău,
iar dacă nu apăream în acel moment, ea nu ar mai fi avut puteri
să ajungă să-şi cumpere mult râvnitele portocale. Am
simţit, ca de multe ori până atunci, nodul acela în gât, acea
revoltă împotriva regimului, a sistemului care ne animaliza treptat, zi de
zi. Am plecat lăcrimând la rândul meu. Nu fără să simt
însă revelaţia puterii şi mai mult, legitimitatea puterii cu
care fusesem investit de semenii mei, legitimitate parafată pe dosul
mâinii mele stângi cu sărutul unei bătrâne cu ochi
înlăcrimaţi.”
Activitatea energică a tânărului Valentin a
avut efecte benefice. Ei s-au organizat şi au început să
desfăşoare activităţi de apărare, având şi
iniţiative de într-ajutorare a celor care aveau, cu adevărat nevoie
de sprijin material ori de altă
natură.
„Ne-am stabilit sediul în primărie
şi pentru a comunica mai repede şi mai
eficient cu cei de la judeţ.
Unul din primele evenimente pe
care-l ţin minte din momentul în care am ocupat biroul de primar a fost
vizita unei bătrâne. Era o femeie pirpirie, care se vede că fusese muncită la
viaţa ei. Mă căutase în tot oraşul, crezând că aş
fi unica persoană de pe lume care pot să o ajut. Avea un fiu care
făcea armata
Instalat în primărie, au început să vină la mine tot felul
de persoane, care cu ştiri, care cu zvonuri, care cu sfaturi. Cu timpul am
început să ne organizăm. Şi noi, şi teroriştii. Vizau
punctele strategice nevralgice ale oraşului. Şi făceau asta,
atrăgându-ne atenţia asupra lor în cursul nopţilor prin rachete
de semnalizare trase pe deasupra lor. Era de fapt o distragere a atenţiei,
am aflat asta mult mai târziu. Ştirile sau zvonurile despre vandalizarea
vitrinelor sau a clădirilor administraţiei veneau din toate
direcţiile. Era sau nu era cazul să ne fie distrasă
atenţia? Asta nu mai ştiu. Ştiu însă că a avut un
efect benefic.”
Fapte
mărunte, pe care de obicei le pierzi din vedere. Dar, memoria
afectivă le scoate la iveală intacte, chiar şi după 20 de
ani, aşa cum se probează acum.
În
momentele cheie ale istoriei unei naţiuni este nevoie de oameni
întreprinzători, de acţiune, care să ia hotărâri rapid
şi să evite cât se poate amploarea evenimentelor şi degenerarea
lor în tragedii în masă.
E bine că există astfel de oameni în zilele
noastre.
Şi,
povesteşte mai departe Valentin Văran, „Am instituit trupe de voluntari şi au fost trimişi să păzească
acele puncte strategice, gen uzina de apă potabilă, staţia de
transformare de curent care alimenta oraşul şi uzina cu energie,
staţia de gaz, etc. Toate depozitele de mărfuri alimentare sau ne
alimentare, toate magazinele sau instituţiile din oraş au beneficiat
astfel de un generos număr de paznici. Astfel, adunarea de gură cască din centru a
primit un rol de care mai era şi era mândră. Îmi aduc aminte că
stabilisem un consemn. Dacă se întâmplă ceva deosebit şi este
nevoie să adunăm lumea din nou în centrul oraşului, vom
anunţa mobilizarea generală cu ajutorul sirenei de la uzină,
sirenă care se auzea şi de la
E bine ca populaţia civilă să ştie
asemenea lucruri, chiar şi mai târziu. Mărturii de acest fel sunt
foarte preţioase, ca să ştim că istoria contemporană a
neamului nostru s-a scris cu sânge, cu sudoare şi lacrimi, cu
abnegaţie, curaj, jertfe şi
sacrificii enorme ale unor oameni ca şi noi. Dacă ne-ar fi obligat
cineva să ieşim în stradă şi să ne manifestăm
nemulţumirile, puţini ar fi fost aceea care ar fi avut
iniţiativa. Şi totuşi oamenii aceştia au existat. Unii mai
există şi azi. Indiferent dacă li s-au recunoscut meritele,
conştiinţa lor este dreaptă şi fermă în sensul că
şi-au făcut pe deplin datoria de români. Câţi se pot lăuda cu această demnitate
de român în zilele noastre? Fără să profiţi în nici un fel, doar dintr-un impuls de a
ajuta, de a stabiliza, de a face cât de cât ordine. Ordinea era principalul
punct care trebuia respectat ca să nu se ajungă la haos, la anarhie.
Valentin
Văran în scurta sa lucrare-mărturie face şi portretul unui
cetăţean care a avut de suferit mult din pricina regimului trecut.
„Treceam
periodic prin centrul oraşului şi vorbeam la microfon, eu sau
Valentin Boşneag. Într-una din aceste ocazii, l-am zărit în
mulţime pe Vasile Gârbea, zis şi Omul Liber. Îşi
căpătase porecla aceasta cu preţul unor bătăi
îngrozitoare pe care i le aplicau din când în când cei de la miliţie,
şi când merita şi când nu. Ţipa în gura mare ce-i trecea prin gând la adresa
dictatorului, cu invective colorate şi ilare. Şi făcea asta unde-l
apucau pandaliile, în sala de spectacol, la grădina de vară sau în
parcul central al oraşului dar întotdeauna când el considera că îl
aude cât mai multă lume.
Avea ce-avea cu ta’su lui Ceauşescu în special… De câte ori se
anunţa în vizită odelegaţie de partid mai importantă sau
chiar dictatorul în persoană, Omul Liber înceta să mai fie liber. Îl
săltau cei de la miliţie şi-l ascundeau la beci până ce
trecea evenimentul. Ce se întâmpla cu el în acele zile nu ştie decât el,
săracul. Noi constatam doar lipsa lui din oraş şi mai vedeam apoi urmele
bătăilor administrate între timp. Ieşea săracul
şifonat rău de acolo. Apoi, se întâmpla să-l mai salte pentru o
nouă şifonare, ca să-i zicem aşa, şi fără
motiv. Când n-aveau ce face, îl săltau pe Vasilică doar aşa, ca
să se menţină ei în formă şi ocupaţi. Îl luau de la discotecă,
depe stradă, de la cârciumă…de ori-unde. Eu personal l-am recuperat
într-o noapte dintr-un rondou de flori unde-l aruncase cineva din cupa unui
IFRON, pe lângă care se foiseră câteva persoane în uniformă de
miliţian. Au abandonat ceea ce făceau în momentul când m-au
zărit în capul străzii şi au dispărut precipitat. Nici în momentele acelea n-a
avut curajul să-mi spună cine şi de ce s-a purtat aşa cu
el. Dacă îmi aduc aminte bine, era chiar în zilele ultimului congres al
pcr. Când l-am zărit în mulţime, mi-a venit ideea să-l chem la
microfon să spună şi el câteva cuvinte. El fusese liber înaintea
noastră doar, şi eu eram unul din puţinii care ştiau cu ce
preţ plătise libertatea lui de a se exprima. L-am rugat să ne
spună cum se simte libertatea acum din punctul lui de vedere. Trec peste
râsetele şi replicile maliţioase ale mulţimii din momentul în
care l-am invitat să vorbească. A fost din nou, poate, unul din
momentele unice care ne-au fost date să le trăim ca locuitori ai
oraşului. Şi-a luat umil căciula în mâini, a început să o
frământe plin de emoţie, căutându-şi cuvintele. A început
apoi un discurs pertinent, civilizat şi cursiv, oricum surprinzător
pentru toată lumea. Ceva despre cât l-a durut pe el nu atât bătaia îndurată
cât faptul că-l crezuse lumea nebun în tot acel timp. Că l-a crezut
lumea fără minte că a avut curajul să se declare
făţiş împotriva dictatorului şi comunismului. Dar bătăile îndurate
au meritat, pentru că a venit vremea lui acum. Se află în faţa
unui microfon de la care vorbeşte unui întreg oraş, şi nimeni
n-o să-l mai bată dacă strigă întregii lumi JOS COMUNISMUL
!!! . Dar are un regret şi o rugăminte la noi toţi, şi anume,
că nu mai poate ieşi el în evidenţă drept Omul Liber,
pentru că acum toţi suntem liberi, aşa că să i ne
adresăm de-acum simplu, Vasilică. N-or fi astea exact cuvintele lui,
dar eu asta ţin minte că a spus în mare. Şi mai ţin minte
că un întreg oraş a izbucnit în lacrimi. Un aşa-zis nebun îi
condamna pe ei la libertate. L-am îmbrăţişat, iar el, cu un gest
umil, a dat să-mi sărute mâna, pentru ce am făcut pentru el,
şi nu numai cu acel prilej. I-am spus că eu trebuie să-i
sărut lui mâna, şi prin gestul meu să îi cer iertare în numele
întregului oraş pentru tot ce a avut de suferit. Şi chiar am
făcut-o.”
In fiecare oraş, ori localitate mai mică, fie
şi comună, există astfel de eroi ai zilelor noastre, mai mult
sau mai puţin cunoscuţi de localnici. Ei sunt la momentul potrivit,
acolo unde trebuie. Şi datorită lor, sunt evitate multe nenorociri
şi neajunsuri.
Statutul
de erou contemporan este privit cu suspiciune din pricina abuzurilor care
s-au făcut în această
privinţă. E uşor să vii la urmă, la spartul târgului,
după trecerea primejdiei şi să-ţi arogi merite pe care nu
le ai. Dar mai greu este să pui
umărul, iar apoi să te retragi discret, cu conştiinţa
datoriei împlinite.
Autorul demască şi abuzurile care s-au
făcut atunci.
Dar,
mai cu seamă, faptul că în ţară erau tulburări mari,
încă. Autorul evocă personalităţi din rândul
dizidenţilor şi al protestatarilor, cum e doamna Doina Cornea.
„În Bucureşti se trăgea… Noaptea, că ziua aveau treabă
tovară…pardon, dom…ba nu, am zis bine prima oară, tovarăşii
de
ca să stăm cuminţi în case să nu ne pape
teroriştii, îi aruncă în faţa micului ecran pe Brucan, Mazilu
şi pe Doina Cornea. Pentru prima dată românii o vedeau pe Doina Cornea,
cea care pentru noi reprezentase vârful de lance al rezistenţei împotriva comunismului.
Cel puţin aşa o prezentase ani de zile „Europa liberă”. Petre
Popescu, mediatorul emisiunii, era vădit emoţionat, şi pe
bună dreptate. Orice român de bun simţ ardea de nerăbdare
să afle ce avea de spus Doina Cornea. Nu ştiu dacă a mai ieşit
cineva la miting, deşi ar fi fost cazul. Mai ales şi după
intervenţiile repetate ale celuilalt comentator de telejurnale, Dumitru
Meleşcanu, dacă îmi aduc aminte bine.
Oricum, după ore bune, vine Dincă- revoluţionarul, şi
îl introduce în studioul emisiunii pe un oarecare domn Dumitru, dacă îmi
aduc aminte bine. Îl ia la un fel de interogatoriu pe un ton aproape
zeflemitor, interogatoriu din care, noi, proştii, aflăm că
respectivul domn este instigatorul de care se temea fsn-ul că ar fi capul
teroriştilor care cheamă lumea la miting. Şi pentru ce
dădea omul adunarea în formarea unui nou partid!!! Partidul DEMOCRAT,
după cum aveam să aflăm. Atunci trebuia România să se
trezească. Atunci trebuia să îşi dea seama românii că sunt
manipulaţi…
Cred că după acel eveniment a exclamat Doina
Cornea: „Atenţie români, vi se fură revoluţia de sub nas!!!”
Autorul refuză cu modestie orice
funcţie politică legată
de noul guvern ori noile partide. Într-una din zile este arestat pentru
oarecare suspiciuni care planau asupra sa, fapt care-l face să se
îndepărteze de politică şi de mişcarea
revoluţionară.
Şi autorul constată cu amărăciune:
„Manipularea însă, între timp, a
căpătat chip. Unul, cu un zâmbet larg, foarte larg, care ne-a bântuit
mai apoi visele şi ne-visele în ultimii douăzeci de ani. Am
demisionat din fsn în 31 Dec. 1989. Cred că am fost, la nivel
naţional, prima demisie din fsn. Nu am cerut şi nici măcar nu mi
sa propus celebrul certificat de revoluţionar. Au însă hârtia aceea
care le-a dat statutul de eroi, tipi din oraş care mai de care mai
obscuri, foşti activişti de partid, pe care nu i-am văzut
să scoată capul de după perdele decât după ce cuplul de
dictatori a fost executat, şi au ştiut sigur că nu se mai
întoarce soarta revoluţiei. Aceeaşi susţinători care-mi
sărutau mâna pe cu zile în urmă, ţipau oripilaţi şi
mă huiduiau pe stradă.
Cică, i-aş fi dezamăgit. Cică, am fost slab, nu m-am
putut ridica la nivelul… Le-am prezis ce se va întâmpla cu ei sub noul regim. M-au
înjurat atunci, m-au repudiat pentru că începusem după plecarea mea
din primărie să fac propagandă anti-fsn şi anti Iliescu,
dar, după mulţi ani, mulţi şi-au cerut scuze. Acum, cică avusesem
dreptate. Acestea sunt amintirile mele de atunci. Mai interesează pe cineva
acum, că orice aş compune: „din aceste fragmente de adevăr, tot
minciună iese?”
Asemenea
istorii s-au petrecut şi se petrec peste tot în ţară.
Important
e să se găsească oameni care să le demaşte. Să le
scoată la iveală, să aibă curajul pe care l-au avut atunci
când au luptat pentru dărâmarea unei structuri şi înlocuirea ei cu
alta.
Dar
între timp, s-au scurs ani de dezamăgiri, de minciuni, delaţiuni,
decădere morală, vânzări de frate şi societatea a involuat.
În mod paradoxal, cei care au luptat
şi şi-au sacrificat timpul, familia, viaţa,
sănătatea…au avut cel mai puţin de câştigat…
Poate,
dreptul de a fi citiţi astăzi, într-un eseu scurt, o mărturie de
excepţie, a unui om drept care nu a
avut altă vină decât că A CREZUT.
CEZARINA ADAMESCU,
3 martie 2010
